PEDEAPSĂ TARDIVĂ

Cu mulți ani în urmă, Frăsâna lui Chișcă a născut o fată beteagă care și la optsprezece ani mergea în patru labe prin casă și prin ogradă, mânca uneori pământ, râme, găinaț sau coji de var albăstrit cu chindrus de pe pereți și rânjea prostește, de câte ori vedea pe cineva cunoscut sau străin.

Din cauza poziției patrupede, nici măcar mă-sa, rămasă acum fără bărbat, nu și-a dat seama că acea nenorocită era gravidă, iar când i-a venit sorocul și a adus pe lume un băiat, nu doar Frăsâna, ci toți sătenii au rămas șocați și au avut subiect de vorbă sau prilej de a face supoziții în legătură cu presupusul tată al copilului. Cea devenită bunică fără veste a început să aibă bănuieli despre cine și-a bătut joc de fiică-sa, și așa bătută de soartă, care nu numai că nu putea umbla în două picioare ca oamenii, dar era gângavă, cepeleagă și slabă de înger, încât greu te înțelegeai cu ea.

Cu cât trecea timpul, cu atât nepotul semăna tot mai mult cu Pavăl Catărău, megieșul ei. Pentru a scăpa de neliniștea care nu-i mai dădea pace, Frăsâna a vorbit cu popa, înduplecându-l să-l cheme pe bănuit și să-i ceară să jure în fața altarului, cu mâna pe Cartea Sfântă, că nu este el tatăl pruncului. Jurământul n-a convins-o pe văduvă, care a dus la biserică prescuri, însoțite de blesteme, zilnic, vreme de două săptămâni.

Cu o zi înainte de Sfinții Petru și Pavel, a murit plodul din flori, pentru că nici el nu era teafăr, apoi s-a prăpădit de scârbă și mama acestuia. Tot restul vieții, Frăsâna lui Chișcă a trăit cu durerea provocată nu atât de pierderea fiicei handicapate și a nepotului nedorit, cât de faptul că cel ce a comis un așa mare păcat și a jurat strâmb în sfânta biserică mai este încă în viață, fără să-și primească pedeapsa divină. După doi ani, a plecat și ea pe lumea cealaltă cu sufletul neîmpăcat, negăsind liniștea și pacea probabil nici acolo.

La praznicul de pomenire al Frăsânei lui Chișcă lua parte și Pavăl Catărău. De obicei, acesta nu intra în cârciumă și nu oferea de băut altora, motivând că el este dușmanul alcoolului, de la care se trag multe nenorociri. Dacă însă era invitat să bea la alții pe gratis, uita de convingerile sale antialcoolice, dând pe gât, ca pe leică, dintr-o dată, conținutul paharului, fără să se oțărască. Aflându-se în compania cuiva ce avea răbdare să-l asculte și să nu-l întrerupă, vorbea într-una, lăudându-se cu fapte sau isprăvi pe care nu le-a făcut niciodată, inventând povești care de care mai incredibile, mai gogonate. Deși făcuse armata la pompieri și a fost lăsat la vatră cu același grad pe care l-a avut de la încorporare, adică soldat prost, povestea că pe vremea când era militar a pilotat un avion și a sărit cu parașuta. Nu demult se lăudase că a absolvit școala de șoferi, fiind cel mai descurcăreț dintre toți cursanții. Mai puțin conta faptul că nu avea mașină și nu intenționa să-și cumpere vreuna din lipsă de bani. Abia reușea să „piloteze” o căruță hodorogită cu doi cai putere pe care-i ținea aproape mereu flămânzi și neadăpați.

La masă, la praznicul Frăsânei, sorbind hulpav vreo trei-patru păhărele cu rachiu, limba lui Pavăl Catărău a început să i se miște singură în gură, nemaiașteptând comenzi de la creier, debitând fel de fel de trăsnăi. Unul dintre comeseni, Anania Pitpalac, n-a mai putut suporta trăncăneala acestuia și i-a zis-o așa, de la obraz:

- Măi, nea Pavăle, matale minți de îngheață apele!

Întâi, Pavăl Catărău a rămas descumpănit și părea chiar supărat, aruncându-i-se în față, în public, așa tam-nisam, o remarcă atât de răutăcioasă, venită din partea unuia mult mai tânăr ca el, un puțoi. S-a lăsat o liniște stânjenitoare, căreia i-a pus capăt cu o glumă:

- Să știi tu, bă, Pitulice, că eu o singură dată am spus un adevăr și atunci era cât pe ce să mor.

Gluma a avut efect, provocând veselie mare, de parcă în loc de praznic ar fi avut loc un botez sau o nuntă. În clipa următoare însă, s-a întâmplat un fenomen straniu: Pavăl Catărău nu și-a mai putut închide gura, părea că nu mai avea aer, dând ochii peste cap și capul pe spate, răsturnându-se cu tot cu scaun. Trupul îi sălta cu mișcări scurte, convulsive, ca un pește viu pus în tigaia cu ulei încins pe plită. Ceilalți continuau să râdă în hohote, crezând că asistă la o mică scenă de teatru, ca ilustrare a celor spuse mai înainte. I-au sărit în ajutor abia când au văzut că povestitorul scotea doar horcăituri și bale pe gură, învinețindu-se la față. Creierul acestuia n-a mai acceptat insubordonarea sau excesul de libertate al limbii ce spunea vrute și nevrute și a făcut un atac sau o comoție cerebrală de supărare.

Drept urmare a acestui eveniment nefericit, Pavăl Catărău a rămas paralizat pe partea dreaptă a corpului și fără grai. Atunci când voia să spună ceva, scotea niște sunete seci, nearticulate, ca un tăbultoc cu nuci pe care-l miști și făcea grimase la care participau numai mușchii de pe partea sănătoasă a feței. Câteodată, din ograda lui se auzeau urlete înfricoșătoare, care nu mai aveau nimic omenesc în ele, semănând cu cele ale câinelui din Baskerville. Nevastă-sa l-a dus pe la mulți doctori cu faimă de la diferite spitale, a chemat și călugări de la Mânăstirea Putna să-i citească, a fost și s-a rugat cu lacrimi fierbinți și a atins cu hainele lui racla Cuvioasei Parascheva din biserica Mitropoliei Moldovei din Iași, dar graiul și validitatea trupească nu i-au mai revenit. Continua să hârâie sau să urle ca lupul în nopțile cu lună plină. Babele din sat, când îl auzeau, se cutremurau și își făceau semnul crucii, zicând: „Doamne apără și păzește!”, după care vorbeau singure despre păcatele omenești ce niciodată nu rămân nepedepsite.

© Marcel Chitac, 2015

LA PRAZNIC

Pe trei martie se împlinea un an de la moartea lui Axinte Troahnă. Cea care i-a fost nevastă credincioasă, iar acum devenise fără voia ei vădană neconsolată, a făcut pregătirile necesare pomenirii răposatului.

Măndița n-a avut un trai prea bun cu el și știa tot satul că, la scurt timp după ce s-au luat, bărbatul și-a schimbat năravul, manifestându-se ca un taur comunal, destrăbălare de la care i s-a tras sfârșitul, fie-i țărâna ușoară! Ea îl ierta de fiecare dată, știind că, după ce-și făcea mendrele și ieșea din călduri, venea acasă purtându-se ca un om normal, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ajunsese să-i fie milă de el, așa cum ți-e milă de un om bolnav sau posedat de duhuri rele, ducă-se pe pustii!

Jumătate dintre plozii din sat până-n cincisprezece ani semănau leit cu el, dar nimeni nu putea dovedi cu nimic contribuția lui la acest fenomen, care putea fi pus doar pe seama coincidenței. Când s-a însurat Axinte Troahnă cu Măndița lui Toader Juvăț, mirele abia împlinise optsprezece ani și nu cunoscuse femeie până atunci. Era foarte sfios, rușinos mai ceva ca o fată mare. Când vorbea cu o fată, se uita într-o parte sau în jos, evitând s-o privească în ochi, privirea ei provocându-i un soi de combustie internă, greu de suportat. Maică-sa, Gafia, credea că n-o să se-nsoare niciodată și că mai bine s-ar fi dus la o mânăstire să se călugărească. În schimb, Măndița, cu toate că era mai mică cu un an decât el, se hârjonise de multe ori prin lanurile de porumb sau de cânepă cu Leonte Belciug și nu mai avea teamă de bărbați, ci dimpotrivă, începuse să-i placă tăvăleala. Tocmai asta a făcut-o să se grăbească la măritiș.

Gafia, mama lui Axinte, o fi știut ea ceva, de ținea morțiș ca în noaptea nunții mirele să scoată cearșaful cu dovada castității viitoarei ei nurori și să-l fluture în fața nuntașilor ca pe un steag de luptă, capturat de la inamic, deși de mult nu se mai practica acest obicei prin părțile locului. Măndița nu părea deloc îngrijorată și a acceptat fără ifose ritualul fecioriei. Auzise de la niște femei cu școala vieții cum ieșeau basma curată pe vremuri fetele care nu mai erau fete mari: când se băgau în pat cu mirele aveau pregătită o gușă de porumbel umplută cu sânge, pe care o spărgeau încă de la primele mișcări, țipând de plăcere, nu de durere, iar cei de afară care trăgeau cu urechea nu făceau diferența și continuau petrecerea cu chiote și tropăituri, de se cutremura pământul.

În timpul nunții, la momentul stabilit, Axinte a întrat cu Măndița în camera special pregătită pentru ei, unde nu licărea nici măcar un opaiț, fereastra fiind deschisă cu perdeaua lăsată. Mirele era galben la față ca ceara, îl apucase tremuratul și arăta ca și când ar fi mers la eșafod. După ce nuntașii își cam pierduseră răbdarea, ciulind urechile, s-a auzit zbierătul lui Axinte, parcă și-ar fi prins din greșeală bărbăția în menghină, atunci când și-a rupt ața. Măndița doar „a sângerat”, uitând să țipe de la atâtea emoții care o năpădeau.

În ciuda acestui debut dureros, lui Axinte Troahnă i-a dispărut ca prin farmec teama de femeie și, pe zi ce trecea, îi sporea tot mai mult pofta de a se împreuna cu proaspăta nevastă, punându-și într-o zi întrebarea firească dacă o fi la fel și cu alte femei. Încercând să se convingă că s-a vindecat de acea fobie care-l făcuse de râsul curcilor, dacă îi cădea cu tronc vreo creștină, nu se lăsa până n-o încăleca măcar o dată. Măndița a încercat toate metodele să-l dezbare de acest păcat: cu vorba bună, cu amenințări, l-a rugat pe preot să-i citească molifte, i-a făcut mămăligă din făina de păpușoi descântată de Filoteia lui Condurache, dar degeaba. Intrase necuratul în el și nu mai voia să iasă de acolo. În loc să se căiască sau să încerce să se potolească, să se îndrepte, el era tare mândru și mulțumit de isprăvile lui. Ajunsese la concluzia că scopul suprem al vieții nu putea fi altul decât să-ți satisfaci poftele trupești, că nu degeaba făcuse Dumnezeu bărbatul și femeia diferiți, dar neputând trăi unul fără celălalt.

Casian Leucă avea oarece bănuieli că și pe nevastă-sa, Pulheria, o mai vămuia uneori Axinte Troahnă. Într-o seară, în decuvremea nopții, i-a găsit pe cei doi călărindu-se în ieslea vitelor din șură. A luat de după ușă lopata cu care rânea bălegarul și l-a croit cu sete pe nemernic de câteva ori pe spinare și peste curul gol. S-a abținut cât a putut să nu-l lovească-n cap, gândindu-se că nu merita să facă el pușcărie din cauza unui curvar. A altoit-o bine și pe cățeaua de nevastă-sa, oprindu-se când s-a zlămăcuit și s-a răcorit. De atunci, Axinte Troahnă mergea îndoit, cu gâtul înțepenit ca lupul și cu capul plecat, nu din cauza rușinii, ci a ghebului din spate. Unii care-l vedeau trecând pe drum, în loc să-l compătimească, râdeau de el, zicând: „I-a uite-l și pe acela cu ranița-n spinare!”.

Cu toată pățania și schilodirea cu care s-a ales de pe urma ei, tot nu s-a învățat minte, confirmând proverbul că „năravul din fire n-are lecuire”.

Era într-o zi după Iordan când Axinte se afla în casă la femeia lui Pasinucă Rotărașu și a auzit tropăituri în dreptul ușii, semn că cineva își scutura zăpada de pe picioare și se pregătea să intre. Amorezul a urcat pe scară în pod, mai repede ca pisica, de unde a sărit pe sub streașină afară, în partea din spatele casei, fără izmene, desculț, doar în cămașă, intrând în zăpadă până deasupra genunchilor. Abia după aproape un ceas a ajuns acasă, mergând pe ocolite prin grădinile oamenilor, sărind multe garduri, să nu-l vadă nimeni îmbrăcat în puterea iernii ca în luna lui Cuptor. Din acea seară a căzut țeapăn la pat și a zăcut, neputându-se întoarce de pe o parte pe alta, vorbind cu Măndița doar prin semne, iar în primăvară a dat ortul popii.

La praznicul de pomenire făcut la un an de la trecerea lui Axinte Troahnă la cele veșnice, cuvioșia sa a cântat de câteva ori „Binecuvântat ești, Doamne, învață-ne pre noi îndreptările Tale!”, a invocat „locul cu verdeață unde nu este întristare, nici durere, nici suspin, ci doar viață fără de sfârșit”, apoi a luat coliva în mâna stângă, săltând-o în sus și în jos, în timp ce cu dreapta pendula cădelnița din care ieșea fumul cu aromă de tămâie, aromă asociată întotdeauna cu mirosul morții, repetând de mai multe ori „veșnica pomenire, veșnica lui pomenire!”. Acesta este unul dintre miracolele creștinismului: atât la praznice, pomeniri sau parastase, cum li se mai zice, cât și la citirea acatistelor, se invocă doar numele de botez al celui plecat dincolo, fără alte date personale de identificare și pomana sau cererea de iertare a păcatelor ajunge întotdeauna, fără greș, la destinatar.

Măndița a apucat și ea cealaltă margine a tăvii în care se afla coliva și o lacrimă a luat-o grăbită la vale pe obraz, oprindu-se în colțul gurii, unde i-a simțit gustul sărat. Fiecare participant la ritual a pus o mână pe umărul celui de lângă el, formând un lanț uman, contribuind în acest mod la transmiterea fluxului energetic ce transmitea pomana oferită răposatului. Taica popa a oficiat versiunea scurtă a slujbei de pomenire. Era tare grăbit; îl mai așteptau câteva praznice în acea zi. A dat peste cap două pahare cu țuică, unul cu vin, a băgat în gură una după alta trei găluște întregi, rămânându-i boabe de orez și seu sleit în barbă, a rugat-o pe Măndița să-i pună la pachet ceva și pentru coana preoteasă și a plecat aproape fugind, urându-le celor rămași poftă bună și să fie de sufletul celui pomenit.

În absența cuvioșiei sale, atmosfera s-a dezghețat dintr-o dată, ba chiar s-a încins, la asta contribuind și primele pahare cu samahoancă, faimosul rachiu din sfeclă. De la evocarea unor pățanii ale răposatului, care produceau acum multă veselie, s-a ajuns la cântatul romanțelor dragi lui: „Se scuturau toți trandafirii” și „Pe sub fereastră curge un râu”.

S-au servit toate felurile de mâncare pregătite și băutură pe săturate, iar cei mai cu bun-simț s-au ridicat primii de la masă zicând „Fie de sufletul lui Axinte, Dumnezeu să-l ierte!”. Au mai rămas vreo trei dintre bețivii satului, care stăteau lipiți de scaune și vorbeau cu limbile împleticite ca la Turnul Babel, neînțelegând nici ei ce spuneau. Ca să-i facă să plece înainte de a-i lua somnul cu capul pe masă sau înainte de a regurgita tot ce mâncaseră ori băuseră la praznic, Măndița le-a pus câte-o sticlă cu vin în brațe, un pachet cu țigări și i-a împins pe ușă afară, ajutându-i să ajungă la poartă, să se asigure că a scăpat de ei. În odaie, la masă, mai rămăsese numai Leonte Belciug. Nu arăta a om beat, paharele cu rachiu și cu vin erau pline, iar el se uita fix la Măndița, mâncând-o din ochi. Tot timpul cât ceilalți înfulecau într-una, de parcă ar fi avut mațele sparte, și sporovăiau între ei, Leonte Belciug nu-și mai dezlipea privirea de la ea, care până atunci umblase fără zăbavă de la o masă la alta întrebând pe fiecare ce mai dorește, luând farfuriile goale și înlocuindu-le cu altele pline, ce răspândeau aburi groși ca o ceață cu miros de zamă de găină, găluște înfundate la cuptor sau budincă făcută din tocmagi cu ouă și lapte. Cei fumători primeau de pomană de la văduvă și câte-un pachet de țigări Naționale sau Mărășești, spunându-le că și Axinte al ei a fumat și că i-a plăcut să mănânce și să bea bine. Despre celelalte plăceri ale lui n-a mai pomenit, simțind cum i se pune un nod în gât. De atâta agitație, Măndița era toată asudată, rochia îi stătea lipită pe trup, scoțându-i în evidență țâțele mari și bucile ce se mișcau în sus și în jos, pe rând, în timpul mersului vioi. Roșeața din obraji o făcea să pară mult mai tânără și mai fragedă decât era. Văzându-l pe Leonte că a rămas singur la masă, cu mâncarea și băutura neatinse, dar că se holba într-una la ea, fără să clipească, l-a întrebat ce mai poftește.

- Ei, Măndițo, dacă n-am fi la parastasul lui Axinte, Dumnezeu să-l ierte, ți-aș spune eu ce poftesc!

Prefăcându-se că nu înțelege unde bate Leonte, văduva i-a zis cu îngrijorare:

- Poate că ai mâncat sau ai băut prea mult, stai oleacă să-ți aduc niște potiș să-ți revii.

După ce a găsit bicarbonatul la bucătărie, a mai zăbovit în fața oglinzii și și-a șters fața, și-a aranjat părul care-i cădea în ochi, întorcându-se în grabă la musafirul solitar. Când i-a întins cutia cu praful alb și lingurița, Leonte Belciug i-a prins mâna de la încheietură, s-a ridicat în picioare, a împins-o cu spatele pe masă, în timp ce el, cu cealaltă mână dădea la o parte farfuriile, paharele și resturile de pâine, i-a ridicat poalele peste cap, i-a îndepărtat coapsele și s-a apucat de treabă gospodărește, amintindu-și de zilele de vară din tinerețe, când se alergau amândoi prin ierburile înalte, căzând istoviți unul peste celălalt.

Măndița nu s-a împotrivit deloc, era stătută de mai bine de un an, timp în care nu o mai întrebase nimeni de sănătate. Poate că n-o fi fost cel mai potrivit moment sau loc să se apuce de o treabă ca asta, dar nu era păcat să refuze?! Vrând să aibă sufletul împăcat că îndeplinea totuși o faptă creștinească, a început să-i zică lui Leonte, încurajându-l să continue:

- Așa, dă-i, dă-i mai vârtos, că și lui Axinte al meu tare-i mai plăcea, aiasta-i pomană de sufletul lui! și începuse să lăcrimeze cu sughițuri și icnete. Lăcrima de dorul celui pomenit, de mila ei, de plăcere sau Dumnezeu știe de ce, că întortocheate sunt căile Lui.

Leonte a terminat ritualul de primire a pomenii ud leoarcă de sudoare, vlăguit, de-ai fi zis că a urcat Holmul în fugă, s-a ridicat clătinându-se și, în timp ce-și trăgea nădragii, s-a oprit o clipă cu prohabul descheiat și a zis gâfâind:

- Fie primit Măndițo! și și-a făcut plin de smerenie semnul crucii.

© Marcel Chitac, 2015

MIRACOLUL

În timp ce prășea popușoii de-al doilea în grădina din spatele casei, pe o zăpușeală de curgeau toate apele pe ea, Macrina lui Vrăghioi s-a întâlnit așa, pe neașteptate, cu Maica Domnului, care i-a apărut nu se știe de unde și cum în față, fără niciun foșnet. Dintr-o dată, a simțit că i s-au înmuiat genunchii și sărmana creștină a căzut peste sapă, cu fața în țărână, mută de uimire și de spaimă, strivind câteva tulpini de porumb, pe care abia le salvase de invazia mohorului și a știrului.

Ce să caute Preasfânta Fecioară la ea, o femeie oarecare, plină de păcate, de colb și de sudoare, în acel loc cu totul nepotrivit?! Măcar de-ar fi surprins-o în casa cea mare, într-o zi de sărbătoare, când toate-s curate și la locul lor; pe când așa, ce-o să creadă Maica Prealăudată despre ea? Nici nu îndrăznea să-și arunce privirea spre acea arătare dumnezeiască.

- Ridică-te, Macrino și lasă fandoseala, că am să-ți spun lucruri importante, pe care tu va trebui să le transmiți celorlalți dreptcredincioși! i-a zis cu blândețe Născătoarea de Dumnezeu, în timp ce a cules o goldană care părea mai pârguită din creanga ce-i atingea creștetul aureolat, ca o gingașă mângâiere.

Macrina lui Vrăghioi s-a sprijinit întâi pe un genunchi, iar când a zărit din nou chipul blajin și zâmbitor al Curatei Fecioare a bătut trei mătănii, lovind de astă dată în mod voit cu fruntea bulgării de pământ, apoi, cu sfială și cu vădită slăbiciune trupească, s-a sculat de jos în picioare clătinându-se, neîndrăznind nici de această dată s-o privească în ochi pe Slava Fecioarelor.

- Am venit la tine, deși nici tu nu ești ușă de biserică, pentru că ceilalți sunt mult mai fățarnici, mai nevolnici și mai păcătoși, inclusiv cel ce pretinde că vă este păstor. Încearcă să ții minte ce-ți voi zice. Știu că tu, cu chiu, cu vai, abia ai făcut patru clase primare, dar proorocirile ce le vei comunica pretinșilor credincioși din partea mea sunt ușor de înțeles și de memorat: peste trei zile, trei săptămâni, trei luni, trei ani sau trei veacuri asupra voastră se va abate mânia Celui ce a făcut lumea asta ticăloasă, dacă nu veniți sub ascultare, pe calea cea bună. De-ar fi după mine, nu v-aș mai lăsa nici măcar trei ore, pentru că ați avut destul timp până acum să arătați de ce sunteți în stare. Degeaba s-a sacrificat Cel născut de mine pentru voi…

Cântecul cocoșului cocoțat pe gard a făcut-o pe Macrina să deschidă ochii mari, încercând să se convingă încă o dată că totul este aievea. Cea numită și Mângâierea cea Dulce a Sihastrelor dispăruse fără niciun zgomot, la fel cum venise, iar dacă n-ar fi rămas doar codița goldanei coapte de pe creanga din fața sa ar fi putut crede că totul n-a fost decât un vis, o nălucă.

I-a povestit miracolul la care a asistat vecinei sale, Maria lui Fâsa.

- Să te duci degrabă la părintele Scripcă să-i povestești și lui despre această minune dumnezeiască, pe care să le-o tălmăcească enoriașilor la predică, Doamne iartă-ne și ne păzește pe noi, păcătoșii! și-a dat cu părerea vecina, închinându-se.

Când Macrina a ajuns acasă la preot, coana preoteasă i-a zis din ceardac, pe un ton de parcă ar fi avut aguride în gură, că sfinția sa tocmai prânzise și că acum își făcea siesta sau „somnul de achindie” mai pe înțelesul ei, așa că să vină altă dată. Ceea ce avea să-i spună femeia cuvioșiei sale era atât de important, că nu mai suferea amânare, iar agitația și incoerența ei au convins-o în cele din urmă pe consoarta popii că trebuie să-i strice acestuia bunătate  de somn. Năuc cum era, trecând brusc din lumea viselor în cea reală, popa Scripcă a pus-o pe Macrina de mai multe ori să relateze ce s-a întâmplat, încercând să înțeleagă ceva din toată povestea asta. După ce s-a dumirit cât de cât, a hotărât că n-ar fi o idee rea să invoce evenimentul la slujba următoare. Celor ce vor crede, li se va întări credința, iar cei ce se vor îndoi o vor batjocori pe Macrina, nu pe el.

Contrar așteptărilor, după o minune atât de rară, care l-ar face și pe cel mai înverșunat ateu să creadă în cele sfinte, în puterea dumnezeiască, nu au început să vină pelerini buluc, din toată lumea, la Crăiniceni, așa cum se întâmplase la Maglavit, la Fatima sau la Lourdes. Nici enoriașii din sat nu s-au schimbat devenind mai buni, mai credincioși. Subiectul a fost dezbătut cu seriozitate și cu evlavie de unii sau cu ironie și interpretări pline de păcat de alții, cam timp de trei zile, după care, aproape a fost dat uitării.

Ceva totuși s-a întâmplat după această minune, ce a provocat un alt miracol: spre deosebire de alți ani, în acea vară, nicio grădină și niciun ogor nu au rămas neprășite. Unele femei mai vrednice sau mai credincioase, sperând să aibă și ele fericita ocazie de a se întâlni cu Maica Domnului, au prășit și a patra oară, când popușoii erau de doi metri, cu spice și știuleți cu boabele formate, aproape gata de cules. În timp ce dădeau cu sapa, se uitau mai mult pe sus decât la buruienile ce ar fi trebuit stârpite, în urma lor căzând, victime inocente, tulpinile de porumb tăiate din greșeală, din neatenție. Priveau în jos doar după ce-și dădeau cu sapa peste picioare, ale căror degete erau protejate, din fericire, de tăișul ei, de gumarii rezistenți ca niște platoșe.

© Marcel Chitac, 2015

STRIGĂTUL

Era o iarnă grea, cum nici cei mai bătrâni oameni din sat nu-și aminteau să fi fost până atunci. Gerul cumplit dura de câteva săptămâni, un ger de crăpau pietrele și trosneau copacii cu pocnete asurzitoare care făceau, mai ales noaptea, să-ți înghețe inima și de frică, nu numai de frig. Când puneai mâna pe clanța ușii, ți se lipeau palma și degetele de ea și îți rămânea primul strat de piele acolo până primăvara. Îngheța apa în casă în căldări, iar pe geamul ferestrei se formau reliefuri transparente, unele peste altele, figuri vegetale și animale sau abstracte, care de care mai complicate și mai fanteziste. Oul îngheța și crăpa imediat ce ieșea din târtița găinii, atunci când câte o gobaie mai aiurită, mai smintită, care pierdea șirul zilelor și rostul sau rânduiala treburilor, se încumeta să ouă tocmai pe o asemenea vreme. Dacă ai fi pus la clocit acel ou, în mod sigur ar fi ieșit din el un pui de pinguin. După ce a bătut crivățul trei zile și trei nopți fără întrerupere, troienele ajunseseră până la coama caselor. Se vedeau doar hornurile, oamenii ieșeau deasupra, asemenea șoarecilor, prin tuneluri săpate în zăpadă în plan înclinat și mergeau peste acoperișuri. Nu mai recunoșteai satul, era un peisaj sinistru, ca de pe o planetă lipsită de viață. Aerul inspirat răcea plămânii până în cele mai minuscule și profunde cavități, iar de la cel expirat se formau aburi, transformându-se în clipa următoare într-un țurțur de gheață sub nas, ce creștea văzând cu ochii, ajungând de mărimea unui fildeș de elefant, împiedicându-te la mers, dacă nu-l rupeai din când în când lovindu-l cu ciocanul pe care trebuia să-l porți mereu în buzunar. Cel care se ducea afară să se ușureze, se străduia să isprăvească repede de tot, altfel risca să rămână pironit, lipit de produsul său, precum statuia de soclu, făcând corp comun cu el, încremenind asemenea unui stop-cadru dintr-un film. La fel pățea și atunci când simțea nevoia să elimine lichidul din el. N-apuca să termine, că jetul trecea brusc de la starea lichidă și caldă la cea solidă, formând un arc de cristal ce-l ținea priponit locului, până reușea să-l spargă în bucăți cu nelipsitul ciocan.

Deasupra stratului gros și înghețat de zăpadă se așternuse unul mai subțire, afânat, fin și de un alb orbitor ca făina chiclă de grâu, mâna întâi, iar noaptea, la lumina lunii, omătul scânteia, de parcă s-ar fi așezat pe el mii de licurici. Scârțâitul de sub tălpi, în timpul mersului pe zăpadă, se auzea tocmai din Basarabia.

Într-una din zilele acelei ierni, cam pe la achindie, Ion Mutelcă a rămas prizonier, expus gerului, țintuit locului de propriul pișat, jetul întărindu-se ca betonul armat, făcând punte între el și stratul gros de zăpadă. În acea zi își uitase ciocanul, devenit mai util, mai important decât cojocul, căciula sau mănușile. Gheața începuse să urce cu repeziciune mai sus, cuprinzându-i și restul corpului.

„Ajutați-mă, oameni buni!” a strigat el disperat cât a putut de tare, cu speranța că-l va auzi cineva înainte de a îngheța bocnă acolo. Nu l-a auzit nimeni, pentru că, din gura lui, în locul acelei rugăminți fierbinți, a ieșit un glob de gheață subțire, ca un balon uriaș de săpun, ce a început să se ridice la cer. Norocul nu l-a părăsit de tot, la scurt timp trecând pe acolo Vasile Țonc, care mergea la Prut să taie o cruce din gheața groasă, cruce ce urma să fie transportată cu sania trasă de cai și pusă în fața bisericii la slujba de Bobotează. Vasile a lovit de câteva ori cu muchea bărzii jetul arcuit de forța gravitației și încremenit de puterea nemaipomenită a gerului năprasnic, până când l-a făcut țăndări și l-a eliberat pe Ion Mutelcă, ferindu-l de nenorocirea de a se transforma în scurt timp într-o mumie congelată, precum nevasta lui Lot în stană de piatră, atunci când a privit înapoi spre Sodoma și Gomora.

Balonul de gheață în care se afla captiv strigătul de ajutor al lui Ion Mutelcă a călătorit hai-hui prin înaltul cerului până pe la începutul lui martie. Chiar de Mărțișor, gerul s-a înmuiat, vremea s-a încălzit brusc, omătul devenind moloșag, mustind de apă, albul imaculat transformându-se într-un gri lipos, ca gulerul și manșetele unei cămăși după mai multe zile de purtat. Dintr-o dată, au început să se topească nămeții care înmormântaseră satul de viu, grosimea lor scăzând văzând cu ochii. Dacă până atunci nu se zăreau decât coșurile de fum și vârfurile copacilor într-un pustiu polar, acum ieșeau scuturându-se de povară acoperișurile caselor de sub omăt cu graba cu care apar ghioceii primăvara sau ciupercile după o ploaie de vară. Pe pantele dealurilor curgeau pâraiele turbate, cu spume, luând la vale pământul amestecat cu zăpadă sau cu copaci mai bicisnici, făcând un zgomot asurzitor cu horcăituri ca de porc tăiat, care se îneacă cu propriul sânge în încercarea disperată și inutilă de a respira după ce i s-a secționat beregata. Streșinile caselor plângeau de parcă le-ar fi părut rău că pleacă iarna cea hâdă. Noaptea se opreau din plâns și se formau puchi imenși de gheață în locul lacrimilor, semănând cu niște stalactite sau proptele de susținere a acoperișurilor. În doar câteva zile peisajul s-a schimbat complet, așa cum se schimbă decorurile de la teatru în pauza dintre două acte. Și oamenii păreau schimbați, și orătăniile, bucurându-se că au scăpat de iarna ce le pusese gând rău, ticăloasa! De Sfinții Mucenici, fiind o zi mai călduță, cu soare și cer senin, s-a auzit pe la orele amiezii un strigăt sfâșietor, înspăimântător, venit din cer, de au albit de groază chiar și cei mai breji bărbați, care văzuseră și auziseră multe în război. „Ajutați-mă, oameni buni!” a bubuit dintr-o dată, ca un tunet, după care au căzut niște cioburi de gheață subțire și curbată, precum cojile de ou. Unii săteni au căzut și ei, secerați de frică, alții au dat buzna, buluc, în case, mai să scoată ușile din țâțâni, datorită panicii ce le-a întunecat mințile. După ce au reușit să intre, s-au zăvorât înăuntru, s-au lăsat în genunchi în fața icoanelor, dedesubtul cărora pâlpâia o flacără anemică la candelă și au început să se roage bâlbâindu-se, făcându-și cruce și bătând mătănii, până când și-au umplut frunțile de cucuie. Babele, în înțelepciunea lor, nu se îndoiau, nici cât negru sub unghie, că acesta era semnul venirii Apocalipsei.

După ce au așteptat o vreme și văzând că nu se mai întâmplă nimic, creștinilor le-a venit inima la loc și, prinzând curaj, au început să iasă unul câte unul, afară. Toate păreau a fi în regulă, nu se produsese nicio schimbare sau stricăciune. Dobitoacele se dovedeau mai curajoase sau mai înțelepte decât stăpânii lor și-și vedeau liniștite de treburi. Doar Ion Mutelcă zăcea nemișcat în ogradă, căzut pe spate cu picioarele îndoite de la genunchi sub el, cu palmele lipite de urechi și cu gura căscată, ca și cum ar fi vrut să spună ceva și îi înghețaseră vorbele în gâtlej. S-a speriat atât de rău de acel strigăt venit din văzduh, că i s-a oprit inima de groază și s-a grăbit să se ducă la Domnul, pentru a cere ocrotire. Lângă el, din cioburile globului de gheață, căzute ca niște resturi de meteorit, nu mai rămăseseră decât câteva pete umede pe pământul zbicit, ce aveau să dispară și ele, uscându-se sub razele soarelui binefăcător.

© Marcel Chitac, 2015

POSTUL PAȘTELUI

În fiecare an, la Lăsatul Secului, adică la începutul postului, care-i pregătea pe credincioși trupește și sufletește pentru cele patru mari sărbători creștine – Sfintele Paști, Adormirea Maicii Domnului, Sfinții Apostoli Petru și Pavel și Nașterea Domnului – Didina lui Alisandru Buboc fierbea lingurile din lemn, neavând altele de schimb, ca să scoată din ele orice urmă sau miros de grăsime, iar străchinile, ceaunul, tigaia și oala de făcut borș le spăla cu apă caldă și leșie, frecându-le bine cu un ciucălău.

Vaca Marghioala era atât de slăbănoagă, că i se vedeau toate ciolanele prin piele, mai ceva ca într-o radiografie, și trebuia împinsă de cur și trasă de coadă să se ridice când stătea culcată și nu ținea seama de rânduielile bisericești în prostia sau ignoranța ei de dobitoacă, continuând să dea lapte și în zilele de post.

Cei trei copii ai Didinei erau mai slabi decât Marghioala, cu deosebirea că prin pielea lor străvezie, neacoperită de păr, se zăreau organele interne, precum și fluidele ce curgeau anemic prin vene, artere sau mațe. Odată cu intrarea în post, laptele muls de la vacă nu putea fi nici măcar mirosit, era pus la prins și transformat în lapte acru, turnat apoi în putina din tindă, astupată cu o tingire, așteptând și el răbdător venirea câșlegilor, când se putea mânca iar de frupt. Meniul la care se trecea din prima până-n ultima zi a postului mare se rezuma la borș cu crupe, cir și corcos, făcut din diverse buruieni fragede amestecate cu crupe, sau la cartofi, fasole, curechi, fierte fără strop de carne sau grăsime, doar cu puțin untdelemn. Ouăle aveau aceeași soartă ca și laptele, fiind puse la păstrat și la învechit. Nu era de mirare că atunci când cei doi băieți și fata Didinei mergeau și se scremeau după șură, ieșea din ei câte un găinaț verde ca din omidă, iar culoarea fețelor lor se transforma și ea din galben în verde, așa cum se întâmpla și cu gălbenușurile ouălor din panere.

Cel mai mare dintre frați, Costică, n-a mai putut rezista și s-a lăsat ispitit de Satana, furișându-se la putina cu lapte acru într-o zi din postul Paștelui. După ce a dat capacul la o parte, a băgat capul înăuntru, sorbind cu lăcomie, până n-a mai ajuns cu limba la laptele rămas pe fundul vasului, oprindu-se cu umerii în gura putinii. La scurt timp după săvârșirea acelui mare păcat, i s-a făcut rău cu sughițuri, stări de greață și vărsături, l-a apucat vătămătura și se ținea cu amândouă mâinile de burtă, îndoit de mijloc, cufurindu-se din mers ca o rață prin ogradă. Nu și-a revenit decât în urma mărturisirii păcatului și trecerii la regim de borș cu urzici.

În seara din ajunul Paștelui, când Didina scotea cozonacul, pasca, găluștele și budinca din cuptor, mirosurile, care veneau pe rând sau toate odată, amestecate, îi făceau pe cei trei copii să leșine de poftă, iar noaptea, până la Înviere, nu puteau adormi, cu gândul la acele bunătăți, înghițind în sec. A doua zi, cozonacul părea mai dulce decât era, chiar dacă Didina nu făcea risipă de zahăr. În schimb, ouăle fierte, închistrite cu chișița și înroșite, aveau gălbenușul verde spre negru și duhneau puternic a pucioasă, iar laptele acru era duhlit, cu iz de dubală, ajungând în cele din urmă în troaca porcului, ce lua câte-o gură lacom, după care strâmba din rât și guița disperat, dând târcoale troacei, neînțelegând de ce nu putea mânca ceea ce părea a fi o delicatesă. Doar brânza de oi sărată își păstra toate calitățile. Fiecare copil primea numai un boț din ea, cu recomandarea să răzuie ușor cu dinții bulgărele alb și să mănânce cât mai mult din dărăbul de mămăligă, bucățica de brânză rămasă fiind păstrată până la masa următoare ca aromă la mămăligă și momeală pentru ei.

Câteodată, Didina se întreba și nu înțelegea de ce ea cu familia ei duceau o viață atât de grea, deși munceau mult, de cu zori și până-n noapte, și trăiau cu frica lui Dumnezeu; de ce copiii ei erau așa de bicisnici, fără vlagă și nu simțeau nicio bucurie nici măcar atunci când veneau sărbătorile. Oare viața o fi tot așa de chinuită și fără rost și pe lumea cealaltă? La ce i-ar folosi omului să trăiască mult sau să aibă viață veșnică după moarte?!

© Marcel Chitac, 2015

VASILE AVASILICHIOAIE

Înainte de război, Vasile Avasilichioaie s-a înscris în Partidul Cuzist. Abia știa să scrie și să citească, iar singura carte din care buchisea câteodată era Biblia. De obicei citea „în gând”, silabisind de fapt cuvintele cu voce scăzută, ca un școlar din clasa întâi. Habar nu avea care era doctrina acelui partid sau prin ce se deosebea de celelalte. L-o fi atras probabil faptul că, uneori, gruparea sau celula din care făcea parte mărșăluia țanțoș, în formație, pe drumul satului, cântând marșuri cuziste, speriind găinile și nedumerind babele surde, care suduiau și afuriseau când îi vedeau pe zurbagii. Îl mai încânta măciuca din lemn, ce semăna cu un buzdugan, pe care-o purta la centură ca pe o spadă, ea fiind un fel de simbol sau de siglă a partidului, folosind-o mai ales în campaniile electorale sau în timpul alegerilor, în combaterea adversarilor politici. După război și după venirea comuniștilor la putere, a avut de dat explicații celor de la securitate în legătură cu activitatea lui politică de până atunci.

Tot la terminarea războiului, Vasile Avasilichioaie s-a oferit să-i facă un pustiu de bine lui Ion Zămnic, care vroia să se ascundă de frica rușilor, având ceva pe conștiință sau fiind victima unei spaime imaginare, nejustificate. Timp de câteva luni, Ion Zămnic a stat ascuns în podul casei cuzistului, unde fiica acestuia din urmă, Zurla, îi aducea zilnic mâncare, vin și-i ținea de urât, stând cu vrana-n sus în fața lui, iar el îi îndruga verzi și uscate. La câteva luni după ce fugarul a părăsit ascunzătoarea văzând că nu-l căuta nimeni, Zurlica a început să se simtă rău sau, cum zice o vorbă din popor:

„Văleu, mamă, șălile,

Puța și măsălile!”

Burta-i creștea de la o zi la alta și toată partea femeiască a stabilit diagnosticul: „boală cu ochi”. Acesta a fost felul în care Ion Zămnic i-a mulțumit binefăcătorului său. Bineînțeles, n-a recunoscut că el era tatăl copilului și a refuzat s-o ia de nevastă pe Zurla. Având copil făcut de neleapcă sau din flori, cum se mai spune, deși acela era „din pod”, șansele de a se mărita pentru cea care oferise ospitalitate cu servicii complete erau foarte mici. Fiind fiica unui om înstărit, a luat-o până la urmă, cu copil cu tot, Mitruță Jugănaru, un calic ce târâia targa pe uscat, care nu avea nici măcar izmene pe sub pantalonii cârpiți cu petice peste petice: „pantalonii-s buni bunuți, numa-n genunchi și-n cur îs rupți!”. Singura lui avere era ceea ce orice hăndrălău poartă, vrând-nevrând, în izmene: „un mosor cu două gheme”. I-a mai turnat și el Zurlei încă patru plozi, că la asta se pricepea cel mai bine și nu trebuia să fie împins de la spate. Vara prefera locurile umbroase celor din bătaia soarelui, iar iarna stătea mai mult pe cuptor, sprijinind soba cu spinarea, ca un contrafort, să nu se dărâme. Decât să fi muncit cu sapa, coasa sau cu toporul, mai bine ar fi șters pe cineva la cur, după cum, chiar el, se confesa uneori. Doar când mergea la furat prin curțile ori prin casele celorlalți, iar mai târziu pe tarlalele colectivului, era foarte îndemânatic și neobosit. Odată a fost prins în poiata găinilor unui gospodar și a fost purtat pe ulița principală a satului cu găinile legate de gât, ca un șirag de mărgele, în fața lui mergând toboșarul primăriei, iar în spate jandarmul înarmat, el strigând din când în când: „Cine-a face ca mine, ca mine să pățească!”. Asta nu l-a lecuit pe Mitruță Jugănaru de prostul nărav, pe care-l avea din fire. Altă dată și-a confecționat un cârlig lung cu care aduna noaptea rufele vecinilor, puse la uscat pe sârmă.

Până a plecat pe cealaltă lume, Vasile Avasilichioaie nu i-a putut suporta pe comuniști, cărora nu le zicea pe nume, ci doar „Câinii ăștia!”. Când s-a făcut colectivizarea, cu toate că el nu și-a dat consimțământul de a adera la acea formă de organizare forțată a țăranilor, „Câinii ăia” i-au băgat plugul tractorului în vie, scoțând butucii din pământ cu rădăcinile în sus și i-au tăiat jumătate din pomii fructiferi din livadă, pentru că depășea cei câțiva ari ce i se cuveneau ca lot ajutător.

Ce poate fi mai trist, mai dureros decât să vezi cum pomi pe rod, ajunși la maturitate, pe care i-ai sădit sau altoit cu mâinile tale, când erau niște puieți subțiri ca lumânarea și i-ai udat cu găleata, așteptând plin de nerăbdare și curiozitate primele lor poame, sunt tăiați cu bestia și cu toporul și transformați în lemne de foc de către unii care n-au plantat în viața lor un pom, deși aveau ograda plină de proști?! Era o experiență aproape la fel de tragică, de traumatizantă, ca aceea prin care a trecut Constantin Brâncoveanu atunci când turcii i-au decapitat fiii și ginerele sub ochii săi. Aceeași durere o resimțea Vasile Avasilichioaie privind locul unde fusese până nu demult bordeiul-cramă de pe Dealul Crucii cu butoaiele cu vin ce nu îngheța iarna și era rece vara, de se aburea oala de lut de la licoarea roșie din ea, iar acum acolo rămăsese doar o groapă, în care creșteau tufe de pelin și urzică. Câte amintiri îl năpădeau, privind cu ochii scăldați în lacrimi acel loc!…

Flăcău fiind, invita iarna câte o fată la bal, cerând-o de la tătuța și mămuța ei, o urca în sanie și dădea bice cailor, iar fata-și trăgea berta peste ochi să-și protejeze fața de bicele crivățului și, după ce se oprea sania, se trezea în bordei, unde, în prima încăpere tronau butoaiele cu vin, iar în a doua erau un pat, o masă cu scaune, un blidar, sobă cu plită, ba până și cuptor de copt pâine, dospită cu must în fierbere, în loc de drojdie și de apă. Momentele de surprindere, mânie și revoltă treceau repede, pentru că oricum fata nu s-ar fi putut întoarce singură pe jos acasă noaptea prin viscol și troiene de la o asemenea depărtare. Căldura sobei, tăria vinului fiert sau crud și vorbele mincinoase, dar plăcute, aveau efect imediat, provocând o moleșeală, ce o făcea pe victimă să uite care a fost pretextul invitației și promisiunea rostită în fața părinților de a se întoarce devreme acasă, adeverindu-se până la urmă proverbul: „e mai dulce puța decât mămuța!”.

Câte chefuri cu glume, cântece, râsete și chiote s-au petrecut în acea groapă, chefuri care țineau uneori zile și nopți în șir, din bordei nemaiștiind nimeni dacă afară era zi sau noapte, câte butoaie cu vin s-au băut în atâția ani, cam câtă apă era în Iazul lui Tănase…

Pentru a mai uita de supărare, care-i rodea inima ca un vierme, Vasile Avasilichioaie nu pierdea nicio ocazie de a petrece, ascultând melodii vechi sau romanțe, cântate din gură și acompaniate la acordeon de Ghiță Moșneguțu, iar când avea cu cine se încingea la joc. Aflându-se în vizită, nu se știe cu ce treburi, la o vădană din sat, Saveta lui Ifrim, la difuzorul agățat în perete, o solistă cânta cu foc o melodie populară săltăreață. Vasile Avasilichioaie a înșfăcat-o de-o aripă pe gazdă și au început amândoi să țopăie și să se învârtească ca niște prâsnele, țâțele imense ale partenerei lovindu-l peste nas ca două mănuși de box, ceea ce lui îi provoca o imensă plăcere. Abia pe la jumătatea melodiei, dansatorul a înțeles tâlcul versurilor:

„Colectiva noastră-i mare,

Fără haturi și răzoare

Și pe câmp tractoare ară,

De cu zori și până-n seară…”

Atunci, s-a oprit brusc, abandonând și sârba, și pe tovarășa de joc, s-a întunecat la față, ochii i-au devenit sticloși și a-nceput să murmure printre dinți: „Câinii ăștia!”.

Până să-i defrișeze „câinii” via, făcea cam cinci mii de litri de vin în fiecare an și nu era zi în care popa, milițianul, învățătorul sau primarul să nu-i treacă pragul și să nu-l întrebe cum stă cu sănătatea, lăudându-l ce om gospodar și înțelept este.  După ce i s-au uscat butoaiele și au început să se dogească, acea „lume bună” l-a uitat complet, de parcă nici n-ar fi existat.

Parcă pentru a se adeveri, deși nu mai era nevoie, că tot ce face omul este zădărnicie, că nimic nu este veșnic, mai întâi a luat foc casa lui Ion Zămnic, iar cum fântâna era la mare distanță, cei care au sărit în ajutor au folosit în loc de apă vinul din cele două butoaie din beci, fără niciun spor însă, din casă rămânând numai pereții de lut. La câteva luni de la această nenorocire, a murit Vasile Avasilichioaie, ultimele lui cuvinte înainte de a-și da sufletul în mâinile Domnului fiind „Câinii ăștia!”. După înmormântare, ginerele lui, Mitruță Jugănaru, s-a mutat în casa defunctului, pentru că cea în care locuia el stătea într-o rână, putându-se prăbuși în orice moment, chiar și când dormea el pe cuptor. Apoi, a tăiat pomii fructiferi ce mai rămăseseră în livadă, ca să aibă cu ce se încălzi iarna, în timp ce stătea cu spatele lipit de sobă și șoptea din când în când, privind în gol, un gol la fel de adânc ca pustietatea din sufletul și din mintea lui: „Totu-i zădărnicie!”.

© Marcel Chitac, 2015

UN OM GHINIONIST

Abia trezit din somn, Miluță – care tocmai împlinise cinci ani cu câteva zile înainte – a început întâi să scâncească, să se smiorcăie încet, apoi să plângă în hohote din ce în ce mai tare, trecând de la miorlăit la behăit, ajungând în cele din urmă la un răget ca de măgar, întrerupt din când în când doar de nevoia de a respira și de a-și trage mucii ce-i atârnau ca două lumânări.

- Ce-ai mă, împielițatule, ce te-a apucat să bocești așa din senin?! Mai bine dă-te jos de pe cuptor, mai lasă-l și pe el să se hodinească și tu du-te să dai mâncare și apă la cârlani că, uite, soarele-i sus deja! i-a zis mă-sa, care nu prea avea timp și nici chef de alinturi.

- Mamaie, nu știu cine s-a căcat la curul meu în timp ce eu dormeam! se jeluia printre sughițuri Miluță.

- Te pomenești c-o fi venit cineva de pe drum, stai numa’ oleacă să caut un băț ca lumea și-o să vezi tu cine e spurcăciunea ce a făcut treaba aceea în izmenele tale!

Înainte de a pedepsi organul responsabil de acel incident neplăcut, croindu-i câteva palme, Profira a trebuit mai întâi să-l spele pe plod, băgându-l cu totul în balia cu apă de ploaie, pusă sub streașina de la prelipcă. După ce l-a despovărat de izmenele care acum erau numai bune de aruncat și l-a ajutat să se ghilească, mamei lui Miluță i-a mai trecut mânia, ba chiar i s-a făcut milă de el când i-a văzut mutrișoara de om năpăstuit.

- Puiule, dacă vrei să te iert pentru mizeria făcută, fă și tu o faptă bună. Azi este Ovidenia, du-te până la mătușa Grapina lui Chiroșcă, știi unde stă, du-i o oală cu chișleag de pomană. Amu mergi fără izmene, n-am altele curate să-ți dau și apoi, cămașa este destul de lungă, nu ți se vede cocoșelul, poate n-o să ți-l mănânce vreun gânsac pe drum și-o să-ți zică lumea „Miluță fără puță”! a șuguit Profira, ciupindu-l de obraz, semn c-a și uitat de cele întâmplate.

Grapina era o babă amărâtă, adusă de spate, mergând de parcă ar fi adunat tot timpul spice și avea o căsuță, cu tindă și o singură odaie, acoperită cu paie, cu un cuib de cocostârc pe ea, fiind ultima casă de pe Fundoaie, lângă Prut.

Pe hudița îngustă, cu margini înalte, populate cu tufe de cătină, boz și brusture, semănând mai mult cu un șanț mai larg decât cu un drum, Miluță a dat după o cotitură peste un cârd de gâște, care nu se știe cu ce treburi umblau și ele pe acolo. Grupul era format dintr-un gâscan țanțoș, ce stătea mai mult cu capul pe sus, uitându-se suspicios în toate părțile, o gâscă matură care se ploconea în fața lui cu recunoștință și respect și vreo șapte pui, aproape la fel de mari ca părinții lor, aceștia din urmă părând a fi foarte relaxați, chiar nepăsători la tot ce se-ntâmpla în jurul lor.

Văzându-l pe Miluță mergând încet și pășind cu grijă, ținând strâns la piept cu amândouă mâinile oala de lut acoperită cu o frunză de vie deasupra, atent să nu-i verse conținutul, gâscanului grijuliu și neîncrezător i s-a părut suspectă acea mogâldeață care părea că ar fi vrut să se apropie de familia lui, cine știe cu ce intenții, fără a fi observată.

„Ăsta nu-i mers de om normal; așa merg mâțele, atunci când vor să se apropie neobservate de o vrabie sau chiar de un boboc de-al meu, dacă n-aș fi cu ochii-n patru!”, a zis în gând tatăl familiei numeroase. Și-a dat seama de la prima privire că nu-l mai văzuse pe acel individ pe acolo, ceea ce însemna că era un intrus, care venise cu intenții ascunse, dușmănoase. Cum cea mai bună apărare este atacul, gâscanul n-a mai stat mult pe gânduri și s-a lansat într-o contraofensivă curajoasă, alergând cu pași mari, legănându-se caraghios, cu gâtul întins înainte la orizontală, ca o lance la un turnir, cu ciocul căscat, sâsâind amenințător spre omulețul dubios.

Miluță era sigur că gâscanul avea în cătare, privind de sub sprâncenele încruntate, chiar puța lui, ce nu mai beneficia de protecția izmenelor. Fiindcă nu avea cum să evite un dușman atât de fioros și hotărât, s-a răsucit brusc și a luat-o la fugă înapoi la deal. Chișleagul din oală a început să se cobâlțâie, împroșcându-l pe piept și pe față. Când a întors capul să vadă cine fuge mai iute, s-a împiedicat și, în cădere, i-a sărit oala cât acolo, s-a spart în mai multe cioburi, iar chișleagul a pornit să curgă pe drum la vale. Gâscanul s-a oprit și el derutat de efectul neașteptat al atacului său, apoi și-a chemat familia de gâște care s-au grăbit să adune cu ciocurile trepidânde și plescăind de plăcere delicatesa albă împrăștiată în mijlocul drumului, confiscată ca pradă de război.

În vreme ce Miluță făcea cale întoarsă spre casă fugind și gâfâind, uitându-se din când în când înapoi, neștiind dacă o să fie crezut când va povesti ce i s-a întâmplat și dacă o să scape și de data asta de bătaie sau i se va adăuga și pedeapsa pentru prima faptă, gâscanul se lăuda într-una cu vitejia sa, umflându-se în pene, călcând apăsat ba pe un picior, ba pe celălalt, mergând în cerc, puii înfulecau cu lăcomie, fără a scoate o vorbă și fără a-l băga în seamă, iar gâsca făcea plecăciuni în fața lui, zicându-i: „Frumos ești voinicul meu! Neînfricat și deștept ești, viteazul meu! Ce ne-am face noi fără tine?!”

© Marcel Chitac, 2015