ÎN TREN

Până prin anii ’90, călătoria cu trenul n-a fost nicidecum o plăcere pentru mine, deși era ceva mai comodă decât cea cu autobuzele hârbuite, mereu supraaglomerate,  cu spărturi în podea, prin care intrau praful și gazele de eșapament.

            Ceea ce-mi crea o stare de disconfort în cazul trenului, aducându-mă uneori la exasperare, nu o reprezenta nici jegul sau mizeria, patină a timpului, nici frigul pe vreme de iarnă ori zăpușeala din lunile de vară din vagoanele care te hurducau, de parcă ar fi mers pe arătură, ci compania celorlalți călători. Erau specimene de toate felurile, cu vârste, profesii și năravuri diferite, de la elevi și studenți aflați în vacanță, soldați în permisie, oameni de la țară ce-și vizitau copiii de la oraș la bețivi care nu știau niciodată în ce gară urcaseră și unde ar fi trebuit să coboare, în ce vagon își lăsau bagajele, cerșetori insistenți și insolenți sau hoți specializați în furtul din tren.

            După ce norocoșii care aveau bilet cu loc se așezau fericiți pe canapele – unii se descălțau imediat, pentru a se simți ca la ei acasă, spre disperarea celorlalți, care preferau să-și continue voiajul pe coridor, stând în picioare – începeau discuțiile. Cei mai vorbăreți spuneau cine sunt, ce preferințe sau tabieturi au, ce fac la serviciu, cât de dotați le sunt copiii, fără să-i fi întrebat cineva ceva. Când, în sfârșit, oboseau lăudându-se cu cele mai obișnuite, mai banale sau meschine „calități” ori fapte ale lor, începeau să-i tragă de limbă pe taciturni, dacă aceștia nu se destăinuiau din proprie inițiativă.

            Eram student și mă întorceam din vacanța de iarnă de acasă, de la părinți, cu trenul pe faimoasa rută Verești-București. Ocupam unul din locurile de la fereastră. În dreapta mea ședea o fată, elevă de liceu, apoi un bărbat de la țară, de vreo șaizeci și cinci de ani, îmbrăcat cu suman, căciulă de astrahan pe cap și încălțat cu ciubote din postav, iar în capătul celălalt, lângă ușă, era un individ între două vârste, brunet, cu mustață și cu o vădită pedanterie în gesturi și mișcări. Pe bancheta din față, vizavi de mine, stătea o femeie tot de la țară, după toate aparențele, trecută de mult și de a doua tinerețe, lângă ea era un elev de la școala de milițieni, tuns regulamentar și în uniformă, iar în continuare, două țigănci.

            Ultimul a intrat în compartiment tipul spilcuit, cu mustață, îmbrăcat cu o haină din piele din acelea negre sau maro, lucioase și întotdeauna cu un miros greu de dubală. S-a dezbrăcat de haină tacticos, cu mișcări precise și eficiente, a așezat-o pe un umeraș, pe care nu știu de unde l-a scos, a agățat umerașul în cui, a privit galeș , cu tandrețe, haina de piele, zâmbind pe sub mustață, a mângâiat-o de două ori cu palma dreaptă, ca pe o ibovnică, și s-a așezat pe locul lui, nu înainte însă de a-l studia cu mare atenție.

            N-a stat decât câteva clipe și a sărit ca ars, de parcă i-ar fi pus cineva o pioneză pe mușamaua canapelei. Și-a scos un pieptăn din buzunarul dinspre căptușeala hainei, ocazie cu care a mai mângâiat-o o dată, s-a întors cu fața spre oglinda șiclită și cu un colț spart, de sub suportul pentru bagaje, și a început să se pieptene dând de mai multe ori într-un loc, iar la sfârșitul operațiunii, a tamponat ușor freza cu mâna, deși părul lui era destul de scurt și rar, ca un lan de porumb, după ce l-a bătut grindina cât oul de gâscă. Și-a admirat coafura, întorcând capul jumătate-stânga, jumătate-dreapta, a ridicat un colț al gurii dezvelindu-și dinții, placați cu un metal auriu, sclipitor, și-a supt de trei ori gingiile cu zgomot, după ce le-a zgândărit cu unghia lungă de la degetul mic, apoi, mulțumit de felul cum arăta, s-a așezat din nou.

            Simțindu-se privit și admirat de către companioni, zâmbind cu un aer de superioritate, a întrebat:

-         Ia să văd cine ghicește de câți ani port eu haina asta de piele?!

Neprimind niciun răspuns și intuind că oricum nimeni nu va ghici, s-a grăbit să risipească tot el misterul.

-         Acum o lună s-au împlinit exact douăzeci de ani de când o am. Nu-i așa că arată ca nouă? Dar știți care-i secretul?

Nici la această întrebare cei din compartiment nu s-au învrednicit să răspundă.

-         Vă spun eu rețeta! – a continuat fericitul purtător al hainei de piele, făcând șmecherește cu ochiul și dând de înțeles că face o mare concesie sau un favor deosebit tovarășilor de călătorie, ignoranți în acest domeniu. De fiecare dată când ajung acasă, nevastă-mea – care deja a învățat lecția – vine cu o perie și cu o cârpă moale, curăță cu grijă praful și scamele de pe haină, o masează ușor, pentru a se detensiona și abia după aceea mi-o ține, în timp ce o dezbrac, o pune pe umeraș și pe urmă în șifonier. Cred că și peste douăzeci de ani va arăta la fel, ca nouă!

A zâmbit larg, încât mustața, care semăna cu litera A mare de tipar, s-a transformat într-o linie de dialog și a mai făcut o dată cu ochiul. Abia ne liniștiserăm cu toții, luându-ni-se o piatră de pe inimă la aflarea secretului tinereții veșnice a hainei de piele, că au început țigăncile să vorbească între ele. Am aflat că erau vecine și că ginerele uneia dintre ele și-a părăsit nevasta și puradeii, plecând nu se știe unde.

-         Las’ că s-o întoarce el, nu-ți fă griji, bine că-i în viață și sănătos. O să vină înapoi într-o zi – încercă s-o consoleze cealaltă.

-         Ba, nu cred că mai vine baragladina, veni-i-ar doar numele să-i vină, s-o fi încurcat cu vreo pațachină!

-         Dar eu ce să mai zic, că mie, doar știi, mi-a murit bărbatul acum două săptămâni și de acolo nu se mai întoarce!

Amintindu-și de acest trist eveniment, a început să se jelească și să bocească de mama focului, mai mult ca să-și impresioneze auditoriul.

-         Haoleu, tare frumos mai era, Doamne, în costumul cu jiletcă și cu ghete văcsuite!

Vecina ei, știind probabil că răposatul umblase toată viața îmbrăcat doar în niște zdrențe peticite, a întrebat-o cu nedumerire:

-         Dar avea?

-         Nu avea, da’ avea să-și ia…

După ce s-au potolit și țigăncile, moșul cu suman s-a simțit dator să ne explice că are un fecior însurat, stabilit în Adjud, care lucrează la CFR și, pentru că n-a putut veni de sărbători la părinți, la țară, din cauza serviciului, merge el la fiu-său cu-o bucată de slănină afumată, cârnați de porc, o sticlă cu țuică și o damigeană cu vin.

Fiind drumul lung și ca să se mai încălzească, bătrânelul trăgea, o dată la trei minute, câte o gură de țuică, uitând pesemne că trebuia să i-o ducă băiatului din Adjud. Când sticla a rămas pe jumătate goală, tatăl grijuliu și iubitor a adormit buștean.

Se făcuse din nou tăcere, dar nu pentru mult timp. Elevul de la școala de miliție a început s-o trombonească, s-o curteze pe eleva de liceu. Îi povestea ce lucruri grozave învață el acolo, pentru a deveni un organ de nădejde al statului și partidului. Pe lângă teorie, studia și chestiuni practice, cum ar fi lupta corp la corp. Putea deja să-l ia „la palme” sau „la pumni” cu picioarele pe orice infractor periculos. Neavând cum își demonstra aceste calități în tren, i-a cerut fătucii să-i pipăie bicepșii și coapsele, după care le-a drămăluit și el pe ale ei, spre a putea face comparație.

Încercând să mă detașez de toate acele flecăreli care nu mă priveau, mi-am acoperit fața cu poalele paltonului agățat în cui și m-am prefăcut că dorm. Chiar dacă îmi este greu să dorm în tren, până și atunci când am bilet la cușetă, se pare că am simulat somnul atât de bine, că am ațipit pentru câteva minute. Când m-am trezit, fata de lângă mine nu mai era lângă mine; stătea așezată pe genunchii viitorului milițian, ținându-l cu un braț strâns pe după gât. Din împreunarea celor două capete, nu se mai auzeau decât vorbe șoptite, întrerupte mereu de câte un plescăit.

Înainte de a mă fura somnul, femeia care stătea în fața mea spusese tot ce era de spus despre primii trei copii ai ei: Stănica, Alisadru și Maricica. Acum îi venise rândul mezinului Iluță. Văzând că m-am trezit și intuind că îmi făceam veacul prin București, a continuat să povestească, uitându-se insistent numai în ochii mei:

-         Iluță al meu este în București, are un serviciu tare bun, a învățat mult pentru asta. De fapt, el e cel mai deștept dintre toți. Lucrează ca strungar la uzinele Republica. Dar să nu crezi mata că, acolo, strungar înseamnă că dă oile la strungă să le mulgă. Doamne ferește! Manevrează o mașinărie care se numește strung și face piese complicate pentru alte mașini, ce știi mata, că ești tânăr!

După o pauză, în care eu n-am avut nicio reacție la spusele ei, considerând că poate n-a făcut o prezentare completă, femeia a continuat:

-         Băiatul meu  trăiește foarte bine acolo, la București. Are apartament cu două camere, cu baie, cu apă caldă, calorifere, ba are și gaz metan.

Sfredelindu-mă în continuare cu privirea, am înțeles, în sfârșit, că aștepta să zic și eu ceva.

-         Poate că o să-ți aducă și matale niște gaz metan, când o veni în vizită să te vadă – mi-a scăpat mie, pentru a-i da satisfacție.

-         Păi, doar n-o veni cu mâna goală!

Deja ne apropiam de Adjud și mi-am adus aminte că bătrânul cu țuica trebuia să coboare acolo. Am început să-l zgâlțâi cu putere de umăr, ca să-l trezesc. Când a deschis ochii, m-a luat la rost pe un ton răstit:

-         Ce vrei de la mine?

-         Pregătește-te să cobori, urmează stația Adjud!

-         Nu cobor! – a răspuns moșul arțăgos, închizând din nou ochii.

-         N-ai spus matale că mergi la băiatul care locuiește aici? Grăbește-te, că trenul staționează doar două minute!

Între timp, mi s-au alăturat și ceilalți tovarăși de compartiment, fiecare încercând să-l trezească la realitate. Cu cât insistam noi, cu atât se împotrivea cel cu sumanul și căciula de astrahan, devenind tot mai țâfnos.

-         Lăsați-mă-n pace, uite, de-al dracului nu cobor! Ce-i trenul vostru?! Cobor unde vreau eu și când vreau eu, nu unde vreți voi!

Deja trenul s-a pus din nou în mișcare și am renunțat cu toții la munca de convingere, care nu-și mai avea rostul. Abia între Ploiești și București, acel individ cu multă personalitate s-a trezit și din somn, și din beție. Când a realizat ce a făcut, a lăsat ochii în pământ rușinat, spășit, ca un copil care promite să nu mai repete greșeala sau obrăznicia. Bietul bătrânel parcă era alt om, arăta atât de jalnic, că ți se rupea sufletul privindu-l.

A coborât în Gara de Nord și a rămas țintuit locului pe peron, cu bagajele lângă el, neștiind încotro s-o apuce și ce să facă. 

© Marcel Chitac, 2014