DESPRE NORMALITATE

Cunoscutul trubadur interbelic Cristian Vasile declama cu patos într-un cântec: „Iubesc femeia, fiindcă-i femeie…”
Afirmaţia poate părea banală unora, profundă altora, inutilă ca argument şi justificare pentru a iubi o femeie sau simple vorbe spuse la un pahar, mai mult în glumă decât în serios.
Un fost vecin, domnul Turcitu, de câte ori ajungea la un anumit grad de ebrietate, făcea o declaraţie surprinzătoare, uluitoare chiar prin ineditul ei şi gravitatea cu care era rostită: „Nevastă-mea, domnule, e… femeie!”.
Bineînţeles, nu l-am contrazis niciodată şi nici n-am comis indiscreţia de a-l întreba cum de a ajuns la această revelaţie după atâţia ani de căsnicie.
Chiar dacă nu toate femeile sunt femei, conform criteriilor şi exigenţelor fiecăruia, în mod cert şi indubitabil, niciun bărbat nu poate fi inclus în această categorie. Sper să nu-i ofensez pe cei cu orientări sau deviaţii homosexuale; totuşi, aşa cum ar fi un act de intoleranţă, de bădărănie sau de prostie să încerci să impui celorlalţi concepţiile, credinţele sau stilul tău de viaţă, dându-te pe tine ca exemplu, la fel de grav sau condamnabil este să-ţi etalezi în public şi să te făleşti cu infirmităţile, anomaliile, neputinţele sau ciudăţeniile tale.
Nu întâmplător, a se făli sau fălos, falnic, făloşenie vin de la latinescul phallus, iar testiculele sunt numite în limbaj de salon fudulii. Probabil că unii doar cu aşa ceva se pot lăuda, iar de aici şi până la proverbul „Prostul dacă nu e şi fudul, parcă nu e prost destul” nu mai este decât un pas.
Cu scuze pentru trecerea bruscă de la una la alta, voi cita a şaptea din „Cele zece porunci”: Să nu preacurveşti (în traducere recentă să nu te desfrânezi). Se înţelege că preacurvia sau desfrânarea se referă la adulter.
În întâia carte a lui Moise, „Facerea”, stă scris:
„Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut.
Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l…”
De ce atunci, la ortodocşi, în timp ce preoţii de parohii sunt obligaţi să se căsătorească, pentru a fi feriţi în acest fel de tentaţia desfrânării, călugărilor le este interzisă viaţa sexuală şi li se cere să-şi păstreze castitatea până la moarte? Care din cele două categorii – în cazul în care se şi respectă canonul – este mai aproape de Dumnezeu sau mai dragă lui?
Dacă maicile de la mânăstiri – deşi nu li se face testul virginităţii la intrarea în viaţa monahală – sunt numite „miresele lui Hristos” ca justificare a necesităţii păstrării fecioriei, atunci taicii (călugării feciori) ce sunt?
La catolici este şi mai rău: nu numai călugării, dar nici preoţii de parohii n-au voie să se căsătorească sau să aibă viaţă sexuală, făcând legământul celibatului. Să ne mai mirăm atunci de frecventele şi jenantele cazuri publice (câte-or fi în realitate) de homosexualitate sau de pedofilie în această tagmă?
Biserica, pe de o parte, condamnă relaţiile sexuale între indivizi de acelaşi sex şi interzice oficierea căsătoriei lor, pe de altă parte, creează condiţiile acestor devieri comportamentale în rândul slujitorilor ei prin dogma castităţii (celibatului).
Orice abstinenţă nejustificată şi prelungită duce în cele din urmă la dereglări fiziologice sau la excese dăunătoare, ca şi în cazul credincioşilor care postesc cu habotnicie înaintea marilor sărbători creştine, iar în prima zi de Crăciun sau de Paști cheamă Salvarea pentru indigestie.
Atât abstinenţa, cât şi abuzul – sexuale sau alimentare – sunt contra naturii, sunt forme de extremism ce dăunează sănătăţii trupeşti şi mintale şi nu-i sunt deloc pe plac Domnului.
Mircea Eliade consideră în „Crepusculul zeilor” că ascetismul, monahismul, elogiul fecioriei etc. sunt „atitudini trădând refuzul vieţii”, iar Emil Cioran în „Ispita de a exista” spune: „Niciodată nu-i vom reproşa îndeajuns (Apostolului Pavel) faptul că a făcut din creştinism o religie lipsită de eleganţă, că a introdus în el cele mai detestabile tradiţii ale Vechiului Testament: intoleranţa, brutalitatea, provincialismul… Părerile lui despre virginitate, abstinenţă şi căsătorie te îngreţoşează pur şi simplu. Răspunzător pentru prejudecăţile noastre religioase şi morale, el a fixat normele stupidităţii şi a înmulţit restricţiile care ne paralizează şi azi instinctele”.
Fraţi creştini, fiţi normali, comportaţi-vă firesc, „creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul”, aşa cum a zis Creatorul, ceea ce nu se poate face nici prin abstinenţă, nici cu parteneri de acelaşi sex. Nicăieri în Biblie nu scrie că a iubi sau a procrea este un păcat. Dimpotrivă, acolo se află un superb poem erotic, „Cântarea Cântărilor”.

© Marcel Chitac 2011