ÎN TREN

Până prin anii ’90, călătoria cu trenul n-a fost nicidecum o plăcere pentru mine, deși era ceva mai comodă decât cea cu autobuzele hârbuite, mereu supraaglomerate,  cu spărturi în podea, prin care intrau praful și gazele de eșapament.

            Ceea ce-mi crea o stare de disconfort în cazul trenului, aducându-mă uneori la exasperare, nu o reprezenta nici jegul sau mizeria, patină a timpului, nici frigul pe vreme de iarnă ori zăpușeala din lunile de vară din vagoanele care te hurducau, de parcă ar fi mers pe arătură, ci compania celorlalți călători. Erau specimene de toate felurile, cu vârste, profesii și năravuri diferite, de la elevi și studenți aflați în vacanță, soldați în permisie, oameni de la țară ce-și vizitau copiii de la oraș la bețivi care nu știau niciodată în ce gară urcaseră și unde ar fi trebuit să coboare, în ce vagon își lăsau bagajele, cerșetori insistenți și insolenți sau hoți specializați în furtul din tren.

            După ce norocoșii care aveau bilet cu loc se așezau fericiți pe canapele – unii se descălțau imediat, pentru a se simți ca la ei acasă, spre disperarea celorlalți, care preferau să-și continue voiajul pe coridor, stând în picioare – începeau discuțiile. Cei mai vorbăreți spuneau cine sunt, ce preferințe sau tabieturi au, ce fac la serviciu, cât de dotați le sunt copiii, fără să-i fi întrebat cineva ceva. Când, în sfârșit, oboseau lăudându-se cu cele mai obișnuite, mai banale sau meschine „calități” ori fapte ale lor, începeau să-i tragă de limbă pe taciturni, dacă aceștia nu se destăinuiau din proprie inițiativă.

            Eram student și mă întorceam din vacanța de iarnă de acasă, de la părinți, cu trenul pe faimoasa rută Verești-București. Ocupam unul din locurile de la fereastră. În dreapta mea ședea o fată, elevă de liceu, apoi un bărbat de la țară, de vreo șaizeci și cinci de ani, îmbrăcat cu suman, căciulă de astrahan pe cap și încălțat cu ciubote din postav, iar în capătul celălalt, lângă ușă, era un individ între două vârste, brunet, cu mustață și cu o vădită pedanterie în gesturi și mișcări. Pe bancheta din față, vizavi de mine, stătea o femeie tot de la țară, după toate aparențele, trecută de mult și de a doua tinerețe, lângă ea era un elev de la școala de milițieni, tuns regulamentar și în uniformă, iar în continuare, două țigănci.

            Ultimul a intrat în compartiment tipul spilcuit, cu mustață, îmbrăcat cu o haină din piele din acelea negre sau maro, lucioase și întotdeauna cu un miros greu de dubală. S-a dezbrăcat de haină tacticos, cu mișcări precise și eficiente, a așezat-o pe un umeraș, pe care nu știu de unde l-a scos, a agățat umerașul în cui, a privit galeș , cu tandrețe, haina de piele, zâmbind pe sub mustață, a mângâiat-o de două ori cu palma dreaptă, ca pe o ibovnică, și s-a așezat pe locul lui, nu înainte însă de a-l studia cu mare atenție.

            N-a stat decât câteva clipe și a sărit ca ars, de parcă i-ar fi pus cineva o pioneză pe mușamaua canapelei. Și-a scos un pieptăn din buzunarul dinspre căptușeala hainei, ocazie cu care a mai mângâiat-o o dată, s-a întors cu fața spre oglinda șiclită și cu un colț spart, de sub suportul pentru bagaje, și a început să se pieptene dând de mai multe ori într-un loc, iar la sfârșitul operațiunii, a tamponat ușor freza cu mâna, deși părul lui era destul de scurt și rar, ca un lan de porumb, după ce l-a bătut grindina cât oul de gâscă. Și-a admirat coafura, întorcând capul jumătate-stânga, jumătate-dreapta, a ridicat un colț al gurii dezvelindu-și dinții, placați cu un metal auriu, sclipitor, și-a supt de trei ori gingiile cu zgomot, după ce le-a zgândărit cu unghia lungă de la degetul mic, apoi, mulțumit de felul cum arăta, s-a așezat din nou.

            Simțindu-se privit și admirat de către companioni, zâmbind cu un aer de superioritate, a întrebat:

-         Ia să văd cine ghicește de câți ani port eu haina asta de piele?!

Neprimind niciun răspuns și intuind că oricum nimeni nu va ghici, s-a grăbit să risipească tot el misterul.

-         Acum o lună s-au împlinit exact douăzeci de ani de când o am. Nu-i așa că arată ca nouă? Dar știți care-i secretul?

Nici la această întrebare cei din compartiment nu s-au învrednicit să răspundă.

-         Vă spun eu rețeta! – a continuat fericitul purtător al hainei de piele, făcând șmecherește cu ochiul și dând de înțeles că face o mare concesie sau un favor deosebit tovarășilor de călătorie, ignoranți în acest domeniu. De fiecare dată când ajung acasă, nevastă-mea – care deja a învățat lecția – vine cu o perie și cu o cârpă moale, curăță cu grijă praful și scamele de pe haină, o masează ușor, pentru a se detensiona și abia după aceea mi-o ține, în timp ce o dezbrac, o pune pe umeraș și pe urmă în șifonier. Cred că și peste douăzeci de ani va arăta la fel, ca nouă!

A zâmbit larg, încât mustața, care semăna cu litera A mare de tipar, s-a transformat într-o linie de dialog și a mai făcut o dată cu ochiul. Abia ne liniștiserăm cu toții, luându-ni-se o piatră de pe inimă la aflarea secretului tinereții veșnice a hainei de piele, că au început țigăncile să vorbească între ele. Am aflat că erau vecine și că ginerele uneia dintre ele și-a părăsit nevasta și puradeii, plecând nu se știe unde.

-         Las’ că s-o întoarce el, nu-ți fă griji, bine că-i în viață și sănătos. O să vină înapoi într-o zi – încercă s-o consoleze cealaltă.

-         Ba, nu cred că mai vine baragladina, veni-i-ar doar numele să-i vină, s-o fi încurcat cu vreo pațachină!

-         Dar eu ce să mai zic, că mie, doar știi, mi-a murit bărbatul acum două săptămâni și de acolo nu se mai întoarce!

Amintindu-și de acest trist eveniment, a început să se jelească și să bocească de mama focului, mai mult ca să-și impresioneze auditoriul.

-         Haoleu, tare frumos mai era, Doamne, în costumul cu jiletcă și cu ghete văcsuite!

Vecina ei, știind probabil că răposatul umblase toată viața îmbrăcat doar în niște zdrențe peticite, a întrebat-o cu nedumerire:

-         Dar avea?

-         Nu avea, da’ avea să-și ia…

După ce s-au potolit și țigăncile, moșul cu suman s-a simțit dator să ne explice că are un fecior însurat, stabilit în Adjud, care lucrează la CFR și, pentru că n-a putut veni de sărbători la părinți, la țară, din cauza serviciului, merge el la fiu-său cu-o bucată de slănină afumată, cârnați de porc, o sticlă cu țuică și o damigeană cu vin.

Fiind drumul lung și ca să se mai încălzească, bătrânelul trăgea, o dată la trei minute, câte o gură de țuică, uitând pesemne că trebuia să i-o ducă băiatului din Adjud. Când sticla a rămas pe jumătate goală, tatăl grijuliu și iubitor a adormit buștean.

Se făcuse din nou tăcere, dar nu pentru mult timp. Elevul de la școala de miliție a început s-o trombonească, s-o curteze pe eleva de liceu. Îi povestea ce lucruri grozave învață el acolo, pentru a deveni un organ de nădejde al statului și partidului. Pe lângă teorie, studia și chestiuni practice, cum ar fi lupta corp la corp. Putea deja să-l ia „la palme” sau „la pumni” cu picioarele pe orice infractor periculos. Neavând cum își demonstra aceste calități în tren, i-a cerut fătucii să-i pipăie bicepșii și coapsele, după care le-a drămăluit și el pe ale ei, spre a putea face comparație.

Încercând să mă detașez de toate acele flecăreli care nu mă priveau, mi-am acoperit fața cu poalele paltonului agățat în cui și m-am prefăcut că dorm. Chiar dacă îmi este greu să dorm în tren, până și atunci când am bilet la cușetă, se pare că am simulat somnul atât de bine, că am ațipit pentru câteva minute. Când m-am trezit, fata de lângă mine nu mai era lângă mine; stătea așezată pe genunchii viitorului milițian, ținându-l cu un braț strâns pe după gât. Din împreunarea celor două capete, nu se mai auzeau decât vorbe șoptite, întrerupte mereu de câte un plescăit.

Înainte de a mă fura somnul, femeia care stătea în fața mea spusese tot ce era de spus despre primii trei copii ai ei: Stănica, Alisadru și Maricica. Acum îi venise rândul mezinului Iluță. Văzând că m-am trezit și intuind că îmi făceam veacul prin București, a continuat să povestească, uitându-se insistent numai în ochii mei:

-         Iluță al meu este în București, are un serviciu tare bun, a învățat mult pentru asta. De fapt, el e cel mai deștept dintre toți. Lucrează ca strungar la uzinele Republica. Dar să nu crezi mata că, acolo, strungar înseamnă că dă oile la strungă să le mulgă. Doamne ferește! Manevrează o mașinărie care se numește strung și face piese complicate pentru alte mașini, ce știi mata, că ești tânăr!

După o pauză, în care eu n-am avut nicio reacție la spusele ei, considerând că poate n-a făcut o prezentare completă, femeia a continuat:

-         Băiatul meu  trăiește foarte bine acolo, la București. Are apartament cu două camere, cu baie, cu apă caldă, calorifere, ba are și gaz metan.

Sfredelindu-mă în continuare cu privirea, am înțeles, în sfârșit, că aștepta să zic și eu ceva.

-         Poate că o să-ți aducă și matale niște gaz metan, când o veni în vizită să te vadă – mi-a scăpat mie, pentru a-i da satisfacție.

-         Păi, doar n-o veni cu mâna goală!

Deja ne apropiam de Adjud și mi-am adus aminte că bătrânul cu țuica trebuia să coboare acolo. Am început să-l zgâlțâi cu putere de umăr, ca să-l trezesc. Când a deschis ochii, m-a luat la rost pe un ton răstit:

-         Ce vrei de la mine?

-         Pregătește-te să cobori, urmează stația Adjud!

-         Nu cobor! – a răspuns moșul arțăgos, închizând din nou ochii.

-         N-ai spus matale că mergi la băiatul care locuiește aici? Grăbește-te, că trenul staționează doar două minute!

Între timp, mi s-au alăturat și ceilalți tovarăși de compartiment, fiecare încercând să-l trezească la realitate. Cu cât insistam noi, cu atât se împotrivea cel cu sumanul și căciula de astrahan, devenind tot mai țâfnos.

-         Lăsați-mă-n pace, uite, de-al dracului nu cobor! Ce-i trenul vostru?! Cobor unde vreau eu și când vreau eu, nu unde vreți voi!

Deja trenul s-a pus din nou în mișcare și am renunțat cu toții la munca de convingere, care nu-și mai avea rostul. Abia între Ploiești și București, acel individ cu multă personalitate s-a trezit și din somn, și din beție. Când a realizat ce a făcut, a lăsat ochii în pământ rușinat, spășit, ca un copil care promite să nu mai repete greșeala sau obrăznicia. Bietul bătrânel parcă era alt om, arăta atât de jalnic, că ți se rupea sufletul privindu-l.

A coborât în Gara de Nord și a rămas țintuit locului pe peron, cu bagajele lângă el, neștiind încotro s-o apuce și ce să facă. 

© Marcel Chitac, 2014 

ZABALOTNIC

Nu mai este nicio noutate pentru nimeni faptul că tătarii erau un neam nomad și războinic. Având aceste însușiri, ei nu se ocupau cu agricultura, doar popoarele sedentare făceau asta. De obicei, acești păgâni luptau de primăvara până toamna, iarna troienele mari și gerul fiind dușmani mai greu de învins decât populațiile pe care le cotropeau. Drept urmare, pe timpul iernii, tătarii hibernau, fiind în stare de veghe și având o poftă de mâncare greu de stăvilit,   spre deosebire de urșii care dorm în bârlog, sugându-și laba în timp ce visează de-ale gurii. Tătarii căpătaseră năravul de a se aproviziona cu rezerve alimentare în fiecare toamnă din Polonia sau din Moldova, dar nu mergând în piață și negociind prețul, ci jefuind satele de lângă granițele celor două state. Polonia era mai departe și mai bine apărată, așa că hoardele sălbatice preferau Moldova. Nu se mulțumeau doar să le golească sărmanilor răzeși hambarele de grâne și gospodăria de păsări și animale; îi omorau pe toți cei care nu fugeau la timp din calea lor și le dădeau foc la case.

Fiindcă în fiecare an se repeta această poveste, supraviețuitorii jafului nu se mai chinuiau să-și facă altă casă pricopsită, doar încropeau ceva modest, cu materiale ieftine, uneori mulțumindu-se și cu un bordei.

Din această cauză, în partea de nord-est a Moldovei și acum se mai găsesc case construite din chirpici sau din paiantă.

Cum tătarii se obișnuiseră să calce hotarele Moldovei trecând prin foc și sabie tot ce le stătea în cale, Ștefan cel Mare i-a chemat la sfat pe dregătorii săi, cerându-le părerea în ce fel să pună capăt acestei situații. Din adunare făceau parte: logofătul, vornicul, pârcălabul, vistierul, armașul, căminarul, vătaful, starostele, spătarul, hatmanul, postelnicul, medelnicerul, stolnicul, clucerul, comisul, ciohodarul și, bineînțeles, nu putea lipsi paharnicul. I s-a propus ca de la Nistru până la Cetatea de Scaun a Sucevei să fie înălțate niște movile de pământ, la distanță mare unele de altele, în așa fel încât, atunci când te urci pe o movilă să o poți vedea pe următoarea. În caz de invazie, oameni special instruiți în acest scop, aveau menirea să aprindă focuri pe acele movile, vestea năvălirii tătarilor putând ajunge foarte repede până la curtea domnească. Acest sistem de comunicare era strămoșul telegrafului de mai târziu sau al telefonului mobil de acum.

Îndată ce lucrarea a fost gata, domnitorul a plecat în inspecție, spre a se convinge că acele movile erau bine-făcute, iar aprinzătorii de focuri își cunoșteau îndatoririle. După ce a ajuns și la movila din Horodiștea – care se poate vedea și acum pe locul numit La Movilă – s-a îndreptat către următorul punct de observație care se afla în satul Mămăliga, peste Prut, luând-o prin pădurea Teioasa spre podul de trecere pe celălalt mal. Când alaiul domnesc mergea printre stejarii ce străjuiau drumul – patru din ei mai sunt și acum, pe jumătate uscați, cu scorburi adânci în trunchiurile cu diametrul de peste doi metri –, voievodul a hotărât să facă un popas împreună cu suita sa la umbra răcoroasă a falnicilor copaci.

Vestea că marele Ștefan a ajuns pe acele meleaguri s-a răspândit repede. Toată prostimea din împrejurimi a dat buluc. Cei mai mulți au venit din pură curiozitate să-l vadă cu ochii lor pe legendarul Domn în carne și oase. Alții însă, s-au prezentat cu jalba-n proțap, plângându-se ba de birurile multe și grele, ba de răutatea și cruzimea boierului sau a arnăuților lui, de sărăcia care bântuia ca o boală fără leac.

Din grupul de petiționari s-a desprins un țigan lingurar din Baranca (strămoșii romilor de acum se numeau pe atunci țigani).

Țiganul, pe care-l chema Zabalotnic, s-a apropiat fără sfiiciune de Ștefan și, după ce a făcut o plecăciune adâncă, zicând „Să trăiești Măria Ta, câte zile vei avea!”, a căzut în genunchi în fața sa și, în timp ce-i pupa poalele giubelei, a continuat: „Înălțimea Ta, Prealuminatule, mâncați-aș ciucurii ăștia din aur, am și eu o mare nevoie, o rugăminte la Măria Matale, iartă-mi îndrăzneala! Sunt sărac lipit pământului, dar sunt un om tare credincios, nu cerșesc, nu fur, trăiesc din ce am, cu frica lui Dumnezeu. Îmi place să merg la biserică, să mă rog, mă închin la icoane și țin toate rânduielile. Seara la culcare și dimineața, când mă scol, spun Tatăl nostru, numai că mă poticnesc de fiecare dată când ajung la Facă-se voia Ta!; întotdeauna uit că urmează aceste cuvinte. M-am gândit că, dacă Înălțimea Ta ar binevoi să se îndure de un suflet amărât, dar neprihănit și să-mi scrii cu mâna Ta cea domnească și plină de ghiuluri pe o bucată de pergament Facă-se voia Ta! și ți-ai pune semnătura și parafa dedesubt, atunci când m-aș încurca la rostit Tatăl nostru, m-aș uita la slovele Domniei Matale și mi-aș aminti pe loc ce urmează.”.

Măritul Ștefan a rămas întâi încruntat și puțin încurcat de cererea ciudată a acelui creștin, dar după ce s-a uitat la sfetnicii și boierii cu ranguri domnești din jurul lui, care păreau și mai năuci decât el, a început să râdă cu poftă – râs ce s-a transmis prin contaminare sau din supușenie și celorlalți –, a cerut o călimară și o pană de la cronicar și a îndeplinit voia sau dorința lui Zabalotnic, nedându-și seama atunci ce avea să urmeze.

Chiar de a doua zi, posesorul înscrisului domnesc a început să profite de prețiosul dar primit din mâna marelui Ștefan. S-a dus la cârciumă, a comandat tot ce i-a poftit inima și cât i-a încăput în burdihan, iar când i s-a cerut plata, a făcut un gest obscen – mai ales că abia se mai ținea pe picioare de beat ce era – și a scos din sân, în loc de parale, hrisovul pe care scria Facă-se voia Ta! Și la Căbiceni (Darabanii de azi), atunci când mergea la piață, la iarmaroc sau prin prăvălii, își umplea desaga cu de toate, după care le râdea în nas negustorilor, arătându-le cu aroganță și cu tupeu acel înscris. Obrăznicia lui nu mai avea margini, vorba aceea: „Dacă-i dai nas lui Ivan, el se urcă pe divan!”.

A mers până într-acolo acest Zabalotnic, încât fără pic de rușine le cerea femeilor măritate sau chiar fetelor mari favoruri necuviincioase și necuvenite, fandosindu-se cu răvașul scris de mâna voievodului. Toată suflarea din Baranca, Teioasa, Căbiceni și din satele învecinate ajunsese la capătul răbdării. Problema ar fi putut fi rezolvată pe plan local, rapid și eficient, dacă acel zapis cu bucluc n-ar fi avut semnătura și pecetea lui Ștefan cel Mare. 

În cele din urmă, bătrânii comunităților afectate de această pacoste au hotărât să trimită o delegație până la Cetatea de Scaun a Sucevei și să ceară domnitorului să pună capăt nenorocirii abătute asupra lor, care devenise mai cumplită chiar și decât năvălirea tătarilor.

P.S. Din păcate, sunt nevoit să întrerup aici povestirea, în urma presiunilor făcute de către un ONG asupra mea. Mi s-a adus la cunoștință că nu mai pot folosi niciun cuvânt sau expresie care derivă din „țigan”. Totodată, mi s-au prezentat dovezi precum că a fost schimbat titlul poemului lui Ion Budai-Deleanu din „Țiganiada” în „Romaniada”, în loc de țigănie se zice acum romanie, expresia a te îneca ca țiganul la mal a devenit a te îneca ca romul la mal (la mal, nu la Mall), iar mușchiul țigănesc are o nouă denumire, mușchi romanesc. Operei muzicale „Voievodul țiganilor” ori i se va schimba titlul în „Regele romilor”, ori, dacă nu, va fi interzisă.

Asta mă duce cu gândul la vorba lui Ianche – din piesa de teatru a lui Victor Ion Popa, „Tache, Ianche și Cadâr –, ca reacție la aflarea veștii că prietenul său și-a schimbat numele din Ițic în Ilie: „De parcă, dacă-i zici măgarului cal, nu tot măgar rămâne!”.

© Marcel Chitac, 2014

Mulțumiri pictorului și graficianului Valentin Tănase pentru lucrarea "Ștefan cel Mare în vizită la Horodiștea" pe care am reprodus-o aici.

MIȚA (Confesiunile unei mâțe)

Pe la ceasul trei din noapte m-au apucat durerile facerii, apoi mi s-a rupt apa. Noroc că nu eram la prima experiență de acest fel, care m-a speriat de moarte.

Acum, aveam deja locul pregătit în magazia unde cel cu care acceptasem să conviețuiesc și a fost de acord să aibă grijă de mine își ținea tot felul de troace, lucruri inutile. Cică ființele astea ciudate care umblă în două picioare, atunci când le vine sorocul, cheamă o mașină ce face gălăgie mare și le duce de acasă în altă parte, unde se uită toată lumea în fundul lor, iar ele se văicăresc și țipă de ți se face lehamite.

Singura mea grijă a fost să număr pisoiașii care ieșeau la un minut – două, unul de altul. În total au fost șapte. Doi semănau cu nenorocitul ăla care m-a prins pe acoperiș fără veste, de era să cad cu el cu tot (din cauza asta am stat!), trei parcă-mi semănau mie – albi cu pete vineții, ici-colo cu câte un pâlc de păr bej –, iar ceilalți doi erau leit nebunaticul de Orlic, adică negri cu mănuși, șosete și lavaliere albe.

Important era că au venit pe lume sănătoși și drăguți, de-ți venea să-i mănânci, nu alta! Îi spălam și-i alăptam torcând și mi se umplea sufletul de fericire, simțindu-le boticurile și gheruțele pe pântecele meu. Toți aveau codițele ca niște tocmagi, iar atunci când sugeau, apăsau pe burta mea cu lăbuțele, când cu dreapta, când cu stânga, strângând și desfăcând pumnul, de parcă ar fi frământat aluatul. Așa își manifestau ei plăcerea suptului și lipsa de griji de la sânul mamei lor.

Dacă aș fi om, mi-ar da lacrimile amintindu-mi acele momente. Deși nu plâng și nu mă văicăresc precum ființele astea jalnice, lipsite de inimă, nu înseamnă că nu sufăr.

N-apucaseră să li se dezlipească ochii micuților când, într-o zi, m-am dus să fac rondul curții, ca să verific dacă în perioada în care n-am ieșit n-a venit vreo nesimțită cu tupeu sau vreun golan ce trăiește pe la gunoaie să-și lase mesaje pe la colțurile casei, pe tufe, pe cărare, după care am sărit gardul în stradă, să văd ce mai e nou.

Am uitat să vă spun că locuiam pe strada Toamnei, numărul … (cred că n-am voie să-l divulg) la o casă nouă, pricopsită, cu un pic de curte. Nu întâmplător optasem pentru acea adresă, crezând că fac o alegere bună.

Când m-am întors în curte, îngrijorată pentru cei mici, am simțit că mi se ridică părul de pe toată blana. Cel căruia îi făcusem favoarea să aibă grijă de mine a pus pisoii mei într-o pungă de plastic, punga în portbagajul mașinii și se pregătea să iasă pe poartă. Degeaba am încercat să-l opresc, sărind cu ghearele pe parbriz. Nici nu m-a băgat în seamă, iar când a demarat, am căzut în mijlocul străzii, pradă disperării.

Am așteptat, mieunând într-una, trei zile și trei nopți, sperând să fie aduși înapoi puii mei neajutorați, cu sufletele neprihănite. Deja mi se întăriseră sânii și mi-am dat seama că cei mici n-ar fi putut supraviețui atâta timp nealăptați.

După ce am escaladat din nou poarta, cu gândul de a nu mă mai întoarce în acel loc blestemat, m-am furișat prin gardul de vizavi într-o altă curte, ce nu părea ocupată de alte pisici.

Din când în când, ieșea din casă un om ce părea să semene cu cel de la care abia plecasem. La drept vorbind, oamenii, ca și chinezii, arată toți la fel. Nu mai știu cine a spus asta, dar cred că avea dreptate. Mai bine-zis, așa credeam pe atunci. De cum m-a zărit, s-a îndreptat spre mine. Știind că, de obicei, oamenii (așa se numesc toți imprevizibilii ăștia!) își folosesc doar două picioare la mers, iar cu celelalte două din față aruncă cu pietre în câini și chiar în pisici, tocmai îmi luam avânt să sar gardul înapoi, în stradă.

Ghicindu-mi intenția, omul acela a vrut să mă liniștească, vorbindu-mi frumos, cu blândețe: „Pisa, Mița, nu te teme, că nu-ți fac nimic. Ia uite ce pisică drăguță ești!”. Bineînțeles, am rămas pe loc și i-am dat voie să mă mângâie pe cap și pe spate. Văzând că nu mă alungă și că e amabil cu mine, am acceptat ca el să fie noul meu îngrijitor.

I-am acordat o perioadă de probă de o lună de zile, să văd dacă-mi face toate poftele și, iată că au trecut deja trei ani de atunci.

N-am de ce mă plânge, mă înțeleg bine cu el, este foarte atent și grijuliu cu mine.

Acum este iarnă afară, omătu-i mare și e tare frig, dar trebuie să ies din vreme în vreme pentru a face gropițe în zăpadă, pe care le astup să nu miroasă. Când mă întorc în casă, am lăbuțele înghețate și sar direct pe calorifer. Nu pot sta însă prea mult acolo, căci iarna caloriferele sunt fierbinți.

Afară-i frig, iar caloriferele frig. Până și limba-i ciudată la oameni, nu numai purtarea; cine să-i mai priceapă? Același cuvânt are sensuri total opuse. De fapt, și la noi există mai multe feluri de a spune „miau”, pe care ei nu le înțeleg, de fiecare dată însemnând altceva.

Cel mai bine mă simt, în această perioadă a anului, pe computerul lui Florin (numele noului meu slujitor). Căldura care iese din acel aparat este numai bună pentru mine. Bun este și Florin, fiindcă deschide calculatorul, chiar și atunci când nu se joacă cu mausul. Îl lasă în funcțiune, doar ca să mă simt eu bine.

Am văzut că avem unele preferințe comune, cum ar fi jocul cu mausul, deși al lui nu seamănă nici pe departe a șoarece.

Bietul de el, cred că n-a prins și n-a mâncat niciodată un șoarece adevărat. O fi atât de naiv, încât are impresia că tot ce zboară se mănâncă. Mai am să-l învăț multe lucruri, așa că nu voi mai pleca de la el.

© Marcel Chitac, 2014

SALUT VOIOS DE PIONIER

În clasa a doua sau în a treia am fost făcut pionier. Nu-mi dorisem foarte mult să acced la calitatea asta, dar nu m-a întrebat nimeni dacă vreau sau nu să fiu purtător al cravatei roșii.

Potrivit ritualurilor ce trebuiau practicate și respectate când intrai în curtea școlii, aveai obligația să saluți, ducând mâna dreaptă la frunte sau la basc, la fel ca militarii, și să zici tare „Salut voios de pionier!”, fie că erai într-adevăr voios sau cătrănit.

Această formulă de salut mi se părea caraghioasă, stupidă, dar neavând încotro, încercam să mă conformez. Problema era că, ori de câte ori rosteam „Salut voios de pionier!”, ceilalți colegi nici nu se sinchiseau, nu mă băgau în seamă, având alte preocupări mult mai interesante: se hârjoneau sau chiar se băteau între ei, trăgând de cravate ca de niște căpestre.

Ceea ce a pus capac la toate a fost atunci când singurul coleg care m-a remarcat intrând în curtea școlii și m-a văzut salutând a răspuns la salutul meu pionieresc arătându-mi curul și care, în timp ce s-a lovit cu palma peste el a scos din gură un sunet ce imita pârțul. Toată voioșia mea s-a dus pe apa Sâmbetei și, din acel moment, am renunțat la salutul voios de pionier, fapt care însă nu a trecut neobservat.

O colegă, înzestrată încă de pe atunci cu calități de informator voluntar, m-a turnat la învățătoare, care m-a amenințat că, dacă nu mai salut, îmi va lua cravata înapoi.

„Pagubă-n ciuperci!” – mi-am zis în gând – și, deși n-am mai salutat vreodată cu „Salut voios de pionier!”, am rămas în continuare un pionier foarte voios până când am fost făcut utecist.

© Marcel Chitac, 2014

GUȘA

Până pe la patru ani am purtat rochiță. Maică-mea a conceput doar băieți, dar tare și-a dorit să aibă și o fată. În dorul fetiței, care n-a mai apărut, mi-a făcut mie o rochie roșie cu floricele albe.

Când mă jucam cu fetele vecinilor mă fuduleam că rochia mea era mai frumoasă ca ale lor sau, cel puțin,  așa mi se părea mie. Pe sub rochie nu purtam nimic altceva, și nici partenerele mele de joacă. Un alt motiv de mândrie pentru mine era că aveam ceva ce lor le lipsea.

Într-o zi, fratele meu, care era cu patru ani mai mare ca mine, mi-a zis că a găsit o puță de băiat prin ogradă. Deși eram atât de mic, nu-mi venea să cred totuși că cineva și-ar putea pierde puța fără să-și dea seama de absența ei.

Cu toată neîncrederea mea, am ridicat poalele rochiței roșii, spre a mă convinge că nu eram eu cel păgubit.

Văzând că toate sunt la locul lor, i-am cerut fratelui meu să-mi arate și mie puța; nu pe-a lui, ci pe cea găsită de el. Noroc că n-a depistat-o pisica, era tot acolo unde o descoperise, doar că semăna mai degrabă cu o gușă de găină, care se prelungea cu o bucată de maț.

Găina fierbea deja în oală, pe plită și numai la gușa care-i lipsea nu se gândea.

© Marcel Chitac, 2014

VREMURI VECHI ȘI NOI

Imediat după finalizarea colectivizării forțate, în anii șaizeci, apăruse o poezie a unui bard proletcultist – nu-mi mai amintesc dacă autorul era Mihai Beniuc sau George Lesnea – care începea cam așa:

„Du-du duduie tractorul

Care ară cu motorul.

Ară repede și bine,

Face plugul de  rușine…”

Asta, de parcă tractorul ar fi putut ara singur, fără plug! De fapt, poetul, care nu știa care-i deosebirea dintre o furcă și o greblă sau dintre cal și măgar se referea la plugul cu tracțiune animală.

Pentru a le demonstra țăranilor în ce constă marea revoluție făcută de partid prin această colectivizare, politrucii de atunci au dat ordin să fie omorâți toți caii; era rușinos, degradant, primitiv să se are cu ei, de vreme ce apăruse tractorul.

Carnea bietelor dobitoace era dată drept hrană porcilor. Din această cauză, aceștia din urmă deveniseră canibali. Rar vedeai în cotețele sau țarcurile comune ale gospodăriei agricole colective porci vii întregi, cu cozi și cu urechi. Și acum se mai găsesc cranii și coaste de cal în fundul Hârtopului lui tătuca, care se învecina cu grajdurile fostei gospodării colective.

Tot în acea perioadă erau trimiși prin sate un fel de comisari politici, activiști de partid, care aveau misiunea de a-i mobiliza pe țăranii proaspăt colectivizați la muncă, în vederea îndeplinirii planurilor și graficelor stabilite de la centru.

Un astfel de exemplar se agita zilnic și prin Horodiștea, un evreu cu numele Burlacu.

Era primăvară, pe timpul aratului și semănatului, când tractoarele ar fi trebuit să duduie pe tarlale. La drept vorbind, se auzeau mai mult cai nechezând, pentru că tractoare nu prea erau și se ara tot cu puținele cabaline, cărora încă nu le venise sorocul să fie date ca hrană la porci.

Pe moșia numită „La Movilă” era un singur atelaj, la care trăgea un singur cal slăbănog. După topirea zăpezii au venit ploile, iar pământul, excesiv de umed se lipea de brăzdarul plugului, în loc să se lase răsturnat într-o parte, sub formă de brazdă. Agățat de coarnele plugului, împleticindu-se și înjurând la fiecare pas, era Vasile Chipăruș.

Când a ajuns lângă el, activistul Burlacu l-a luat la rost:

-         De ce merge așa de încet, de ieri până azi n-ai tras decât trei brazde; în ritmul acesta, nici la toamnă n-o să fie gata de arat. Ce-or să zică tovarășii de la raion când o să le raportez?

Vasile Chipăruș l-a privit întâi cu ciudă, dar fiindcă nu avea voie să-l trimită undeva, unde era cald și bine, l-a măsurat din capul, cu căciulă brumărie de astrahan, până-n picioarele cu cizme înglodate și, după ce încruntarea de pe chip i s-a transformat într-un zâmbet larg, binevoitor, i-a spus:

-         Păi, cum să nu meargă greu, tovarășu’, ia uitați-vă la cotiuga asta, nu vedeți că are o roată mai mare și una mai mică?! Cum să faci treabă repede și bună cu așa ceva?

Pentru cei care nu cunosc, cotiuga este o osie cu două roți, pe care se sprijină grindeiul plugului. Roata care merge prin șanțul arăturii are diametrul mai mare decât cea de pe mal, pentru ca osia să nu stea înclinată, să fie în poziție orizontală.

-         Așa-i tovarășe plugar, să știi că ai dreptate! Abia aștept să ajung la Dorohoi, ca să le raportez la superiori! – a zis politrucul și a plecat în grabă.

A doua zi, se adunau toți activiștii la Comitetul raional de partid să raporteze care este stadiul lucrărilor de sezon și ce probleme mai sunt. La ședință, fiecare se ridica în picioare – întotdeauna cu inima bătând ca a unui iepure hăituit, neștiind dacă va fi lăudat sau muștrului de șef – și raporta situația din teren.

Când i-a venit rândul și lui Burlacu, fiind convins că a făcut o mare și importantă descoperire, încrezător ca va primi o avansare în funcție sau măcar o diplomă, acesta începu:

-         Tovarăși, la Horodiștea lucrările sunt mult sub grafic, s-a arat și semănat doar cincizeci la sută din suprafața totală, dar am descoperit cauza care a dus la aceste întârzieri. Dumneavoastră știți că țăranii de acolo au cotiuga de la plug cu o roată mai mare și una mai mică?! Nu-i de mirare că se ară așa greu, iar lucrările nu sunt de cea mai bună calitate!

În sala de ședințe s-a declanșat un vacarm de nedescris. Toți râdeau în hohote, unii cădeau de pe scaune sau cu tot cu scaune, mai să leșine.

Singurii care nu se amuzau erau activistul Burlacu, care se uita descumpănit, mirat, năuc, în jur, neînțelegând reacția colegilor săi, și cel din prezidiu, care s-a întunecat la față, i s-a umflat o venă de pe frunte și a început să i se zbată; abia a putut să țipe răgușit, cu gura uscată, înecându-se:

-         Ieși afară și să nu te mai văd pe aici niciodată!

Din fericire, vremurile s-au schimbat mult între timp. Cei care conduc acum destinele poporului sunt fiii sau nepoții activiștilor comisari de atunci. Țăranii, caii și porcii au dispărut, iar tractoarele nu mai duduie. E liniște la țară și peste țară!

© Marcel Chitac, 2014

IERNILE DE ALTĂ DATĂ

Prima urătură pe care am învățat-o când eram mic a fost asta:

„Mătușică, mătușică,

Ai o fată frumușică.

Dă-o, dă-o după mine,

Că oi ține-o foarte bine:

Cu ciocane de curechi

Și măciuci după urechi!”.

O repetam de la casă la casă, de la o fereastră la alta, fără să înțeleg prea bine atunci despre ce era vorba în acea urare, care semăna mai degrabă cu o cerere în căsătorie.

Apoi am mai crescut și am învățat o altă urătură, pe care o adresam gospodarului sau gospodinei, după caz:

„Am venit ca să te ur

Cu talanga de la cur!”.

La drept vorbind, cei din casă nu auzeau sau nu înțelegeau ce spuneai tu acolo afară, în fața ferestrei. Puteai să-i și înjuri, că tot ieșeau să-ți dea un colac, două mere sau câteva nuci, mulțumindu-ți pentru urări și invitându-te să mai vii și în anul următor.

Întotdeauna îmi propuneam să urez din casă în casă, de la un capăt la altul al satului, pe șoseaua principală, mai precis, de la popa Onofrei până la Virginia lui Sava Ailoaiei. Când ajungeam în dreptul casei mele, deșertam traista cu colăcei și mergeam mai departe. Asta se întâmpla dacă nu-i întâlneam pe drum pe cei cu capra. Deși știam că sunt niște oameni mascați, fugeam de ei mâncând pământul, mai ales când cel deghizat în capră venea clămpănind spre mine. Îmi săreau colacii, merele și nucile din traistă, încercând să scap de acele arătări.

A doua zi număram colăceii – de obicei aveam peste o sută – și-i înșiram pe o sfoară ca mărgelele pe ață, pe care o agățam în cui, la perete.

Îmi plăcea să-mi admir colecția – unii erau mai mari, alții mai mici, unii mai albi, alții mai negri, dați pe deasupra, înainte de a fi copți, cu ou, cu mac sau doar cu apă și zahăr.

În două-trei zile se întăreau ca piatra, era imposibil să-i mai mănânci, ți-ai fi rupt dinții în ei. Pentru a le da o întrebuințare, îi făceam firimituri pe care le presăram în gura podului de la bucătăria de vară și intram în casă, unde mă uitam de la fereastră la vrăbiile ce veneau să le mănânce, certându-se între ele, care, după ce se săturau, ciuguleau zăpadă în lipsa apei, își ștergeau ciocurile de ea, când pe-o parte, când pe alta și plecau mulțumite. Maică-mea, de câte ori mă vedea ce fac, mă suduia zicându-mi: „Tu de aceea ai umblat o noapte cu uratul prin sat, ca să dai colăceii la vrăbii?”.

Și cu popa când mergeam, împreună cu ceata de băieți, în ajunul Crăciunului și al Bobotezei, cu „Chiralesa” și „Nihaho”, nu mă duceam că n-aș fi avut ce mânca acasă. La fiecare gospodărie, pe lângă un colac mare, fuiorul de cânepă și banii pentru popă, pe masă era un castron cu mere, nuci, plăcinte sau felii de cozonac destinate copiilor.

Preotul, după ce-și lua partea lui, ieșea în pragul casei cu castronul în mână și arunca ce se afla în el în ogradă, în zăpadă. Noi ne repezeam ca găinile la grăunțe și fiecare încerca să apuce cât mai multe. Dacă erau mere ori nuci, aveai șansa să culegi un trofeu de sub nasul celorlalți. În cazul plăcintelor sau al bucăților de cozonac, nimeni nu se alegea cu nimic, deoarece, în agitația stârnită se făcea un amestec de firimituri și omăt. Plăcerea competiției era totul, nu mai conta ce puneai în traistă.

În perioada când îmi mijeau tuleiele pe sub nas, împreună cu fratele meu și cu un văr am confecționat un buhai dintr-o balercă – o putină cât un butoi – pe care nu o puteam transporta decât pe sanie. Fiind acum flăcăi, nu mai treceam pe la fiecare casă, ci doar pe la acelea unde erau fetișcane de seama noastră.

Când am ajuns la casa Savetucăi, preferata mea, am urcat buhaiul cu tot cu sanie pe prispă, în dreptul ferestrei, ca să se audă cât mai bine dinăuntru, am udat cu borș smocul din coadă de cal de la mijlocul membranei din piele de oaie ce acoperea gura balercii și am început să trag cu putere de el, ba cu o mână, ba cu cealaltă.

Buhaiul mugea ca un apucat, de parcă era în călduri, începusem să asud și eu, cu tot gerul de afară. Din când în când, mă uitam cu coada ochiului pe fereastră, să văd care era efectul asupra celor din casă și mai ales cât de impresionată era Savetuca.

Trăgând din ce în ce mai tare de smocul de păr, am dat cu cotul în fereastră și geamul s-a făcut țăndări.

Pe atunci, la țară, casele aveau un singur rând de ferestre, iar sticla de geam era o raritate, nu se găsea prin sat, mai ales în toiul iernii.

Dându-mi seama de boacăna făcută, am sărit de pe prispă, dintr-un salt am ajuns la poartă și de acolo m-am afundat în întuneric, urmat de ceilalți doi din echipă.

Tatăl Savetucăi, Jinică Goldan, a ieșit imediat afară, dar n-a găsit decât putina și sania pe prispă, fără să apuce să-i vadă pe făptași.

În ajunul Bobotezei, popa umbla prin sat cu cârdul de copii care strigau cât îi ținea gura „Nihaho!”. Când au intrat cu toții la Jinică Goldan, ne-am amestecat și noi cu ceilalți, cu toate că eram ca măgarii între oi – fiind mari deja – și,  în timp ce popa blagoslovea în casă și stropea cu agheasmă, noi ne-am dus la șopru, unde aflasem că era sechestrat buhaiul nostru, l-am recuperat împreună cu sania și am tulit-o pe poarta deschisă, făcându-ne nevăzuți.

Sărmanul om n-a aflat nici până în ziua de azi cine i-a spart geamul de la fereastra casei în noaptea de Anul Nou, dar nici eu nu i-am mai făcut curte Savetucăi.

© Marcel Chitac, 2014

LUME, LUME…

Îmi propusesem ca în această carte să nu mai fac vreo referire sau vreun comentariu la personaje sau situații contemporane – mai mult sau mai puțin cunoscute – pentru a nu amesteca literatura cu ziaristica, după cum bine remarcase prietenul meu, poetul și criticul literar Victor Teișanu în cronicile făcute la cele două cărți publicate până acum.

Din păcate, nu mă pot abține și îmi încalc promisiunea când văd că lumea de la noi s-a întors cu curu-n sus.

În ultima vreme, la înmormântări, în loc să bocească, să jelească sau să păstreze o tăcere mormântală, participanții la cortegiul funerar aplaudă în draci, cu frenezie, mai ales dacă defunctul a apărut la televizor de cel puțin două ori – indiferent de prostiile spuse sau făcute acolo – adică, „pe românește” spus, dacă a fost un VIP.

Comentariul stupid pe care îl auzi atunci când „spectacolul” este televizat sună invariabil cam așa: cel care a părăsit acest tărâm s-a ridicat la ceruri cu ajutorul îngerilor, iar acum a plecat la Domnul și, dacă a fost actor, joacă în trupa de teatru a Raiului (piesa fiind transmisă poate de RAI UNO), dacă a fost manelist îi cântă lui Doamne-Doamne „Pe la spate, pe la spate…”, dacă a fost fotbalist, cu siguranță va juca centru înaintaș la echipa „Heruvimii albi”, iar dacă aici a fost taximetrist, îl plimbă pe Creatorul lumii cu mașina, fără a măslui aparatul de taxare. Până și ceremoniile de înmormântare au devenit spectacole de circ.

Din câte știu, gestul de a aplauda, în limbajul trupului, al semnelor, exprimă entuziasm, aprobare față de ceea ce vezi, bucurie, extaz.

Este oare un semn de aprobare sau de admirație faptul că cineva și-a dat obștescul sfârșit? Coborârea în mormânt a unei persoane, fie ea vedetă sau nu, poate genera sentimente de mulțumire prin bătăi repetate din palme într-o lume normală?

De câte ori primesc jucăria preferată, copiii mici, neputându-se încă exprima prin cuvinte, aplaudă, deci se bucură!

La unele popoare sau culturi primitive, se bocea la nașterea copilului, pentru că îl aștepta o viață grea, plină de pericole și de neprevăzut; în schimb, toată lumea se veselea și dansa la moartea unui semen, de bucurie că decedatul a scăpat de griji și de necazuri.

Aplauzele care se aud astăzi în cimitirele noastre, în timp ce mortul este băgat în groapă, o fi o chestiune de rafinament, de ultimă modă, de „fițe”, cu care eu, omul de la țară, nu rezonez.

Deși nu mă grăbesc să părăsesc prea curând această lume din ce în ce mai ciudată, mai ticăloasă, mai absurdă, dar uneori atât de pitorească, mi-aș dori ca la înmormântarea mea să nu se aplaude, să nu se fluiere, să nu se tropăie, să nu se strige „bis” sau „bravo” și nici să se bocească.

La fel cum am venit pe acest pământ cu discreție și sfiiciune, pentru a nu deranja prea multă lume, nefiind întâmpinat cu aplauze – cred că bătăile din palme m-ar fi speriat și m-aș fi întors înapoi –, tot așa aș vrea să plec. Așa să-mi ajute Dumnezeu!

© Marcel Chitac, 2014