Abia trezit din somn, Miluță – care
tocmai împlinise cinci ani cu câteva zile înainte – a început întâi să
scâncească, să se smiorcăie încet, apoi să plângă în hohote din ce în ce mai
tare, trecând de la miorlăit la behăit, ajungând în cele din urmă la un răget
ca de măgar, întrerupt din când în când doar de nevoia de a respira și de a-și
trage mucii ce-i atârnau ca două lumânări.
- Ce-ai mă, împielițatule, ce te-a
apucat să bocești așa din senin?! Mai bine dă-te jos de pe cuptor, mai lasă-l
și pe el să se hodinească și tu du-te să dai mâncare și apă la cârlani că,
uite, soarele-i sus deja! i-a zis mă-sa, care nu prea avea timp și nici chef de
alinturi.
- Mamaie, nu știu cine s-a căcat la
curul meu în timp ce eu dormeam! se jeluia printre sughițuri Miluță.
- Te pomenești c-o fi venit cineva de pe
drum, stai numa’ oleacă să caut un băț ca lumea și-o să vezi tu cine e
spurcăciunea ce a făcut treaba aceea în izmenele tale!
Înainte de a pedepsi organul responsabil
de acel incident neplăcut, croindu-i câteva palme, Profira a trebuit mai întâi
să-l spele pe plod, băgându-l cu totul în balia cu apă de ploaie, pusă sub
streașina de la prelipcă. După ce l-a despovărat de izmenele care acum erau
numai bune de aruncat și l-a ajutat să se ghilească, mamei lui Miluță i-a mai
trecut mânia, ba chiar i s-a făcut milă de el când i-a văzut mutrișoara de om
năpăstuit.
- Puiule, dacă vrei să te iert pentru
mizeria făcută, fă și tu o faptă bună. Azi este Ovidenia, du-te până la mătușa
Grapina lui Chiroșcă, știi unde stă, du-i o oală cu chișleag de pomană. Amu mergi fără izmene, n-am altele curate să-ți
dau și apoi, cămașa este destul de lungă, nu ți se vede cocoșelul, poate n-o să
ți-l mănânce vreun gânsac pe drum și-o să-ți zică lumea „Miluță fără puță”! a
șuguit Profira, ciupindu-l de obraz, semn c-a și uitat de cele întâmplate.
Grapina era o babă amărâtă, adusă de
spate, mergând de parcă ar fi adunat tot timpul spice și avea o căsuță, cu
tindă și o singură odaie, acoperită cu paie, cu un cuib de cocostârc pe ea,
fiind ultima casă de pe Fundoaie, lângă Prut.
Pe hudița îngustă, cu margini înalte,
populate cu tufe de cătină, boz și brusture, semănând mai mult cu un șanț mai
larg decât cu un drum, Miluță a dat după o cotitură peste un cârd de gâște,
care nu se știe cu ce treburi umblau și ele pe acolo. Grupul era format
dintr-un gâscan țanțoș, ce stătea mai mult cu capul pe sus, uitându-se
suspicios în toate părțile, o gâscă matură care se ploconea în fața lui cu
recunoștință și respect și vreo șapte pui, aproape la fel de mari ca părinții
lor, aceștia din urmă părând a fi foarte relaxați, chiar nepăsători la tot ce
se-ntâmpla în jurul lor.
Văzându-l pe Miluță mergând încet și
pășind cu grijă, ținând strâns la piept cu amândouă mâinile oala de lut
acoperită cu o frunză de vie deasupra, atent să nu-i verse conținutul,
gâscanului grijuliu și neîncrezător i s-a părut suspectă acea mogâldeață care
părea că ar fi vrut să se apropie de familia lui, cine știe cu ce intenții,
fără a fi observată.
„Ăsta nu-i mers de om normal; așa merg
mâțele, atunci când vor să se apropie neobservate de o vrabie sau chiar de un
boboc de-al meu, dacă n-aș fi cu ochii-n patru!”, a zis în gând tatăl familiei
numeroase. Și-a dat seama de la prima privire că nu-l mai văzuse pe acel
individ pe acolo, ceea ce însemna că era un intrus, care venise cu intenții
ascunse, dușmănoase. Cum cea mai bună apărare este atacul, gâscanul n-a mai
stat mult pe gânduri și s-a lansat într-o contraofensivă curajoasă, alergând cu
pași mari, legănându-se caraghios, cu gâtul întins înainte la orizontală, ca o lance
la un turnir, cu ciocul căscat, sâsâind amenințător spre omulețul dubios.
Miluță era sigur că gâscanul avea în
cătare, privind de sub sprâncenele încruntate, chiar puța lui, ce nu mai
beneficia de protecția izmenelor. Fiindcă nu avea cum să evite un
dușman atât de fioros și hotărât, s-a răsucit brusc și a luat-o la fugă înapoi
la deal. Chișleagul din oală a început să se cobâlțâie, împroșcându-l pe piept
și pe față. Când a întors capul să vadă cine fuge mai iute, s-a împiedicat și,
în cădere, i-a sărit oala cât acolo, s-a spart în mai multe cioburi, iar
chișleagul a pornit să curgă pe drum la vale. Gâscanul s-a oprit și el derutat
de efectul neașteptat al atacului său, apoi și-a chemat familia de gâște care
s-au grăbit să adune cu ciocurile trepidânde și plescăind de plăcere delicatesa
albă împrăștiată în mijlocul drumului, confiscată ca pradă de război.
În vreme ce Miluță făcea cale întoarsă
spre casă fugind și gâfâind, uitându-se din când în când înapoi, neștiind dacă
o să fie crezut când va povesti ce i s-a întâmplat și dacă o să scape și de
data asta de bătaie sau i se va adăuga și pedeapsa pentru prima faptă, gâscanul
se lăuda într-una cu vitejia sa, umflându-se în pene, călcând apăsat ba pe un
picior, ba pe celălalt, mergând în cerc, puii înfulecau cu lăcomie, fără a
scoate o vorbă și fără a-l băga în seamă, iar gâsca făcea plecăciuni în fața
lui, zicându-i: „Frumos ești voinicul meu! Neînfricat și deștept ești, viteazul
meu! Ce ne-am face noi fără tine?!”
© Marcel Chitac, 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu