LECȚIA DE LOGICĂ

Căminul cultural din sat, făcut din chirpici, dar acoperit cu tablă zincată ținea loc și de cinematograf, ecranul înlocuind cortina de pe scenă. Podelele din scânduri de brad erau îmbibate periodic cu păcură, al cărei miros puternic și înțepător, aproape sufocant, sugera mai degrabă incinta unei rafinării sau a unui depozit de carburanți, iar spectatorii ocupau niște bănci lungi, fără spătar.

Filmele, cu toată magia și lumea lor fascinantă, erau înregistrate pe două sau pe trei role de bandă de celuloid și se schimbau o dată pe săptămână cu contribuția mașinii poștei. Uneori, în timpul rulării filmului, se rupea banda sau ardea, blocându-se. Atunci se aprindea lumina în sală și spectatorii așteptau răbdători lipirea benzii și reluarea proiecției. Fiind un singur aparat proiector, se făcea pauză și la schimbarea rolelor.

Costul unui bilet era de un leu și douăzeci și cinci de bani pentru adulți și de cincizeci de bani pentru elevi. Unii, cărora li se părea prea scumpă această delectare, stăteau afară și se uitau pe ferestre, înghesuindu-se unii în alții, întinzând gâtul sau ridicându-se în vârful picioarelor până la un moment dat, când ferestrele au fost obturate cu panouri de placaj, punând capăt, în acest fel, acelei forme de fraudă.

Într-o toamnă, toți elevii au fost nevoiți să-și întrerupă cursurile abia începute, pentru o perioadă de două săptămâni, ca să participe la culesul și desfăcatul porumbului de pe tarlalele gospodăriei agricole colective. La încheierea activității, președintele colhozului a hotărât, drept mulțumire și recunoștință, să le ofere elevilor posibilitatea de a viziona un film artistic pe cheltuiala gospodăriei, care sponsoriza contravaloarea biletelor. Toți elevii aflaseră că urmau să vadă un film grozav: „Fiul căpitanului Blood”, film color, pe ecran lat, care avea trei role în loc de două. Prima rolă sau bobină s-a terminat tocmai când acțiunea devenise mai palpitantă, în toiul luptei cu pirații care atacaseră corabia și, conform procedurilor deja cunoscute de toată lumea, s-a făcut o scurtă pauză și s-a reluat proiecția celei de a doua bobine. Scena care a început să se desfășoare după stingerea luminii nu mai avea nicio legătură cu cea dinainte, iar unii dintre colegii care mai văzuseră filmul în seara precedentă au dat tonul la vociferări, proteste, fluierături și tropăieli în podelele negre, pline de păcură și de praf. Proiecția a fost întreruptă, s-au aprins din nou becurile în sală, iar pe gaura pătrată din perete, pe unde ieșea fascicolul luminos cu imagini mișcătoare ce ajungeau mărite pe ecran, a apărut căpățâna lui Modest Bortă, operatorul, care i-a luat la rost pe micii cinefili, explicându-le că, deși filmul avea trei role, el va proiecta numai două, doar pe prima și pe ultima, din cauză că biletele plătite pentru elevi au costat cincizeci de bani bucata, în loc de un leu și douăzeci și cinci de bani.

Explicația lui părea a fi foarte logică și convingătoare: spectatorii fiind mai mici, prețul biletelor a fost redus, deci și filmul trebuia scurtat de la trei la două bobine. Pe de altă parte, elevii aveau posibilitatea să-și pună mintea la lucru, ca la lecții, încercând să reconstituie cu propria imaginație ce se întâmplase în film între prima și a treia bobină. Așa se nasc viitorii scenariști și regizori.

Ceva n-am înțeles totuși: ce avea de pierdut bădia Bortă, daca proiecta tot filmul sau ce a câștigat stricându-ne plăcerea și bucuria de a viziona un film de la început la sfârșit?! Mai târziu, am realizat, după multe alte experiențe asemănătoare, că prostia și răutatea merg întotdeauna mână-n mână, ca doi amorezi într-o scenă dintr-un film de dragoste.

© Marcel Chitac, 2015

CU „ARO” PRIN BASARABIA

- note de drumeție -

Majoritatea celor născuți după venirea comuniștilor la putere cu ajutor sovietic au auzit numele de Basarabia abia în urma evenimentelor nebuloase din decembrie 1989. Până atunci, folosirea acestui cuvânt era interzisă, la fel ca intonarea cântecului „Deșteaptă-te, române”, devenit acum imn național. Se pare că interzicerea melodiei a avut efect, căci unii români de pe ambele maluri ale Prutului nu s-au deșteptat nici până în prezent, având nostalgia acelor vremuri de coșmar.

Un fost coleg și prieten, Costache Gâlcă, care era mai în vârstă ca mine, a făcut câțiva ani de prizonierat la ruși, deși nu fusese pe front. Era student la teatru, abia se căsătorise și într-o seară i-a spus proaspetei soții că se duce până la tutungeria din colțul străzii să-și cumpere țigări. S-a întors acasă după cinci ani fără țigări, fără dinți, îmbrăcat în zdrențe și nu și-a mai găsit nevasta.

Atunci când ieșise în stradă, doi soldați ruși l-au arestat și escortat până la gară, unde l-au urcat într-un tren de marfă cu destinația Siberia. Mai târziu a aflat că rușilor le lipsea un prizonier, care evadase.

După „întoarcerea armelor”, acolo, în lagăr, a venit Ana Pauker să-i convingă pe prizonierii români să se înroleze voluntar în diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horea, Cloșca și Crișan”, pentru a lupta alături de ruși contra nemților. La sfârșitul pledoariei, politruca a întrebat dacă sunt nelămuriri. Costache Gâlcă a avut o curiozitate, pornită dintr-un profund sentiment patriotic, întrebând la rândul său: „Dar cu Basarabia cum rămâne?”. A fost o curiozitate scump plătită. Spre a găsi singur răspuns la acea neliniște sufletească, după ce prizonierii ceilalți s-au întors în țară, el a mai rămas vreo trei ani în Siberia, având suficient loc și timp acolo să mediteze asupra sorții Basarabiei.

Pentru mine, Basarabia era locul pe care-l priveam din fragedă pruncie de pe Holm. De la acea înălțime se deschidea o panoramă de o sută optzeci de grade cu Ponoara, valea Prutului și satele de pe partea cealaltă: Mămăliga, Drepcăuți, Zalucea, Lipcani. Vedeam trecând prin Basarabia trenurile încărcate cu cheresteaua prăduită din pădurile Bucovinei, ca despăgubire de război pentru „frații” ruși, care pretindeau că ne-au eliberat de nemți, luându-ne sub cizma lor „protectoare”. Interdicția de a ajunge pe cealaltă parte a Prutului, altfel decât cu privirea sau cu imaginația, uneori doar în visele nocturne, sporea dorința și curiozitatea atingerii locului de care ne despărțeau numai câteva sute de metri.

După 1989 am fost cu pașaport de două ori în Basarabia. Prima dată, prin ’91 am plecat împreună cu încă trei colegi pictori la Chișinău să restaurăm pictura unei biserici din centrul orașului al cărei subsol fusese transformat în cârciumă. Mi-am luat schimburi de haine și alte lucruri personale, sculele și materialele necesare, urmând să ne întoarcem după cel puțin trei luni. Stabilisem cu cei responsabili de lucrare de la primăria Chișinăului ca, la sosirea noastră, schela să fie montată, să ne apucăm imediat de lucru, ca să nu avem timpi morți. Când am intrat în biserică, în locul schelei promise, în mijlocul naosului se afla o grămadă de cherestea provenită de la demolări, parțial putredă. Pentru a ne atenua șocul și a ne trece supărarea, gazdele ne-au invitat să bem ceva la restaurant. Se știe că românul, oriunde s-ar afla, bea alcool numai în două împrejurări excepționale: la bucurie și la necaz. Se știe de asemenea că viața omului nu este altceva decât o înșiruire sau o succesiune de bucurii și de necazuri.

Ajungând la restaurant, ușa era închisă pe dinăuntru cu zăvorul și abia după o negociere între însoțitorul nostru și ușier ni s-a permis, în cele din urmă, accesul. Or fi toate locurile ocupate, am gândit eu, sau o fi un club exclusivist, select. Intrând, am constatat cu surprindere că doar la o masă erau trei clienți. În semiîntuneric și în frig, pe o mică estradă, o formație muzicală compusă din tineri cânta numai pe rusește. După primele pahare cu votcă, mi-am mai revenit din nedumerire și am uitat de supărare. La scurt timp, ni s-a adus primul fel din meniu, iar când să apropii furculița de gură, chiar în spatele meu, lângă fereastră, a început brusc o huruială asurzitoare și s-a stârnit un curent puternic de aer, făcând să zboare șervețelele, învârtindu-se pe sus ca un roi de fluturi albi, iar fața de masă flutura și ea, precum un steag de pe catargul unui vapor surprins de furtună. Am sărit ca ars de pe scaun, crezând că în apropiere era un avion Tupolev ce se pregătea de decolare.

- Stați liniștiți, ne-a zis calm gazda, au pornit ventilatorul.

A doua zi ne-am întors la București cu valizele nedesfăcute, încercând să uităm tot ce-a fost.

Următoarea mea vizită în Basarabia a avut loc doi ani mai târziu, de astă dată fiind însoțit de doi colegi de la Studioul de Arte Plastice al Armatei, plus șoferul mașinii marca Aro. Era pe la sfârșitul lunii noiembrie și trebuia să facem o documentare de câteva zile colindând țara sau republica în lung și în lat. Tocmai când tranzitam Buzăul, unul dintre colegi și-a dat seama că a uitat pașaportul acasă. Ne-am întors și am plecat din nou, iar odată cu intrarea în vamă, la Albița, s-a înnoptat și s-a lăsat o ceață însoțită de frig. Drumul de la frontieră la Chișinău a durat o veșnicie. Nu erau pietre kilometrice, nici indicatoare sau marcaje pe șosea. Am aflat mai târziu că acest drum era strategic, adică, în caz că ar fi intrat dușmanii sau invadatorii pe el, să nu se poată orienta, să se rătăcească. Din același motiv, în toată fosta Uniune Sovietică, șinele de tren sunt mai late decât în restul lumii. Obsesii ori temeri de bandit; numai hoțul își pune două lacăte la ușă.

Datorită beznei, combinate cu ceața, abia se mai vedea la doi-trei metri în fața mașinii. De la lumina farurilor pâcla se făcea mai densă, mai opacă. Din când în când, șoferul oprea, cobora din vehicul și verifica dacă mai suntem pe drum, și nu pe câmp. Am ajuns la destinație abia pe la ora trei noaptea. La Chișinău am fost cazați într-un hotel al Ministerului Apărării de la ei, unde, pe vremea apartenenței la URSS, locuiau, împreună cu familiile lor, generalii responsabili de Tratatul de la Varșovia. Recepționerul ne-a povestit că, atunci când s-a dezmembrat Marele Imperiu Rus, iar generalii cu nevestele și copiii au trebuit să-și ia tălpășița și să plece la casele lor, au luat cu ei ca suvenir covoarele, aspiratoarele, farfuriile, tacâmurile, chiar și prizele și întrerupătoarele din pereți, iar femeile de serviciu care aveau în inventar acele lucruri au fost nevoite să le plătească, plângând și blestemând, din salariul lor ce nu depășea echivalentul a cincisprezece dolari pe lună.

La început, mâncarea lor mi s-a apărut interesantă, în stil rustic: plăcinte și alte produse de patiserie, câte-un pahar cu smântână, musaca făcută și servită în ulcele de lut; numai că, repetându-se zilnic, și la micul dejun, și la prânz, și la cină aceleași feluri, ni se cam aplecase de smântână și de plăcinte. Culmea a fost într-o seară, când am primit la cină grâu fiert. În sfârșit, o schimbare de meniu! Am crezut mai întâi că era un fel de colivă. Gustând, am constatat că nu avea niciun Dumnezeu: nici zahăr, nici mirodenii, nici nucă. Era grâu fiert cu apă și atât, pesemne faimosul arpacaș, mâncarea de bază din pușcării sau din lagăre. Atunci am avut o discuție cu colegii în camera de hotel, spunând că înțeleg faptul că basarabenii sunt mai săraci ca noi, n-am pretenția să ne pregătească fripturi și grătare în fiecare zi, m-aș mulțumi și cu niște cartofi prăjiți, care-s mai ieftini decât carnea și cresc și pe la ei. A doua zi, surpriză! La masă am fost serviți cu cartofi prăjiți. Cred că s-a produs un fenomen miraculos de comunicare telepatică, ajutat puțin și de aparatura de ascultare, pe care bravii generali ai glorioasei Armate Roșii n-au luat-o la plecare, neștiind de existența ei. Noroc că fusese bine-mascată și funcționa în continuare.

Deja căzuse prima zăpadă, iar în România viscolea și erau drumurile înzăpezite, mai ales  în zona Râmnicul Sărat – Buzău, încât ne temeam că n-o să ne putem întoarce acasă. Mergând cu Aro prin sărmana Basarabie, vedeam în stânga și în dreapta drumului zeci, sute de hectare cu livezi de meri, cu fructele neculese, rămase înghețate și degerate în pomi. Câte vagoane de suc natural sau de gem s-ar fi putut face din ele și câți bani ar fi putut obține tânărul stat independent, dacă merele ar fi fost culese la timp! Nu este o surpriză pentru cei care trăiesc la acea latitudine să ningă la sfârșitul lui noiembrie. Ce-or fi făcut basarabenii mei până atunci? Pesemne că au cules mai întâi strugurii, au așteptat să fiarbă mustul, să se transforme în vin și să se limpezească pentru a-l degusta.

La Mânăstirea Curchi, măicuțele își uscau rufele pe sforile întinse în biserică, în pronaos și în naos, ca să nu înghețe afară. Neputând vizita mare lucru în interior, din cauza rufelor și a condensului, ne-am învârtit prin curte în jurul lăcașului de cult, încercând să găsim cele mai potrivite unghiuri pentru a fotografia. Privind mai mult pe sus și în depărtare, entuziasmându-ne de cadrele și de lumina surprinse, abia la sfârșitul operațiunii am observat că prin iarba înghețată erau peste tot răhăței de măicuțe, ca niște ciuperci ieșite prea târziu, păcălite de o ploaie care se transformase apoi în ninsoare. Lângă gard se aflau vreo cinci cabine de latrine, ce primiseră probabil o altă destinație; cine știe, poate-și țineau murăturile în ele.

După ce-am vizitat Mânăstirea Căpriana - ctitoria lui Ștefan cel Mare - și Cahulul, am ajuns la Hotin, unde ne-a întâmpinat comandantul comisariatului sau garnizoanei. Era un tip suficient, plin de el, se vedea de la o poștă că nu avea niciodată îndoieli sau complexe. Purta niște ochelari de soare din plastic, cu toate că cerul era mereu înnegurat, și nu și-i scotea nici măcar noaptea, în incinte, unde pâlpâia ici-colo câte-un bec chior. Ca o măsură de protecție contra frigului, în încăperea în care am intrat, la îmbinarea dintre rama ferestrelor și toc erau lipite benzi de hârtie de ziar cu pap din făină de grâu, ceea ce era o soluție mai ecologică decât chederul termopanelor, numai că până în primăvară, acele ferestre nu se mai deschideau.

Maiorul – cred că ăsta era gradul său – ne-a oferit o masă festivă, la care „mâncarea era fudulie, iar băutura temelie!”. Vinul se aducea cu borcanul sau cu găleata. Ca un fel de ornament, de decor, la masă au apărut două fete arătoase, despre care am crezut inițial că sunt una amanta maiorului, cealaltă țiitoarea căpitanului, ghidul care ne însoțea în pelerinaj. S-a dovedit mai târziu că de fapt erau un fel de majorete, a căror misiune era să ne îndemne și să ne stimuleze să bem cât mai mult. Individul cu ochelarii fumurii își propusese să ne îmbete pentru a râde de noi, a ne umili sau a ne demonstra superioritatea ostașului fost sovietic care putea bea orice, de la apă de colonie sau alcool sanitar până la acid sulfuric, fără să se îmbete, singurul efect fiind acela că, atunci când se pișa ardea gardul sau, dacă era în război, ieșea din tranșee cu pistolul în mână în fața tancului inamic, strigând „Ura, pabeda nașa!”.

Noi, românii din regat, beam așa cum se bea, luând câte o gură de vin, plimbându-l prin toate cotloanele cavității bucale, împingându-l cu limba către bolta palatină, spre a-i simți gustul și a-i savura aroma și apoi dându-i acceptul de a o lua la vale pe esofag, în stomac. Gazdele noastre, când puneau paharul plin la gură, indiferent de mărime sau de conținut, îl dădeau pe gât dintr-o dată, ca pe un leac sau ca pe o doctorie amară, căreia n-ar fi vrut să-i simtă gustul neplăcut. Mereu râdeau de noi, de felul în care beam și ne considerau novici în acest domeniu atât de important.

- Dă stacana peste cap, până la fund și după aceea pune-o goală pe masă! repetau într-una.

Văzând că nu au succes cu mine și cu colegul care-și uitase pașaportul, fiind recalcitranți, conservatori sau grei de cap, una dintre „majorete” a început să se ocupe metodic de celălalt coleg, care-i păruse mai slab de fire, mai docil și mai ușor de învățat cum se bea. Îi turna ea în pahar și-n timp ce-l împungea cu țâțele, lipindu-se de el, îi zicea:

- Hai, Ionică, ia și bea, bea Ionică mamă stacana pân’ la fund, hai, bea, Ionică, băgate-aș în chizda mă-tii, Ionică!

Ionică zâmbea, fără a scoate un cuvânt, și doar se prefăcea că bea, iar când „profesoara” se uita în altă parte, el turna vinul din pahar într-un hârdău din spate, în care creștea o plantă cu frunze late. De unde au vrut să ne îmbete pe noi, s-au făcut ei praf, după atâtea explicații și demonstrații și au adormit cu capetele pe masă, începând să horcăie și să scoată frânturi de cuvinte rusești prin somnul agitat. Nemaiavând cu cine ne întreține, ne-am dus la culcare, iar a doua zi ne-am întors în țara noastră la obiceiurile și la tabieturile noastre.

În ciuda experiențelor avute, rămân un înfocat susținător al unirii Basarabiei cu România. Sunt convins c-ar avea de câștigat și ei, și noi, unindu-ne două „nevoi”.

 © Marcel Chitac, 2015

TEZELE DIN APRILIE

Pe la mijlocul anului 1985 am fost detașat de la Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București, unde lucram ca muzeograf, la Muzeul „Gheorghe Tattarăscu” din strada Brezoianu, colecție care ținea tot de Muzeul Municipal. A trebuit să ocup locul rămas vacant în urma plecării unei colege să-și revadă sora care trăia în Suedia. Nu știu prin ce miracol a primit acceptul Securității după mai multe încercări, fapt este că din cauza emoțiilor provocate de revederea surorii ei, colega, fost muzeograf la Tattarăscu, a uitat drumul de întoarcere.

Abia îmi luasem postul în primire când, într-o zi, vine în vizită de lucru directorul adjunct Nicolae Delaport, care răspundea de secția de artă. După ce s-a plimbat în tăcere printre exponatele muzeului, mergând cu mâinile la spate, mișcând ușor din cap asemenea păpușilor-cățel puse de unii șoferi pe bordul mașinii în acele vremuri, personajul s-a oprit în dreptul unei vitrine, unde se aflau expuse obiecte personale ale pictorului (paleta, câteva pensule, o godetă, o pipă și o tabacheră, cronici din presa timpului despre el, o monografie). S-a întors apoi spre mine, spunându-mi pe un ton foarte serios, grav:

- Neapărat să introduci în această vitrină și cartea cu Tezele din aprilie referitoare la cultură și artă ale tovarășului Ceaușescu.

Am rămas perplex, de parcă aș fi fost lovit în cap cu maiul, nesuspectându-l nicio clipă că o spune în glumă. Mai mari șanse aș fi avut să văd un porc zburând, decât pe acel individ glumind sau măcar zâmbind vreodată. Purta întotdeauna niște ochelari fumurii cu scopul de a nu i se vedea expresia ochilor sau oglinda sufletului, avea o mimică împietrită, inflexibilă, ca de statuie, mereu aceeași; gura văduvită de buze semăna cu o tăietură orizontală pe chipul de cioclu și părea nedezlipită, chiar și atunci când vorbea cu zgârcenie, dând capul pe spate și etalându-și burta în față.

- Păi ce au în comun Tezele din aprilie cu pictura lui Tattarăscu? El a trăit cu o sută și ceva de ani înainte de a apărea aceste Teze. Cum s-ar fi putut conforma lor?! am încercat eu să-l aduc cu picioarele pe pământ, deși nici eu nu eram prea lămurit dacă ceea ce se întâmpla era aievea sau un vis tâmpit.

- Vezi cum faci legătura sau trecerea de la pictura lui Tattarăscu la aceste indicații prețioase ale Tovarășului. Trecutul nu este rupt de prezent și nici prezentul de viitor. Evoluția în orice domeniu este continuă, în spirală și se aplică principiul marxist al negării negației. Nu-mi cere mie soluții la această problemă, doar nu degeaba ai fost angajat în acest post. Dacă nu te simți competent, angajăm pe altul în locul tău!

A doua zi m-am dus la biblioteca Muzeului de Istorie al Municipiului București (Palatul Șuțu), am împrumutat un exemplar al „genialei opere” cu Tezele din aprilie și l-am așezat la întâmplare, înghesuind celelalte exponate în vitrina lui Tattarăscu, unde arăta precum un marțian ce încurcase comenzile de la bordul farfuriei zburătoare și aterizase forțat pe pământ.

Când vizitatorii ajungeau în fața vitrinei cu pricina, făceau ochii mari, mai întâi șușoteau între ei și râdeau pe înfundate, dându-și coate, apoi veneau la mine surprinși, agitați, cerându-mi lămuriri sau crezând că se produsese o gravă eroare despre care nu aveam cunoștință. Îi linișteam imediat, explicându-le că între Tezele din aprilie și bețele de scobit în urechi de care se folosise pictorul Tattarăscu există totuși o legătură dialectică, interdependentă și indestructibilă, ca între sulă și prefectură sau între nucă și perete. Dacă nu mă credeau, n-aveau decât să citească faimoasele Teze.

Episodul m-a obsedat multă vreme, n-am reușit să înțeleg nici atunci și nu pot să-mi explic nici acum ce a fost în mintea și în sufletul de slugă al directorului, de unde-i venise năstrușnica idee care friza absurdul. Doar nu-i ceruse Ceaușescu personal sau vreunul dintre numeroșii slugoi din anturajul lui să facă așa ceva. Politrucii sau activiștii de partid de atunci, la fel ca și cei de acum, aceiași sau urmașii lor, nu frecventau muzeele, galeriile de artă sau sălile de concerte.

Un an mai târziu m-am transferat de la Muzeul de Artă al Municipiului București la Studioul de Arte Plastice al Armatei. Prin ’88 s-a organizat o expoziție de artă plastică, carte și fotografie la Galeriile de Artă de la Cercul Militar cu prilejul sărbătoririi Zilei Armatei pe 25 octombrie. Potrivit obiceiurilor acelei epoci, indiferent dacă se serba ziua armatei, ziua copilului, ziua femeii sau a guguștiucului, adevărații sărbătoriți și omagiați erau cei doi membri ai cuplului prezidențial, conform doctrinei „Partidul e în toate”, iar Partidul erau ei. Cu o zi înainte de vernisajul oricărei expoziții de acest tip, venea o delegație de cel mai înalt nivel al partidului-stat, formată din politruci și securiști, pentru avizare. Comisia era de fapt ochiul necruțător și intransigent al cenzurii. Acele cefalopode nu aveau ca referință niciun criteriu estetic, ci voiau să vadă probabil dacă sunt aplicate în artă Tezele din aprilie, o încercare de întoarcere la proletcultism, la realismul socialist de tip nord-coreean, de această dată.

În timpul panotării expoziției venise la galerie echipa de cenzori de la Ministerul Apărării Naționale, condusă de generalul Ilie Ceaușescu, ce deținea funcția de comandant al biroului politic superior al armatei. La expoziție fusese adus un bust în marmură care îl reprezenta pe „Nea Nicu”, realizat de un sculptor mai în vârstă, cu nume de neamț, Wagner, iar portretul era făcut nemțește, foarte realist, semănând cu un bibelou supradimensionat, cântărind vreo trei sute de kile. Expoziția, fiind în curs de amenajare, cu multă vânzoleală și agitație, pentru a evita riscul ca cineva să dea din neatenție peste bustul Tovarășului și să-l răstoarne, provocând un dezastru, lucrarea de sculptură a fost așezată chiar la intrare, culcată cu fața în sus, într-o poziție mai stabilă, până i se găsea locul și era ridicată pe soclu.

Când a văzut-o Ilie, s-a încruntat, s-a crispat, de parcă l-ar fi presat un pârț năbădăios, greu de ținut în frâu și a avut o reacție și o replică la care nu mă așteptam:

- De ce ați pus asta așa?

- Tovarășe general, permiteți să raportez, e mai bine să stea culcată, până o punem la locul ei, ca să nu se răstoarne din greșeală! i-a explicat cel ce răspundea de organizarea evenimentului.

- Ridicați-o imediat, a ordonat el ferm și autoritar, nu este politic să stea în poziția asta!

La numai un an și un pic a fost „foarte politic” ca cel reprezentat în sculptura lui Wagner să stea culcat pe spate, ciuruit de gloanțe, după ce a fost pus la zid împreună cu Tovarășa, în fața plutonului de execuție, într-o cazarmă din Târgoviște.

© Marcel Chitac, 2015

OGLINDA CU DOUĂ FEȚE

Nu știu dacă din pricina sărăciei, a căldurii înăbușitoare ori pentru mai multă lejeritate în mișcări, vara, copiii de la țară umblau fără pantaloni, izmene sau chiloți. Fetele aveau rochițe lungi până sub genunchi, iar băieții un fel de cămăși de noapte, purtate și ziua, care nu se deosebeau prea mult de rochii, având cam aceeași croială.

Vrând să profit și altfel de acest obicei sau modă locală, le invitam uneori pe fete la mine în grădină, să culeagă cu mâna lor, direct de la sursă și pe alese, cireșe, mere, pere sau perje, ajutându-le să urce în pomi, în vreme ce eu le studiam lor „perjele”, uitându-mă în sus. Atunci când nu erau poame de cules, îmi lipeam deasupra degetelor piciorului drept o oglinjoară de buzunar, din cele cu două fețe, mă îmbrăcam cu pantaloni, pe care-i lăsam să atârne în jos, acoperind oglinda, căutam subiecte de conversație cu fetele și introduceam piciorul între picioarele lor, apoi ridicam discret cu mâna cracul care masca strămoșul camerei de luat vederi și priveam „sfios”, mai mult în jos decât în ochii lor, ascultând cu luare-aminte.

Improvizația semăna foarte mult cu oglinjoara dentistului, care-l ajută să vadă în unghiul mort din gura pacientului, sau cu oglinzile cu mâner lung, folosite de către cei din trupele „antitero”, atunci când inspectează pe dedesubt mașinile care intră într-o zonă sau într-un obiectiv protejat. Nu am pretenția că aș fi inventat eu acel instrument multifuncțional, ci doar că l-am utilizat în alte scopuri și cu alte rezultate. După ce studiam un detaliu anatomic atât de interesant, dar foarte bine ascuns la vecinele de seama mea, făceam comparații și clasamente, cu speranța că-mi vor fi utile mai târziu.

Din păcate, n-am dus cercetarea până la capăt, datorită unui incident neplăcut, în urma căruia m-am orientat către alte proiecte. Având aceste porniri precoce, era de așteptat să devin la maturitate medic stomatolog ori ginecolog sau măcar luptător antiterorist, dar n-a fost să fie așa.

Tocmai când am sistat studiul asupra puținelor subiecte aflate în acel cot al satului, unui vecin i-au venit la hram, de Sfânta Treime, niște neamuri dintr-un sat vecin. În timp ce gazdele și musafirii se ospătau cu borș, găluște, friptură și budincă, toate înfundate la cuptor, beau secărică și vin de buturugă, o fetiță ce făcea parte din suita hrămenilor, dar se plictisea în casă cu cei mari, a ieșit în ogradă, căutând partener de joacă. Mă holbam printre ostrețele gardului la fătucă și mi s-a părut a fi tare drăguță. N-am ezitat prea mult, oferindu-mă să-i țin de urât. După ce m-am echipat cu pantalonii și cu oglinjoara, am trecut pârleazul, încercând să intru în vorbă cu ea. Am întrebat-o cum o cheamă, din ce sat este, însă eram mai atent la imaginea pe care încercam s-o încadrez în bucățica de oglindă decât la răspunsurile primite. Poate că din această cauză, n-am băgat de seamă dacă mi-a spus un nume de fată sau de băiat. Dintr-o dată, am zărit în micul dreptunghi al oglinzii un cocoșel, în loc de o perjișoară. Atunci am avut un șoc, am scos un țipăt de groază și am sărit înapoi gardul, fără a mai folosi pârleazul.

Nici până-n ziua de azi n-am elucidat misterul. Ori n-am poziționat corect oglinda, care a reflectat imaginea surprinsă prin cracul pantalonului meu, ori presupusa fată, cu părul lung, bălai, era băiat.

© Marcel chitac, 2015

PUIUL DE CUC

Horodiștenii au fost luați prin surprindere auzind că Grigore Bahnă se însoară cu Glafira lui Mucuț. Nimeni nu-i văzuse niciodată împreună, nici la horă, nici la clacă, poate că se-ntâlneau pe ascuns, dar asta bineînțeles că nu era treaba hoaștelor de babe ori a ghiujgărăilor de moșnegi, care ar fi trebuit să-și vadă de neputințele și de păcatele lor, de pregătirea pentru cele veșnice, nu să le fi dus grija celor tineri.

Grigore era un zdrahon, un munte de om, care s-ar fi putut lupta și cu ursul cu mâinile goale la trântă dreaptă, fără piedică. În contrast cu înfățișarea fizică, avea o blândețe și un calm, ce uneori te scoteau din sărite. Vorbea molcom, rar, fiind mai lungi pauzele dintre cuvinte decât rostirea lor, iar gesturile, mișcările parcă se derulau cu încetinitorul.

Proaspăta lui nevastă părea o copilă crudă încă, subțire și mlădioasă ca o tulpină de trestie, ce se unduia în adierea vântului, dar ageră și vioaie ca o zvârlugă. Vorbele care-i ieșeau din gură aveau cadența gloanțelor împroșcate de o mitralieră cu calibrul de 9,7 mm.

Cei doi se iubeau cu patimă și, deși se străduiau din răsputeri, nu zămisliseră prunci nici la cinci ani de la căsătorie. Lui Grigore îi plăceau mult copiii. Când îi întâlnea, se hârjonea cu ei și se purta de parcă ar fi dat în mintea lor.

Glafira se resemnase cu ideea că nu va putea rodi vreodată moștenitori. Din cauza acestui beteșug, căsnicia lor a început să scârțâie ca o căruță neunsă, iar Grigore se schimba văzând cu ochii, devenind îmbufnat, morocănos sau arțăgos și, lucru nemaiîntâlnit până atunci, chiar se enerva câteodată și grăia repezit, ridicând glasul ori bând până se îmbăta, după care plângea ca un copil. Acestea au pus-o pe gânduri pe nevastă-sa, temându-se să n-o lase și să-și caute alta mai rodnică la pântece, mai plodnicioasă.  

Într-una din nopțile nedormite, când se frăsuia în sinea ei cum să rezolve situația blestemată în care se afla și să-și păstreze bărbatul, a străfulgerat-o o idee și până s-a crăpat de ziuă, i s-a părut că a trecut o veșnicie. Când a deschis ochii Grigore și și-a întins mădularele gemând de plăcere, de nu știai dacă-i trosnesc oasele sau dacă se rupe patul, mâncat de carii, sub greutatea lui, Glafira i-a făcut o propunere care l-a zăpăcit de tot. Credea că încă visează.

- Știi la ce m-am gândit eu, Grigore, toată noaptea, a pornit să turuie ființa plăpândă de lângă el, concurând cântecul cucului din salcâmul de lângă casă. Și eu doresc, la fel de mult ca tine, să avem copii. N-am nicio vină că nu ți-i pot face. Pesemne așa vrea bunul Dumnezeu, oi trage păcatele vreunui strămoș ce s-au abătut asupra mea. Uite, eu mă învoiesc ca tu să faci copii cu alte femei, pe care-i vom înfia și-i vom crește ca pe copiii noștri. Ei, ce zici de asta, ești de acord?

La auzul acelor spuse, Grigore n-a mai putut zice nimic, a rămas fără grai și a umblat toată ziua cu gura căscată, neputând articula nicio silabă. Muștele intrau și ieșeau ori de câte ori pofteau din ea ca dintr-o hrubă, nedumerite și intrigate că nu găseau nimic interesant acolo.

După câteva luni de cugetare, Grigore a acceptat cu mare greutate neobișnuita propunere, gândindu-se mereu la ce va zice lumea. S-a lăsat înduplecat abia după ce a fost tras de mânecă de două tinere văduve de război. Catrina lui Furcel și Virginia lui Borcoi i-au adus pe lume doi băieți, pe care el i-a înfiat imediat ce au fost înțărcați. Primul născut era bălan și părea că îi seamănă și l-au botezat Acsinte, iar celui de-al doilea, brunet, cu părul ca tăciunele, i-au zis Anania.

Când băieții aveau vreo trei ani, cu o diferență de câteva luni între ei, a murit de tuberculoză Anica, o altă vădană, al cărei bărbat, Alisandru Apăduchioaiei, se prăpădise în război pe la Cotul Donului. Fiul ei, Mitruță, de numai cinci ani, a rămas al nimănui. Glafirei i s-a făcut milă de el și i-a propus omului ei să-l înfieze și pe acest orfan, că unde mănâncă patru guri se satură și a cincea. Cu toate că n-a avut nicio contribuție la venirea pe lume a lui Mitruță, Grigore a acceptat din toată inima să-i fie și lui tată. Cei trei băieți erau crescuți ca frați buni, părinții adoptivi îngrijindu-i cu toată dragostea, ajungând chiar să fie invidiați de alți copii, care primeau sudalme și scatoalce aproape zilnic, însoțite de explicația: „’mnezăul mătii, eu te-am făcut, eu te omor!”.

Odată cu trecerea anilor, caracterele celor trei frați vitregi se conturau tot mai clar. Acsinte semăna mult cu tată-său. Era voinic, harnic, lent în mișcări și în gândire, dar cumpătat și îndrăgit de toți. La plămădirea lui Anania s-ar putea să-și fi adus aportul și alții, pentru că nu avea nimic din Grigore: repezit la vorbă și la muncă, cu limba și mâinile mai iuți decât cugetarea, făcea și refăcea de mai multe ori același lucru sau răspundea înainte de a aștepta sfârșitul întrebării care i se punea și începuse să mintă din obișnuință, chiar și atunci când nu era nevoie. Cel ce rămăsese orfan de ambii părinți era foarte tăcut și sfios, poate ca efect al traumei prin care trecuse. Având și o constituție fizică mai bicisnică, era mai corcolit și nu era luat niciodată la câmp, rămânând acasă pentru a avea grijă de orătăniile din ogradă.

Așa cum puii de găină își schimbă pe la sfârșitul verii puful fin cu penele colorate, iar cocoșeii se iau la bătaie din senin, fără să știe nici ei de ce, sau scot primele cucuriguri răgușite, de râd și curcile de ei, celor trei băieți începuseră să le crească tuleie sub nas, li se îngroșase vocea și se ciondăneau uneori din te miri ce. Mitruță, fiind mai mare decât ceilalți doi, ajunsese la vârsta când trebuia să se hotărască dacă se însoară înainte sau după ce va fi luat în armată. Obiceiul era ca băieții să-și pună pirostriile pe cap la terminarea perioadei de cătănie, când deveneau bărbați adevărați, cu mintea coaptă. Cine se grăbea s-o facă înainte avea surpriza ca la întoarcere, după doi, trei sau chiar patru ani, cum era la marină, s-o găsească pe nevastă cu altul sau cu un copil gata făcut, al cărui tată nu putea fi el. De aici apăruse și cântecul:

„- Spune-i, mamă, lu’ Maria

Să nu-și strice jucăria,

S-o mai țină încuiată

Până vin eu din armată.

- Eu i-am spus, maică, i-am spus,

Ea s-a pus cu vrana-n sus…”

Pe fostul orfan îl frământa însă o altă grijă. Grigore și Glafira erau oameni muncitori, gospodari, dar aveau puțin pământ. Fiecare dintre cei trei băieți, când s-ar fi însurat, ar fi trebuit să primească câte o bucată din acel pământ, dar să le rămână ceva și părinților adoptivi. Asta însemna sărăcie garantată pentru toți și trasul tărgii pe uscat pentru tot restul vieții.

Cam cu o săptămână înainte de Arhangheli, într-o noapte, Anania a  început să geamă prin somn și să horcăie făcând spume la gură. Se chircea cu genunchii strânși, după care se întindea arcuindu-se pe spate, încercând să tragă cât mai mult aer. Glafira se agita disperată în jurul lui frângându-și mâinile și plângea în hohote, neștiind cum să-l ajute.

- Poate c-o fi intrat necuratul în el! și-a dat cu părerea Mitruță.

Grigore a alergat într-un suflet la popa Aristotel Popescu în puterea nopții și l-a rugat să vină și să-i citească celui chinuit de „ucigă-l toaca”. Până s-a moșmonit cuvioșia sa, căutând pe întuneric Evanghelia și patrafirul în biserică, până a ajuns la cel posedat de „ducă-se pe pustii”, Anania își dăduse sufletul, iar la căpătâiul lui pâlpâia o lumânare. Glafira zăcea și ea leșinată, în vreme ce băieții o udau cu apă și o loveau ușor cu palmele pe obraji să-și vină în simțiri.

A doua zi a venit jandarmul, însoțit de un medic, pentru a constata cauza morții misterioase. Sub patul celui decedat a fost găsit un clondir de sticlă în care mai era un rest de alcool metilic. Nimeni nu și-a putut explica de unde făcuse rost Anania de acea băutură periculoasă.

După o iarnă prelungită, cei doi părinți încercau să mai uite de necaz, luându-se cu treburile ce nu mai sufereau amânare odată cu venirea primăverii. La capătul grădinii din spatele casei se afla o fântână cu ghizdele, rămasă de la bunicul sau străbunicul lui Grigore. Până la nivelul apei erau doar doi metri și se folosea un cârlig din lemn de care se agăța căldarea. Acsinte lipsea de o zi și-o noapte de acasă, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată până atunci. Înainte de a pleca undeva cu vreo treabă, le spunea unde se duce celorlalți, care procedau la fel. Și-apoi cât de departe și de ce a plecat el, de n-a venit seara la culcare? Nici nu știau în ce loc să-l caute sau pe cine să întrebe dacă l-a văzut. Când Grigore s-a dus să ia apă, a încremenit: băiatul său cel mare era căzut în fântână, cu capul în jos, doar picioarele i se zăreau deasupra apei. A chemat ajutoare, un vecin a coborât și l-a legat de mijloc cu o funie, iar ceilalți au tras din răsputeri. Trupul masiv al înecatului nu se mișca deloc, fiind înțepenit în dreptul umerilor lați, între pereții pietruiți ai puțului, ca dopul de plută în gâtul sticlei cu vin. Abia după ce au dislocat lespezile de piatră din jurul lui, l-au scos la suprafață. Dacă ar fi fost iarnă și gheață în preajma fântânii se putea crede că a alunecat aplecându-se peste ghizdele să apuce găleata, însă atunci pământul era uscat, iar el, ditamai flăcăul, voinic și sprinten, cum să cadă așa, ca o babă neputincioasă, cu capul în jos? Unii au presupus că el a vrut să-și pună capăt zilelor, dar nu erau nici ei convinși de acest lucru. După pierderea și celui de al doilea fiu, Glafira devenise de nerecunoscut. Nu mai scotea o vorbă, doar murmura șoapte de neînțeles, umbla cu privirea pierdută, cu mintea aiurea, absentă la tot ce se-ntâmpla în jurul ei și se usca pe picioare de la o zi la alta. A mai zăcut o săptămână la pat, timp în care a refuzat să mănânce sau să bea apă și și-a dat obștescul sfârșit. Lumea din sat vorbea cu un amestec de compasiune și de teamă, ca despre o boală contagioasă, că acea familie era blestemată. Când cineva îl întâlnea pe unul dintre cei doi bărbați rămași în viață, tată și fiu, în afară de bună ziua sau de răspuns la salut nu simțea nevoia să-l întrebe ce mai face și iuțea pasul, ferindu-se de el, ca de un lepros.

Grigore era încă în putere, dar parcă începuse să îmbătrânească înainte de vreme și se ferea și el cât putea de lume, ca și cum s-ar fi simțit vinovat cu ceva de toate nenorocirile ce se abătuseră asupra lui. Doar Mitruță arăta neschimbat și netulburat, deși fusese acceptat și tratat ca membru al aceleiași familii, ca fiu natural, chiar dacă niciunul dintre cei dispăruți nu-i era rudă de sânge.

O mierlă împreună cu mierloiul ei au construit de zor, în numai trei zile, în salcâmul înflorit, un cuib cam mare pentru dimensiunile și nevoile lor. Pesemne că le-au prisosit materialele ce se găseau peste tot – de la bețe, paie, buruieni uscate, cordele colorate aruncate de la lăicere vechi până la pene de găină de prin ogradă. Ea ardea de nerăbdare să ouă și să clocească, încercând să profite din plin de abundența gâjobeniilor ce mișunau prin iarbă, numai bune de crescut puii. De emoție, nu știa exact pe câte ouă stătea cu târtița fierbinte, în timp ce bărbătușul îi aducea de mâncare. Își părăsea cuibul doar ca să-și potolească setea la balta din Ponoară și se întorcea repede la clocit. Nici n-a băgat de seamă că în lipsa ei apăruse încă un ou. În schimb, după ce-a ieșit primul pui, când a revenit la cuib de la adăpat, i-a pierit piuitul, văzând că nu mai erau celelalte ouă. Le-a zărit, nevenindu-i să-și creadă ochilor, sparte, împrăștiate jos, pe pământ. Bine măcar că le-a rămas un pui sănătos, căruia ambii părinți îi aduceau gâze și viermișori în cioc, de dimineață până seara, iar el avea o poftă de mâncare de nestăvilit. Micuțul creștea de la o zi la alta, ceea ce-i făcea să le crească și lor inima de bucurie. Ajunsese în două săptămâni dublu față de ei. Abia mai încăpea în cuibul, care la început părea imens și nici nu semăna cu vreunul dintre părinți, dar cui îi păsa? Cine nu s-ar fi mândrit cu un asemenea pui falnic?

A trecut aproape un an de la moartea Glafirei. Grigore se descurca destul de greu la treburile femeiești din gospodărie. Nu se pricepea la gătit, la văruit pereții sau la spălat rufe. Prefera să cosească trei prăjini de iarbă sau să taie lemne toată ziua, decât să se-nvârtă în jurul plitei.

Într-o seară, după ce atât el, cât și Mitruță abia gustaseră mâncarea și lăsaseră lingurile pe masă lângă străchinile pline, în ciuda protestelor mațelor care ghiorăiau pe mai multe voci, Grigore i-a spus singurului fiu rămas:

- Ce ne facem, Mitruță, dragule, așa nu se mai poate?! Nici eu, nici tu nu ne pricepem la treburile muierești și degeaba muncim toată ziua, trăim ca niște pui de bogdaproste, nemâncați, nespălați, cu casa în neorânduială. Râde lumea de noi, așa nu se mai poate! Să știi că m-am gândit să aduc o femeie în casă, sunt atâtea vădane în sat, o femeie care să-mi fie mie nevastă, iar ție mamă, să aibă grijă și de mine, și de tine, până o să te-nsori și tu, să fii om gospodar la casa ta, cu muierea ta. Așa nu se mai poate! Tu ce crezi?

După o pauză de gândire, Mitruță a răspuns cu o voce indiferentă:

- Cum vrei mata, tată, matale știi cum e mai bine!

Această hotărâre fiind luată și acceptată și de către feciorul adoptat, lui Grigore parcă i s-a luat o piatră de pe inimă. Începuse să se simtă mai ușurat și întrezărea un nou început în viață, poate, de astă dată, cu mai mult noroc. O fi avut dreptate Glafira, Dumnezeu s-o ierte, când îi spunea că trebuia să plătească păcatele unor strămoși de-ai ei „până la al treilea și al patrulea neam”, cum scrie în Cartea Sfântă. A plătit sărmana de ea cu vârf și îndesat, iar el era acum izbăvit. Măcar restul vieții, cât o vrea Domnul să-l mai țină, să fie ocrotit de așa cumpene cumplite.

Înainte de miezul nopții, în ziua în care a fost prăznuit Sfântul Sfințit Mucenic Foca, din acoperișul de stuf și pe ferestrele casei lui Grigore Bahnă ieșeau limbi de foc ca din gura unui balaur uriaș, întărâtat la culme. Pălălaia a cuprins și vârful salcâmului cu cuibul de mierlă din el, arzând ca o torță uriașă ce răspândea o lumină atât de puternică, încât puteai alege semințe de mac în plină noapte. În scurt timp a fost alertată toată populația satului. Copiii se uitau nedumeriți și înspăimântați, neînțelegând de ce cineva și-ar da foc la casă, femeile se tânguiau și se văicăreau închinându-se, repetând „Doamne apără-ne și ne păzește pe noi, păcătoșii!”, iar bărbații au făcut un lanț uman de la fântână până la casa din care nu mai rămăseseră decât pereții, dând din mână-n mână gălețile cu apă. Când aruncau apa de la distanța de câțiva metri, focul parcă mai tare se întețea, împrăștiind scântei în toate părțile, iar fumul gros se amesteca cu aburul. La sosirea pompierilor voluntari cu tulumba trasă de cai, vâlvătaia aproape că se stinsese singură, nemairămânând mare lucru din casă. Printre obiectele arse, abia se mai ghicea forma patului, care făcuse corp comun cu un cadavru carbonizat. Cum Mitruță se afla printre cei ce au încercat să stingă incendiul, după ce a dat alarma, el dormind în bucătăria de vară, cel ars de viu nu putea fi altul decât Grigore. Concluzia acceptată de toată lumea a fost că, probabil, nefericitul om a băut ceva înainte de culcare și a adormit cu țigara aprinsă. Este adevărat că, după ce și-a pierdut aproape toți membrii familiei, Grigore se apucase de băut să uite, să-și anestezieze durerea din suflet. Nimeni nu l-a văzut însă vreodată fumând, dar acest amănunt n-a fost remarcat sau luat în considerare.

Rând pe rând, cei care au asistat sau au participat la stingerea focului s-au retras pe la casele lor, unii sperând să mai prindă o oră, două de somn, alții pregătindu-se pentru începutul unei alte zile de muncă. Din pereții de pământ și din resturile de furci, cosoroabe, martaci, căpriori sau grinzi arse mai ieșeau firicele sfioase de fum, ici-colo izbucnea câte o flacără plăpândă, pe care pompierii voluntari o loveau cu măturoaiele, binecuvântând-o cu o înjurătură ieșită printre dinții strânși.

Cerul era zgâriat din când în când de ultimele stele căzătoare și s-a aprins dintr-o dată spre răsărit de la soarele ce se chinuia să iasă de sub linia orizontului ca de sub o plapumă grea. O ceată de flăcăi a și pornit la cosit lângă Pârâul Întors, spre a profita de răcoarea dimineții și a termina treaba istovitoare înainte de venirea zăpușelii, ce le-ar fi luat toată vlaga cosașilor. Liniștea care coborâse pe timpul nopții din văzduh pe pământ a fost alungată dintr-o dată de râsetele, chiotele și cântecele deșucheate, fără perdea, ale zurbagiilor, de parcă ar fi mers la nuntă, nu la coasă. Răsuna valea de hărmălaia lor, ei fiind siguri că nu-i auzea nimeni la acea oră, departe de sat:

„Bine merge coasa vara,

Greu se scoală sula sara.

Cât a fost vara de lungă,

N-am iubit ca să-mi ajungă…”

Cocoșii cucurigau, dându-și replica unul altuia în admirația găinușelor tinere și în sudalmele sau probozeala celor mai bătrâne și mai somnoroase. Mierla cânta solo, oprindu-se numai pentru a schimba foaia cu partituri sau atunci când își amintea de puiul ei năzdrăvan și îi dădeau lacrimile de dorul lui. Oare ce făcea „micuțul” de el?  Funigeii încărcați cu picături de rouă aruncau săgeți minuscule de lumini multicolore. Într-o pânză de păianjen s-a prins o gâză trezită prea devreme în acea dimineață. Bâzâitul ei disperat l-a sculat din somn pe iscusitul vânător care, cu bașlicul pe cap, s-a grăbit s-o tranșeze și s-o ducă la bucătărie, păstrând-o pentru masa de prânz.

Indiferența sau insensibilitatea naturii față de necazurile și suferințele omenești sunt uneori de-a dreptul revoltătoare. Începea o nouă zi, la fel cu celelalte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar Mitruță a mai rămas în mijlocul ogrăzii, nemișcat, ca o stană de piatră, privind fix spre resturile fumegânde, amestecate cu cenușă și tăciuni. Pe chipul lui nu se puteau citi niciun gând, niciun sentiment. Pentru el începea nu doar o nouă zi, ci și o nouă viață, plină de speranțe, dar și de neprevăzut.

© Marcel Chitac, 2015

LA STRÂNSURĂ

Aproape în fiecare duminică sau în zilele de sărbătoare, când era vreme bună, după terminarea slujbei de la biserică se organizau hore, baluri sau strânsuri, cum li se mai zicea, la locul numit în „Grădina popii”. Muzica era asigurată de singurul lăutar local, moș Costache Badurlea, un moșneag fonfăit, fără un dinte în gură, doar cu un ochi teafăr, surd de-o ureche sau de-amândouă, rămas așa din război, unde fusese concentrat, și care avea lipsă toate degetele de la picioare, în urma degerăturilor suferite în lagărele de muncă forțată din pădurile siberiene. Cânta la o vioară scorojită, patinată de trecerea timpului, cu gâtul albit și subțiat, ca dovadă a folosinței îndelungate. Tot repertoriul lui moș Costache Badurlea se rezuma la cântecul „Două rațe crăcănate”, pe care-l relua până când obosea el sau se zlămăcuiau cei ce jucau cu foc, bătând pământul, și ridicau colbul ce-i învăluia ca o pâclă, făcându-i să pară niște năluci. Când moșul vedea că dansatorii dau semne de vlăguială ori că-i cereau să mai cânte și altceva, începea să fredoneze aceeași melodie și din gură, bătând hangul cu unul din picioarele ciunge sau strigând cimilituri mobilizatoare:

„Fata lui popa Corlată

A căzut cu curu-n baltă.

Cu lindicu’ face valuri,

De-aruncă peștii pe maluri.

Hu-iu-iu, hu-iu-iu!”

Toader al lui Neculai Abuzoaiei era deja ditamai flăcăul și ar fi fost vremea să-nceapă să scoată și el o fată la joc, la strânsură, însă era atât de sărac, un târâie-brâu, încât doar iarna purta opinci. De cu primăvară, după topirea zăpezii și până cădea bruma toamna, el umbla desculț și în izmene din pânză de câlți, țesută în casă de mă-sa. La lucru, la ogor sau prin jurul casei, oricine putea umbla îmbrăcat și încălțat oricum, dar la strânsură, ca să nu te faci de râs în fața satului și mai ales în fața fetelor de măritat, trebuia să fii bine împopoțonat și încălțat cu cizme, nu cu opinci sau desculț. Neavând de nici unele, Toader al lui Neculai Abuzoaiei s-a dus la un gospodar mai înstărit din sat, Vasile Juvăț, și l-a rugat să-i împrumute cizmele, să poată participa la joc. Juvăț nu era doar mai avut, ci și din cale-afară de zgârcit și cârcotaș. Poate că de aceea i se zicea mai mult Vasile Curcusut decât Vasile Juvăț. Proprietarul încălțărilor s-a codit mult până a acceptat să i le dea, întorcându-le pe toate fețele, arătându-i cât de trainice și văcsuite erau, s-a scărpinat și în cap, și în cur, în cele din urmă punându-i-le în brațe, despărțindu-se cu greu de ele ca de o ibovnică, pe care urma să n-o mai vadă un timp și i-a spus flăcăului:

- Te rog să ai mare grijă de ele, când mi le-aduci înapoi să arate la fel ca acum, nu te întrece cu gluma la dans, să joci mai domol, mai potolit, nu te lua după alți zănatici.

De bucurie că poate fi în sfârșit în rând cu lumea, mai ales că ieșise pentru prima oară la horă și voia să se facă remarcat, Toader al lui Neculai Abuzoaiei tropăia ca un cal nărăvaș, neînhămat până atunci la căruță, sau încerca să imite mersul celor două rațe crăcănate din cântec, sărind de pe un picior pe altul, ca la cazacioc. Printre spectatorii de pe margine se afla și Vasile Curcusut. Văzând la ce supliciu sunt supuse cizmele lui, la care ținea ca la ochii din cap, s-a înnegrit la față de mânie și, repezindu-se precum hultanul la puiul de cloșcă lăsat nesupravegheat, l-a apucat pe Toader de mâneca sumanului, întrerupându-l din frenezia jocului, răstindu-se la el:

- Păi, bine, măi calicule, așa ne-a fost înțelegerea?! Ți-am împrumutat cizmele cu condiția să te porți frumos cu ele, nu să le lași fără blacheuri și fără pingele, făcându-le niște potloage! Descalță-le imediat!

Dansul s-a întrerupt, muzica a amuțit și toți se uitau nedumeriți și curioși la scena inedită. Unii râdeau cu poftă, alții îl priveau cu compasiune pe sărmanul flăcău rămas desculț și roșu ca racu’ fiert de rușine. Atunci s-a apropiat de el Ion Puțalegea și i-a șoptit la ureche:

- Dă-l în mă-sa de neam prost! Tocmai la el ți-ai găsit și tu să te duci să-ți împrumute cizmele? Nu știai că-i un zgârie-brânză, că-i cur-cusut? Acum te-a făcut de râsul lumii. Vino la mine duminica viitoare să-ți dau eu cizmele mele.

După o săptămână, la strânsură în „Grădina popii” era iar veselie și petrecere mare. Moș Costache Badurlea cânta la scripcă melodia „Două rațe crăcănate”, ce părea că era mai lungă decât Boleroul lui Ravel sau că fusese înregistrată pe discul unui patefon căruia îi sărea acul și-o lua mereu de la capăt. Moșul se uita cu singurul ochi valid când la dansatori, când la public, zâmbind ștrengărește cu chiștocul de țigară în colțul gurii și ținea tactul cu piciorul sau bătea cu arcușul în vioara jerpelită. Toată plata pe care o primea pentru efortul lui era de obicei un pachet cu țigări ori o jumătate de litru de rachiu. Cânta mai mult de plăcere, din pasiune.

Printre cei ce dansau se afla și Toader al lui Neculai Abuzoaiei, ce țopăia, semănând acum cu un țap logodit, de parcă ar fi dat strechea-n el. Din mulțimea spectatorilor compusă din mamele, tații, bunicile, frații și surorile celor ce-și etalau talentul la joc, precum și din alți gură-cască, a țâșnit vocea puternică, penetrantă a lui Ion Puțalegea, care striga de se-auzea până pe celălalt mal al Prutului:

- Așa, Toadere, bate cu cizmele cât poți de tare, să le sară blacheurile și pingelele, ferfeniță și praf să le faci, că nu-mi pare rău după ele! Să ai mare grijă doar de suman și de căciulă, că alea-s noi!

© Marcel Chitac, 2015