În fiecare an, la Lăsatul Secului, adică
la începutul postului, care-i pregătea pe credincioși trupește și sufletește
pentru cele patru mari sărbători creștine – Sfintele Paști, Adormirea Maicii
Domnului, Sfinții Apostoli Petru și Pavel și Nașterea Domnului – Didina lui
Alisandru Buboc fierbea lingurile din lemn, neavând altele de schimb, ca să
scoată din ele orice urmă sau miros de grăsime, iar străchinile, ceaunul,
tigaia și oala de făcut borș le spăla cu apă caldă și leșie, frecându-le bine
cu un ciucălău.
Vaca Marghioala era atât de slăbănoagă,
că i se vedeau toate ciolanele prin piele, mai ceva ca într-o radiografie, și
trebuia împinsă de cur și trasă de coadă să se ridice când stătea culcată și nu
ținea seama de rânduielile bisericești în prostia sau ignoranța ei de
dobitoacă, continuând să dea lapte și în zilele de post.
Cei trei copii ai Didinei erau mai slabi
decât Marghioala, cu deosebirea că prin pielea lor străvezie, neacoperită de
păr, se zăreau organele interne, precum și fluidele ce curgeau anemic prin
vene, artere sau mațe. Odată cu intrarea în post, laptele muls de la vacă nu
putea fi nici măcar mirosit, era pus la prins și transformat în lapte acru,
turnat apoi în putina din tindă, astupată cu o tingire, așteptând și el
răbdător venirea câșlegilor, când se putea mânca iar de frupt. Meniul la care
se trecea din prima până-n ultima zi a postului mare se rezuma la borș cu
crupe, cir și corcos, făcut din diverse buruieni fragede amestecate cu crupe,
sau la cartofi, fasole, curechi, fierte fără strop de carne sau grăsime, doar
cu puțin untdelemn. Ouăle aveau aceeași soartă ca și laptele, fiind puse la
păstrat și la învechit. Nu era de mirare că atunci când cei doi băieți și fata
Didinei mergeau și se scremeau după șură, ieșea din ei câte un găinaț verde ca
din omidă, iar culoarea fețelor lor se transforma și ea din galben în verde,
așa cum se întâmpla și cu gălbenușurile ouălor din panere.
Cel mai mare dintre frați, Costică, n-a
mai putut rezista și s-a lăsat ispitit de Satana, furișându-se la putina cu
lapte acru într-o zi din postul Paștelui. După ce a dat capacul la o parte, a
băgat capul înăuntru, sorbind cu lăcomie, până n-a mai ajuns cu limba la
laptele rămas pe fundul vasului, oprindu-se cu umerii în gura putinii. La scurt
timp după săvârșirea acelui mare păcat, i s-a făcut rău cu sughițuri, stări de
greață și vărsături, l-a apucat vătămătura și se ținea cu amândouă mâinile de
burtă, îndoit de mijloc, cufurindu-se din mers ca o rață prin ogradă. Nu și-a
revenit decât în urma mărturisirii păcatului și trecerii la regim de borș cu
urzici.
În seara din ajunul Paștelui, când
Didina scotea cozonacul, pasca, găluștele și budinca din cuptor, mirosurile,
care veneau pe rând sau toate odată, amestecate, îi făceau pe cei trei copii să
leșine de poftă, iar noaptea, până la Înviere, nu puteau adormi, cu gândul la
acele bunătăți, înghițind în sec. A doua zi, cozonacul părea mai dulce decât
era, chiar dacă Didina nu făcea risipă de zahăr. În schimb, ouăle fierte,
închistrite cu chișița și înroșite, aveau gălbenușul verde spre negru și
duhneau puternic a pucioasă, iar laptele acru era duhlit, cu iz de dubală,
ajungând în cele din urmă în troaca porcului, ce lua câte-o gură lacom, după
care strâmba din rât și guița disperat, dând târcoale troacei, neînțelegând de
ce nu putea mânca ceea ce părea a fi o delicatesă. Doar brânza de oi sărată își
păstra toate calitățile. Fiecare copil primea numai un boț din ea, cu
recomandarea să răzuie ușor cu dinții bulgărele alb și să mănânce cât mai mult
din dărăbul de mămăligă, bucățica de brânză rămasă fiind păstrată până la masa
următoare ca aromă la mămăligă și momeală pentru ei.
Câteodată, Didina se întreba și nu
înțelegea de ce ea cu familia ei duceau o viață atât de grea, deși munceau
mult, de cu zori și până-n noapte, și trăiau cu frica lui Dumnezeu; de ce
copiii ei erau așa de bicisnici, fără vlagă și nu simțeau nicio bucurie nici
măcar atunci când veneau sărbătorile. Oare viața o fi tot așa de chinuită și
fără rost și pe lumea cealaltă? La ce i-ar folosi omului să trăiască mult sau
să aibă viață veșnică după moarte?!
© Marcel Chitac, 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu