Înainte de război, Vasile Avasilichioaie
s-a înscris în Partidul Cuzist. Abia știa să scrie și să citească, iar singura
carte din care buchisea câteodată era Biblia. De obicei citea „în gând”,
silabisind de fapt cuvintele cu voce scăzută, ca un școlar din clasa întâi.
Habar nu avea care era doctrina acelui partid sau prin ce se deosebea de
celelalte. L-o fi atras probabil faptul că, uneori, gruparea sau celula din
care făcea parte mărșăluia țanțoș, în formație, pe drumul satului, cântând
marșuri cuziste, speriind găinile și nedumerind babele surde, care suduiau și
afuriseau când îi vedeau pe zurbagii. Îl mai încânta măciuca din lemn, ce
semăna cu un buzdugan, pe care-o purta la centură ca pe o spadă, ea fiind un
fel de simbol sau de siglă a partidului, folosind-o mai ales în campaniile
electorale sau în timpul alegerilor, în combaterea adversarilor politici. După
război și după venirea comuniștilor la putere, a avut de dat explicații celor
de la securitate în legătură cu activitatea lui politică de până atunci.
Tot la terminarea războiului, Vasile
Avasilichioaie s-a oferit să-i facă un pustiu de bine lui Ion Zămnic, care
vroia să se ascundă de frica rușilor, având ceva pe conștiință sau fiind
victima unei spaime imaginare, nejustificate. Timp de câteva luni, Ion Zămnic a
stat ascuns în podul casei cuzistului, unde fiica acestuia din urmă, Zurla, îi
aducea zilnic mâncare, vin și-i ținea de urât, stând cu vrana-n sus în fața
lui, iar el îi îndruga verzi și uscate. La câteva luni după ce fugarul a
părăsit ascunzătoarea văzând că nu-l căuta nimeni, Zurlica a început să se simtă
rău sau, cum zice o vorbă din popor:
„Văleu, mamă, șălile,
Puța și măsălile!”
Burta-i creștea de la o zi la alta și
toată partea femeiască a stabilit diagnosticul: „boală cu ochi”. Acesta a fost
felul în care Ion Zămnic i-a mulțumit binefăcătorului său. Bineînțeles, n-a
recunoscut că el era tatăl copilului și a refuzat s-o ia de nevastă pe Zurla.
Având copil făcut de neleapcă sau din flori, cum se mai spune, deși acela era „din
pod”, șansele de a se mărita pentru cea care oferise ospitalitate cu servicii
complete erau foarte mici. Fiind fiica unui om înstărit, a luat-o până la urmă,
cu copil cu tot, Mitruță Jugănaru, un calic ce târâia targa pe uscat, care nu
avea nici măcar izmene pe sub pantalonii cârpiți cu petice peste petice:
„pantalonii-s buni bunuți, numa-n genunchi și-n cur îs rupți!”. Singura lui
avere era ceea ce orice hăndrălău poartă, vrând-nevrând, în izmene: „un mosor
cu două gheme”. I-a mai turnat și el Zurlei încă patru plozi, că la asta se
pricepea cel mai bine și nu trebuia să fie împins de la spate. Vara prefera
locurile umbroase celor din bătaia soarelui, iar iarna stătea mai mult pe cuptor,
sprijinind soba cu spinarea, ca un contrafort, să nu se dărâme. Decât să fi
muncit cu sapa, coasa sau cu toporul, mai bine ar fi șters pe cineva la cur,
după cum, chiar el, se confesa uneori. Doar când mergea la furat prin curțile
ori prin casele celorlalți, iar mai târziu pe tarlalele colectivului, era
foarte îndemânatic și neobosit. Odată a fost prins în poiata găinilor unui
gospodar și a fost purtat pe ulița principală a satului cu găinile legate de
gât, ca un șirag de mărgele, în fața lui mergând toboșarul primăriei, iar în
spate jandarmul înarmat, el strigând din când în când: „Cine-a face ca mine, ca
mine să pățească!”. Asta nu l-a lecuit pe Mitruță Jugănaru de prostul nărav, pe
care-l avea din fire. Altă dată și-a confecționat un cârlig lung cu care aduna
noaptea rufele vecinilor, puse la uscat pe sârmă.
Până a plecat pe cealaltă lume, Vasile
Avasilichioaie nu i-a putut suporta pe comuniști, cărora nu le zicea pe nume,
ci doar „Câinii ăștia!”. Când s-a făcut colectivizarea, cu toate că el nu și-a
dat consimțământul de a adera la acea formă de organizare forțată a
țăranilor, „Câinii ăia” i-au băgat plugul tractorului în vie, scoțând butucii
din pământ cu rădăcinile în sus și i-au tăiat jumătate din pomii fructiferi din
livadă, pentru că depășea cei câțiva ari ce i se cuveneau ca lot ajutător.
Ce poate fi mai trist, mai dureros decât
să vezi cum pomi pe rod, ajunși la maturitate, pe care i-ai sădit sau altoit cu
mâinile tale, când erau niște puieți subțiri ca lumânarea și i-ai udat cu
găleata, așteptând plin de nerăbdare și curiozitate primele lor poame, sunt
tăiați cu bestia și cu toporul și transformați în lemne de foc de către unii
care n-au plantat în viața lor un pom, deși aveau ograda plină de proști?! Era
o experiență aproape la fel de tragică, de traumatizantă, ca aceea prin care a
trecut Constantin Brâncoveanu atunci când turcii i-au decapitat fiii și
ginerele sub ochii săi. Aceeași durere o resimțea Vasile Avasilichioaie privind
locul unde fusese până nu demult bordeiul-cramă de pe Dealul Crucii cu
butoaiele cu vin ce nu îngheța iarna și era rece vara, de se aburea oala de lut
de la licoarea roșie din ea, iar acum acolo rămăsese doar o groapă, în care
creșteau tufe de pelin și urzică. Câte amintiri îl năpădeau, privind cu ochii
scăldați în lacrimi acel loc!…
Flăcău fiind, invita iarna câte o fată
la bal, cerând-o de la tătuța și mămuța ei, o urca în sanie și dădea bice
cailor, iar fata-și trăgea berta peste ochi să-și protejeze fața de bicele
crivățului și, după ce se oprea sania, se trezea în bordei, unde, în prima
încăpere tronau butoaiele cu vin, iar în a doua erau un pat, o masă cu scaune,
un blidar, sobă cu plită, ba până și cuptor de copt pâine, dospită cu must în
fierbere, în loc de drojdie și de apă. Momentele de surprindere, mânie și
revoltă treceau repede, pentru că oricum fata nu s-ar fi putut întoarce singură
pe jos acasă noaptea prin viscol și troiene de la o asemenea depărtare. Căldura
sobei, tăria vinului fiert sau crud și vorbele mincinoase, dar plăcute, aveau
efect imediat, provocând o moleșeală, ce o făcea pe victimă să uite care a fost
pretextul invitației și promisiunea rostită în fața părinților de a se întoarce
devreme acasă, adeverindu-se până la urmă proverbul: „e mai dulce puța decât
mămuța!”.
Câte chefuri cu glume, cântece, râsete
și chiote s-au petrecut în acea groapă, chefuri care țineau uneori zile și
nopți în șir, din bordei nemaiștiind nimeni dacă afară era zi sau noapte, câte
butoaie cu vin s-au băut în atâția ani, cam câtă apă era în Iazul lui Tănase…
Pentru a mai uita de supărare, care-i
rodea inima ca un vierme, Vasile Avasilichioaie nu pierdea nicio ocazie de a petrece,
ascultând melodii vechi sau romanțe, cântate din gură și acompaniate la
acordeon de Ghiță Moșneguțu, iar când avea cu cine se încingea la joc.
Aflându-se în vizită, nu se știe cu ce treburi, la o vădană din sat, Saveta lui
Ifrim, la difuzorul agățat în perete, o solistă cânta cu foc o melodie populară
săltăreață. Vasile Avasilichioaie a înșfăcat-o de-o aripă pe gazdă și au
început amândoi să țopăie și să se învârtească ca niște prâsnele, țâțele imense ale
partenerei lovindu-l peste nas ca două mănuși de box, ceea ce lui îi provoca o
imensă plăcere. Abia pe la jumătatea melodiei, dansatorul a înțeles tâlcul
versurilor:
„Colectiva noastră-i mare,
Fără haturi și răzoare
Și pe câmp tractoare ară,
De cu zori și până-n seară…”
Atunci, s-a oprit brusc, abandonând și
sârba, și pe tovarășa de joc, s-a întunecat la față, ochii i-au devenit
sticloși și a-nceput să murmure printre dinți: „Câinii ăștia!”.
Până să-i defrișeze „câinii” via, făcea
cam cinci mii de litri de vin în fiecare an și nu era zi în care popa,
milițianul, învățătorul sau primarul să nu-i treacă pragul și să nu-l întrebe
cum stă cu sănătatea, lăudându-l ce om gospodar și înțelept este. După ce i s-au uscat butoaiele și au început
să se dogească, acea „lume bună” l-a uitat complet, de parcă nici n-ar fi
existat.
Parcă pentru a se adeveri, deși nu mai
era nevoie, că tot ce face omul este zădărnicie, că nimic nu este veșnic, mai
întâi a luat foc casa lui Ion Zămnic, iar cum fântâna era la mare distanță, cei
care au sărit în ajutor au folosit în loc de apă vinul din cele două butoaie
din beci, fără niciun spor însă, din casă rămânând numai pereții de lut. La
câteva luni de la această nenorocire, a murit Vasile Avasilichioaie, ultimele
lui cuvinte înainte de a-și da sufletul în mâinile Domnului fiind „Câinii
ăștia!”. După înmormântare, ginerele lui, Mitruță Jugănaru, s-a mutat în casa
defunctului, pentru că cea în care locuia el stătea într-o rână, putându-se
prăbuși în orice moment, chiar și când dormea el pe cuptor. Apoi, a tăiat pomii
fructiferi ce mai rămăseseră în livadă, ca să aibă cu ce se încălzi iarna, în
timp ce stătea cu spatele lipit de sobă și șoptea din când în când, privind în
gol, un gol la fel de adânc ca pustietatea din sufletul și din mintea lui:
„Totu-i zădărnicie!”.
© Marcel Chitac, 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu