DESPRE MANIPULARE

Motto:
„A gândi înseamnă a înceta să venerezi, înseamnă a te răzvrăti împotriva misterului şi a-i proclama falimentul.”
Emil Cioran – „Ispita de a exista”

Găsiţi vreo similitudine între cele trei sloganuri: „Crede şi nu cerceta”, „Nu gândi, gândeşte Führer-ul pentru tine”, „Dacă nu ştii, te-nvăţ, dacă nu poţi, te ajut, dacă nu vrei, te oblig”?
În cazul în care nu vă descurcaţi, o să vă „ajut” eu: numitorul comun este refuzul îndoielii, al gândirii ori al voinţei proprii, ceea ce duce în cele din urmă la intoleranţă şi tiranie sau chiar la crimă, aşa cum a demonstrat istoria de atâtea ori, pe vremea Inchiziţiei, fascismului şi comunismului.
Ştiţi de ce a fost alungat Adam din Rai? Pentru că, după ce a gustat din fructul cunoaşterii binelui şi al răului (al adevărului), a început să gândească cu capul său. Revin la genialele versuri ale lui Tudor Arghezi: „Cel ce făcuse lumea,/ Iehova ori Satan,/ Nu prevăzuse mintea,/ Şi-n minte un duşman.”
Religia, ca şi politica, are nevoie de mase uşor de manipulat, de creiere spălate; niciun sistem politic şi nicio religie nu şi-au dorit să aibă de a face cu un popor de genii sau cu o sumă de individualităţi (personalităţi) care să ştie cât de cât pe ce lume trăiesc, ci cu o gloată formată din indivizi uniformi. Nu întâmplător la popor i se mai spune şi prostime, iar din norod derivă cuvântul nerod.
De aceea în America sunt recrutate şi stimulate elitele din toată lumea, iar masele sunt îndobitocite cu distracţii uşoare (pâine şi circ) şi cu iluzia democraţiei, de aceea la noi învăţământul şi cultura sunt într-un regres continuu, prosperând şi conducând troglodiţii, agramaţii şi ghiolbanii.
Subiectivitatea percepţiei este exploatată din plin de către cei ce-şi propun să manipuleze mulţimile. În orice lucru, fiecare vede ceea ce ştie sau ceea ce îşi doreşte să vadă ca în aceste superbe versuri dintr-o antologie de poezie sanscrită:
„Au văzut părinţii fata;
FLOARE-au spus, zâmbind, părinţii.
A zărit-o şi un câine;
CARNE a zis, lovindu-şi dinţii.
A-ntâlnit-o un călugăr,
SATAN! – a strigat ascetul.
A privit poetul fata:
ÎNGER, a şoptit poetul.”
Vă amintiţi desigur că la scurt timp după „evenimentele” din 1989 a apărut în România Partidul Alianţei Civice care a dispărut la fel de repede cum a apărut? Realitatea a confirmat faptul că nu se poate face un partid cu elite pentru simplul motiv că fiecare individ, membru al unui astfel de partid, este o „doctrină” în sine sau un potenţial lider.
Partid, cult religios (sectă religioasă) înseamnă unul sau câţiva lideri care ştiu ce vor, restul fiind masă de manevră.
Tehnica manipulării se practică de când lumea: ce altceva a făcut Moise de câte ori „s-a suit” şi a coborât de pe Muntele Sinai?
Cine a văzut „teroriştii” de la „revoluţia română” sau dolarii falşi şi drogurile „găsite” în timpul primei mineriade la sediile partidelor istorice?
Unde sunt „armele chimice şi biologice” pentru care a fost atacat Irakul de către SUA şi a fost ucis Saddam Hussein?
De câte ori s-a făcut testul ADN sau cel cu Carbon14 ale relicvelor sau moaştelor din biserici?
De ce credeţi că li se oferă votanţilor în campanii electorale găleţi de plastic, bere, fesuri, ulei, zahăr, miei etc. sau „credincioşilor” la pelerinaje sarmale, vin şi cozonac?
Din păcate, totul a devenit o afacere în ziua de azi: şi politica, şi religia, şi arta, şi amorul, şi trecerea în „lumea de dincolo”. Ce a mai rămas pur, necontaminat, nepângărit? Nimic.
Nu pot să deosebesc un popă de un buticar, decât după veşminte.De ce nu există preoţi „fără de arginţi”, aşa cum au fost la începutul creştinismului doctorii Pantelimon, Nectarie, Damian şi Cosma?
Lumea devine din ce în ce mai hâdă, în ciuda aparenţei de civilizaţie, prosperitate şi diversitate culturală. Alienarea omului a atins deja cote paroxistice. Progresul nu este întotdeauna pozitiv căci de câte ori se câştigă ceva se pierde altceva.
Cu cât studiez Biblia şi fenomenul religios, cu atât devin mai sceptic şi mai dezamăgit.
Este clar că numai cine nu cercetează mai crede!
Prefer să fiu oaia rătăcită, decât un membru al turmei.



© Marcel Chitac 2011

DESPRE NORMALITATE

Cunoscutul trubadur interbelic Cristian Vasile declama cu patos într-un cântec: „Iubesc femeia, fiindcă-i femeie…”
Afirmaţia poate părea banală unora, profundă altora, inutilă ca argument şi justificare pentru a iubi o femeie sau simple vorbe spuse la un pahar, mai mult în glumă decât în serios.
Un fost vecin, domnul Turcitu, de câte ori ajungea la un anumit grad de ebrietate, făcea o declaraţie surprinzătoare, uluitoare chiar prin ineditul ei şi gravitatea cu care era rostită: „Nevastă-mea, domnule, e… femeie!”.
Bineînţeles, nu l-am contrazis niciodată şi nici n-am comis indiscreţia de a-l întreba cum de a ajuns la această revelaţie după atâţia ani de căsnicie.
Chiar dacă nu toate femeile sunt femei, conform criteriilor şi exigenţelor fiecăruia, în mod cert şi indubitabil, niciun bărbat nu poate fi inclus în această categorie. Sper să nu-i ofensez pe cei cu orientări sau deviaţii homosexuale; totuşi, aşa cum ar fi un act de intoleranţă, de bădărănie sau de prostie să încerci să impui celorlalţi concepţiile, credinţele sau stilul tău de viaţă, dându-te pe tine ca exemplu, la fel de grav sau condamnabil este să-ţi etalezi în public şi să te făleşti cu infirmităţile, anomaliile, neputinţele sau ciudăţeniile tale.
Nu întâmplător, a se făli sau fălos, falnic, făloşenie vin de la latinescul phallus, iar testiculele sunt numite în limbaj de salon fudulii. Probabil că unii doar cu aşa ceva se pot lăuda, iar de aici şi până la proverbul „Prostul dacă nu e şi fudul, parcă nu e prost destul” nu mai este decât un pas.
Cu scuze pentru trecerea bruscă de la una la alta, voi cita a şaptea din „Cele zece porunci”: Să nu preacurveşti (în traducere recentă să nu te desfrânezi). Se înţelege că preacurvia sau desfrânarea se referă la adulter.
În întâia carte a lui Moise, „Facerea”, stă scris:
„Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut.
Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l…”
De ce atunci, la ortodocşi, în timp ce preoţii de parohii sunt obligaţi să se căsătorească, pentru a fi feriţi în acest fel de tentaţia desfrânării, călugărilor le este interzisă viaţa sexuală şi li se cere să-şi păstreze castitatea până la moarte? Care din cele două categorii – în cazul în care se şi respectă canonul – este mai aproape de Dumnezeu sau mai dragă lui?
Dacă maicile de la mânăstiri – deşi nu li se face testul virginităţii la intrarea în viaţa monahală – sunt numite „miresele lui Hristos” ca justificare a necesităţii păstrării fecioriei, atunci taicii (călugării feciori) ce sunt?
La catolici este şi mai rău: nu numai călugării, dar nici preoţii de parohii n-au voie să se căsătorească sau să aibă viaţă sexuală, făcând legământul celibatului. Să ne mai mirăm atunci de frecventele şi jenantele cazuri publice (câte-or fi în realitate) de homosexualitate sau de pedofilie în această tagmă?
Biserica, pe de o parte, condamnă relaţiile sexuale între indivizi de acelaşi sex şi interzice oficierea căsătoriei lor, pe de altă parte, creează condiţiile acestor devieri comportamentale în rândul slujitorilor ei prin dogma castităţii (celibatului).
Orice abstinenţă nejustificată şi prelungită duce în cele din urmă la dereglări fiziologice sau la excese dăunătoare, ca şi în cazul credincioşilor care postesc cu habotnicie înaintea marilor sărbători creştine, iar în prima zi de Crăciun sau de Paști cheamă Salvarea pentru indigestie.
Atât abstinenţa, cât şi abuzul – sexuale sau alimentare – sunt contra naturii, sunt forme de extremism ce dăunează sănătăţii trupeşti şi mintale şi nu-i sunt deloc pe plac Domnului.
Mircea Eliade consideră în „Crepusculul zeilor” că ascetismul, monahismul, elogiul fecioriei etc. sunt „atitudini trădând refuzul vieţii”, iar Emil Cioran în „Ispita de a exista” spune: „Niciodată nu-i vom reproşa îndeajuns (Apostolului Pavel) faptul că a făcut din creştinism o religie lipsită de eleganţă, că a introdus în el cele mai detestabile tradiţii ale Vechiului Testament: intoleranţa, brutalitatea, provincialismul… Părerile lui despre virginitate, abstinenţă şi căsătorie te îngreţoşează pur şi simplu. Răspunzător pentru prejudecăţile noastre religioase şi morale, el a fixat normele stupidităţii şi a înmulţit restricţiile care ne paralizează şi azi instinctele”.
Fraţi creştini, fiţi normali, comportaţi-vă firesc, „creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul”, aşa cum a zis Creatorul, ceea ce nu se poate face nici prin abstinenţă, nici cu parteneri de acelaşi sex. Nicăieri în Biblie nu scrie că a iubi sau a procrea este un păcat. Dimpotrivă, acolo se află un superb poem erotic, „Cântarea Cântărilor”.

© Marcel Chitac 2011

DESPRE ISTORIE

Niciodată nu am simţit vreo atracţie sau vreun interes deosebit faţă de istorie. Asta poate datorită faptului că, de obicei, există o mare doză de contaminare cu subiectivism, naţionalism sau interes politic în orice cronică sau studiu cu caracter istoric.
Voi da în acest sens un exemplu din istoria recentă. Deşi am fost participant şi martor la evenimentele din decembrie 1989, nu pot afirma că ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat atunci. Ce să mai zic despre fapte şi eroi de acum câteva sute sau mii de ani?
Cu toate acestea, mă fascinează trei mari personalităţi ale istoriei româneşti: Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu şi Nicolae Bălcescu. Toţi trei aveau un statut privilegiat: făceau parte din clasele bogate şi posedau averi care le-ar fi putut asigura lor şi urmaşilor lor un trai comod şi lipsit de griji. Totuşi, ei au considerat interesele şi idealurile poporului mai presus de confortul şi nevoile lor personale.
Mihai Viteazul dormea mai mult în cort decât în pat cu nevastă-sa şi mânca în fuga calului, în cele din urmă fiind trădat şi ucis mişeleşte pe Câmpia Turzii.
Nicolae Bălcescu a fost exilat din ţară, iar după moarte cadavrul său a ajuns într-o groapă comună din Palermo (Italia).
Cel mai admirat şi totodată cel mai tragic caz a fost cel al lui Constantin Brâncoveanu pentru motivul şi felul în care a murit.
Neacceptând să trădeze interesele ţării şi poporului său şi nici să se lepede de credinţa sa creştină şi să treacă la islamism, turcii i-au decapitat fiii şi ginerele în faţa sa, iar apoi i-au tăiat şi lui capul. O scenă de un tragism ce depăşeşte orice fantezie literară!
Citind despre faptele şi înalta ţinută morală a acestor mari bărbaţi, nu pot depăşi o mare dilemă: ori aceşti eroi sunt nişte personaje fictive, produse ale imaginaţiei colective, ori noi nu suntem descendenţii lor, căci nu avem nimic în comun cu aceştia, neputându-ne numi nici măcar „epigonii” lor.
Recunoaşteţi în zilele noastre printre „şpăgarii” şi avortonii care pretind că reprezintă interesele poporului român pe vreunul care să se asemene măcar vag cu figurile istorice evocate aici?
Vorba lui Eminescu:
„Voi sunteţi urmaşii Romei?
Nişte răi şi nişte fameni.
I-e ruşinii omenirii
Să vă zică vouă oameni!”
Revenind la Brâncoveanu, mă mir şi nu-mi explic de ce a fost sanctificat abia după 1989!
Un exemplu mai măreţ, mai cutremurător şi mai convingător de martiraj nu există în toată istoria Bisericii Ortodoxe Române.
© Marcel Chitac 2011

DESPRE NEMURIRE

Motto:
Nimic n-are dincolo,
Căci morţi sunt cei muriţi.
Mihail Eminescu

Niciodată omul nu s-a împăcat cu ideea că, la un moment dat, viaţa sa va lua sfârşit şi că, aşa cum n-a fost nimic sau nimeni înainte de naştere, nu va mai fi nici după moarte.
În toate culturile şi religiile lumii au apărut tot felul de scenarii cu versiuni de continuare a vieţii în alt loc sau sub o altă formă. Această neacceptare a neantului sau nonexistenţei postume a fost benefică de cele mai multe ori pentru unii care au încercat să „fenteze” moartea continuându-şi existenţa prin lucruri sau lucrări măreţe pe care le-au lăsat posterităţii, opera lor întrând în conştiinţa şi în patrimoniul umanităţii.
Cred cu toată convingerea că aceasta este singura şi cea mai certă formă de „viaţă de apoi”, de nemurire a sufletului (spiritului). Marii creatori sau gânditori din toate vremurile şi de pretutindeni sunt şi vor fi nemuritori atâta timp cât va mai exista omenire pe acest Pământ.
Creaţiile spirituale sub toate formele sunt în fapt o modalitate palpabilă şi demonstrabilă de transpunere şi conservare a sufletului celui care le-a dat naştere. Din această perspectivă cred cu tărie în viaţa de dincolo de moarte.
Mare înghesuială trebuie să fie în schimb în Rai, de vreme ce orice babă care posteşte, se spovedeşte şi se roagă bătând mătănii în faţa icoanelor ajunge acolo. Nu degeaba există zicala: „Ce dai buzna aşa, vrei să intri cu de-a sila, ca baba-n Rai?” Nu cred c-ar fi un loc confortabil pentru mine. De unde această aroganţă sau trufie a unora de a spera la viaţa veşnică, nelăsând în urmă niciun semn al existenţei lor fizice?
După cum spunea şi Constantin Noica, „Nu eşti dacă nu îţi supravieţuieşti: sădind un pom, lăsând un gând”. Unii au sufletele moarte încă din timpul vieţii.
Metafora din Noul Testament (Evanghelia după Matei) unde cuvintele lui Iisus Hristos „Nu vă adunaţi comori pe pământ … ci adunaţi-vă comori în cer … că unde-ţi este comoara, acolo îţi va fi şi inima!” tocmai la asta se referă, cerul simbolizând lumea spirituală, spirituale fiind şi comorile, iar inima semnifică sufletul sau sediul sufletului.
Aşa trebuie citită şi decriptată (înţeleasă) Biblia!
© Marcel Chitac 2011

DESPRE MORALĂ

„Bată-te Domnul cu bubă egipteană-n şezut şi cu râie sălbatică şi cu mâncărimi de care să nu te poţi vindeca. Bată-te Domnul cu bubă rea peste genunchi şi pulpe; din tălpile picioarelor tale şi până-n creştetul capului să nu te poţi vindeca.”
Acestea sunt câteva din blestemele transmise de Dumnezeu prin purtătorul lui de cuvânt Moise pentru cei neascultători (Cartea a cincea a lui Moise „Deuteronomul” din Vechiul Testament).
Necesitatea impunerii unor norme morale într-o societate umană a apărut din cele mai vechi timpuri. Haosului sau anarhiei nu li se pot opune decât ordinea şi legea cu toate carenţele sau imperfecţiunile lor.
Din acest punct de vedere, religia a avut la început un rol benefic. Cineva trebuia să le arate acelor troglodiţi care trăiau în acele vremuri nuiaua de sub grindă sau Bau-bau-ul din cer.
Nu întâmplător Moise – un adevărat geniu biblic – a conceput mai întâi „Cele zece porunci” sau Decalogul, apoi primul Cod penal din istoria omenirii.
Nu ştiu în ce măsură însuşirile morale se transmit genetic sau se dobândesc prin educaţie, dar cred că morala există şi în afara Bisericii. Poţi fi un om moral chiar dacă nu eşti un creştin practicant sau o înaltă faţă bisericească. Bineînţeles, şi reciproca este adevărată: nu toţi creştinii sau reprezentanţii Bisericii pot fi luaţi drept modele de către ceilalţi.
Eşti sau nu eşti moral – fără a absolutiza termenul – fiindcă aşa eşti, aşa simţi sau aşa crezi că trebuie să fii, şi nu pentru că te temi sau, dimpotrivă, nu-ţi pasă de buba egipteană ce ţi-ar putea apărea undeva, în acel loc sensibil şi te-ar durea rău.
© Marcel Chitac 2011

ŞCOALA DE ALTĂDATĂ

Despre fracţii

După o expunere teoretică, învăţătorul trece la exemple concrete pentru o mai bună înţelegere a problemei:
- Ştiubei, dacă avem o pâine întreagă mare şi rotundă şi o tăiem cu cuţitul exact pe mijloc, ce obţinem?
- O crăpătură, domnule învăţător! De atunci, „Crăpătură” i-a rămas porecla până în ziua de azi la cei aproape nouăzeci de ani ai săi.

Cursuri de alfabetizare la ţară

- Mătuşă Anică, aista-i „A”!
- O fi, doamnă, ce crezi că nu?
- Mătuşă Anică, doi şi cu trei cât fac?
- Întreabă-l pe băietul meu, Mihai, doamnă, că el e mai deştept ca mine!
În rapoartele oficiale ale acelor vremuri scrie că acţiunea s-a încheiat cu succes, promovabilitatea fiind de 99,9%.
Trăiască lupta pentru pace!
Sau „Aşa să ne ajute Dumnezeu!”, vorba politicienilor de azi.

© Marcel Chitac 2011

CIREAŞA ADEVĂRULUI

Cred că aveam vreo cinci ani când am ieşit pentru prima oară din satul natal.
Taică-meu mergea cam de două ori pe săptămână, la începutul verii, cu cireşe de vânzare la piaţa din Darabani.
Pe atunci, Darabanii – ca majoritatea târgurilor şi oraşelor din Moldova – era ticsit cu evrei care ţineau prăvălii, ei fiind totodată grosul clienţilor ce cumpărau cireşe.
Nu ştiu ce l-a determinat pe taică-meu să mă scoată în lume la o vârstă aşa de fragedă, dar cred că ideea lui nu s-a dovedit a fi fost prea inspirată.
După două-trei ore am început să mă plictisesc stând lângă oboroacele cu cireşe şi asistând nedumerit şi revoltat la gestul repetat şi de neînţeles pentru mine pe care-l făcea tata: după ce cântărea cireşele şi le oferea clienţilor, le dădea şi banii înapoi. Abia peste câţiva ani am aflat că banii aceia reprezentau restul. Pentru a face şi eu ceva, am început să mănânc din cireşele care se aflau într-o coşarcă, mai aproape de mine, iar când mă cam săturasem, mi-a venit ideea de a le desface mai întâi, pentru a verifica dacă nu cumva aveau viermi.
La un moment dat, o evreică în vârstă, care intenţiona să cumpere, l-a întrebat pe tata:
- Spune-mi, drăguţă, cireşele au carne?
O fi fost zi de post la ei că, altfel, de ce ar fi pus o asemenea întrebare?!
- Ferească Dumnezeu, a replicat ferm şi convingător taică-meu, nici vorbă de aşa ceva. N-au nici urmă de viermi!
Tocmai atunci, simţindu-mi burta umflată de la cireşe şi de la ce mai conţineau ele, desfac tacticos o cireaşă în două şi văd în ea un intrus care vrea s-o şteargă neobservat, cu un mers grăbit şi foarte caraghios: la fiecare pas, se îndoia de la mijloc, făcând o buclă în sus.
Fiind convins că făcusem o descoperire de toată lauda, atât pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător, am sărit de la locul meu pentru a face publică comunicarea ştiinţifică, de parcă mi-ar fi fost teamă să nu mi-o ia altul înainte, etalând cireaşa desfăcută cât mai aproape de ochii evreicei:
- Ba da, uite, am găsit un vierme!
Urmarea a fost că bietul tata s-a întors acasă cu cireşele rămase nevândute şi de atunci nu m-a mai scos în lume niciodată. Şi-a dat seama că nu eram pregătit pentru asta. Am păţit şi eu precum străbunul Adam care, după ce a muşcat din mărul viermănos, aflând în felul acesta adevărul despre goliciunea sa, i s-a interzis accesul în Rai. Nici acum nu ştiu prea bine când ar trebui să mint şi când să spun adevărul.
După acest incident din copilărie, de câte ori descopăr ceva interesant, îmi pier încântarea şi entuziasmul în clipa următoare, gândindu-mă că descoperirea mea ar putea aduce mai mult necazuri decât bucurii.
Aşa a fost şi cu descoperirea teoriei heliocentrice a sistemului solar pe vremea Inchiziţiei, dar şi cu cea a fenomenului fuziunii nucleare, care s-a concretizat în fabricarea şi folosirea bombei atomice.
Am aflat destul de târziu, chiar prea târziu, că uneori o minciună frumoasă este de preferat unui adevăr banal sau crud. Se poate spune că adevărul sau excesul de sinceritate dăunează grav vieţii.
De fapt, minciuna nu figurează pe lista celor zece porunci (Să nu minţi!), nu este socotită un păcat decât dacă este întrebuinţată ca mărturie mincinoasă (Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!).
Se pare că nici Dumnezeu-Tatăl (Iahve, Elohim sau Iehova) nu a spus adevărul atunci când a zis că l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa. Să fi fost oare oglinda aburită în timpul realizării „autoportretului” de la aburii suflului divin?
Acum mănânc cireşele fără să le mai cercetez conţinutul, iar de câte ori văd, aud sau citesc ceva, nu vreau să ştiu dacă acel ceva este adevăr sau minciună.
Aşa mă simt mai împăcat cu mine, cu lumea şi cu Cel-de-Sus.

© Marcel Chitac 2011