STRIGĂTUL

Era o iarnă grea, cum nici cei mai bătrâni oameni din sat nu-și aminteau să fi fost până atunci. Gerul cumplit dura de câteva săptămâni, un ger de crăpau pietrele și trosneau copacii cu pocnete asurzitoare care făceau, mai ales noaptea, să-ți înghețe inima și de frică, nu numai de frig. Când puneai mâna pe clanța ușii, ți se lipeau palma și degetele de ea și îți rămânea primul strat de piele acolo până primăvara. Îngheța apa în casă în căldări, iar pe geamul ferestrei se formau reliefuri transparente, unele peste altele, figuri vegetale și animale sau abstracte, care de care mai complicate și mai fanteziste. Oul îngheța și crăpa imediat ce ieșea din târtița găinii, atunci când câte o gobaie mai aiurită, mai smintită, care pierdea șirul zilelor și rostul sau rânduiala treburilor, se încumeta să ouă tocmai pe o asemenea vreme. Dacă ai fi pus la clocit acel ou, în mod sigur ar fi ieșit din el un pui de pinguin. După ce a bătut crivățul trei zile și trei nopți fără întrerupere, troienele ajunseseră până la coama caselor. Se vedeau doar hornurile, oamenii ieșeau deasupra, asemenea șoarecilor, prin tuneluri săpate în zăpadă în plan înclinat și mergeau peste acoperișuri. Nu mai recunoșteai satul, era un peisaj sinistru, ca de pe o planetă lipsită de viață. Aerul inspirat răcea plămânii până în cele mai minuscule și profunde cavități, iar de la cel expirat se formau aburi, transformându-se în clipa următoare într-un țurțur de gheață sub nas, ce creștea văzând cu ochii, ajungând de mărimea unui fildeș de elefant, împiedicându-te la mers, dacă nu-l rupeai din când în când lovindu-l cu ciocanul pe care trebuia să-l porți mereu în buzunar. Cel care se ducea afară să se ușureze, se străduia să isprăvească repede de tot, altfel risca să rămână pironit, lipit de produsul său, precum statuia de soclu, făcând corp comun cu el, încremenind asemenea unui stop-cadru dintr-un film. La fel pățea și atunci când simțea nevoia să elimine lichidul din el. N-apuca să termine, că jetul trecea brusc de la starea lichidă și caldă la cea solidă, formând un arc de cristal ce-l ținea priponit locului, până reușea să-l spargă în bucăți cu nelipsitul ciocan.

Deasupra stratului gros și înghețat de zăpadă se așternuse unul mai subțire, afânat, fin și de un alb orbitor ca făina chiclă de grâu, mâna întâi, iar noaptea, la lumina lunii, omătul scânteia, de parcă s-ar fi așezat pe el mii de licurici. Scârțâitul de sub tălpi, în timpul mersului pe zăpadă, se auzea tocmai din Basarabia.

Într-una din zilele acelei ierni, cam pe la achindie, Ion Mutelcă a rămas prizonier, expus gerului, țintuit locului de propriul pișat, jetul întărindu-se ca betonul armat, făcând punte între el și stratul gros de zăpadă. În acea zi își uitase ciocanul, devenit mai util, mai important decât cojocul, căciula sau mănușile. Gheața începuse să urce cu repeziciune mai sus, cuprinzându-i și restul corpului.

„Ajutați-mă, oameni buni!” a strigat el disperat cât a putut de tare, cu speranța că-l va auzi cineva înainte de a îngheța bocnă acolo. Nu l-a auzit nimeni, pentru că, din gura lui, în locul acelei rugăminți fierbinți, a ieșit un glob de gheață subțire, ca un balon uriaș de săpun, ce a început să se ridice la cer. Norocul nu l-a părăsit de tot, la scurt timp trecând pe acolo Vasile Țonc, care mergea la Prut să taie o cruce din gheața groasă, cruce ce urma să fie transportată cu sania trasă de cai și pusă în fața bisericii la slujba de Bobotează. Vasile a lovit de câteva ori cu muchea bărzii jetul arcuit de forța gravitației și încremenit de puterea nemaipomenită a gerului năprasnic, până când l-a făcut țăndări și l-a eliberat pe Ion Mutelcă, ferindu-l de nenorocirea de a se transforma în scurt timp într-o mumie congelată, precum nevasta lui Lot în stană de piatră, atunci când a privit înapoi spre Sodoma și Gomora.

Balonul de gheață în care se afla captiv strigătul de ajutor al lui Ion Mutelcă a călătorit hai-hui prin înaltul cerului până pe la începutul lui martie. Chiar de Mărțișor, gerul s-a înmuiat, vremea s-a încălzit brusc, omătul devenind moloșag, mustind de apă, albul imaculat transformându-se într-un gri lipos, ca gulerul și manșetele unei cămăși după mai multe zile de purtat. Dintr-o dată, au început să se topească nămeții care înmormântaseră satul de viu, grosimea lor scăzând văzând cu ochii. Dacă până atunci nu se zăreau decât coșurile de fum și vârfurile copacilor într-un pustiu polar, acum ieșeau scuturându-se de povară acoperișurile caselor de sub omăt cu graba cu care apar ghioceii primăvara sau ciupercile după o ploaie de vară. Pe pantele dealurilor curgeau pâraiele turbate, cu spume, luând la vale pământul amestecat cu zăpadă sau cu copaci mai bicisnici, făcând un zgomot asurzitor cu horcăituri ca de porc tăiat, care se îneacă cu propriul sânge în încercarea disperată și inutilă de a respira după ce i s-a secționat beregata. Streșinile caselor plângeau de parcă le-ar fi părut rău că pleacă iarna cea hâdă. Noaptea se opreau din plâns și se formau puchi imenși de gheață în locul lacrimilor, semănând cu niște stalactite sau proptele de susținere a acoperișurilor. În doar câteva zile peisajul s-a schimbat complet, așa cum se schimbă decorurile de la teatru în pauza dintre două acte. Și oamenii păreau schimbați, și orătăniile, bucurându-se că au scăpat de iarna ce le pusese gând rău, ticăloasa! De Sfinții Mucenici, fiind o zi mai călduță, cu soare și cer senin, s-a auzit pe la orele amiezii un strigăt sfâșietor, înspăimântător, venit din cer, de au albit de groază chiar și cei mai breji bărbați, care văzuseră și auziseră multe în război. „Ajutați-mă, oameni buni!” a bubuit dintr-o dată, ca un tunet, după care au căzut niște cioburi de gheață subțire și curbată, precum cojile de ou. Unii săteni au căzut și ei, secerați de frică, alții au dat buzna, buluc, în case, mai să scoată ușile din țâțâni, datorită panicii ce le-a întunecat mințile. După ce au reușit să intre, s-au zăvorât înăuntru, s-au lăsat în genunchi în fața icoanelor, dedesubtul cărora pâlpâia o flacără anemică la candelă și au început să se roage bâlbâindu-se, făcându-și cruce și bătând mătănii, până când și-au umplut frunțile de cucuie. Babele, în înțelepciunea lor, nu se îndoiau, nici cât negru sub unghie, că acesta era semnul venirii Apocalipsei.

După ce au așteptat o vreme și văzând că nu se mai întâmplă nimic, creștinilor le-a venit inima la loc și, prinzând curaj, au început să iasă unul câte unul, afară. Toate păreau a fi în regulă, nu se produsese nicio schimbare sau stricăciune. Dobitoacele se dovedeau mai curajoase sau mai înțelepte decât stăpânii lor și-și vedeau liniștite de treburi. Doar Ion Mutelcă zăcea nemișcat în ogradă, căzut pe spate cu picioarele îndoite de la genunchi sub el, cu palmele lipite de urechi și cu gura căscată, ca și cum ar fi vrut să spună ceva și îi înghețaseră vorbele în gâtlej. S-a speriat atât de rău de acel strigăt venit din văzduh, că i s-a oprit inima de groază și s-a grăbit să se ducă la Domnul, pentru a cere ocrotire. Lângă el, din cioburile globului de gheață, căzute ca niște resturi de meteorit, nu mai rămăseseră decât câteva pete umede pe pământul zbicit, ce aveau să dispară și ele, uscându-se sub razele soarelui binefăcător.

© Marcel Chitac, 2015