Taică-meu mergea cam de două ori pe săptămână, la începutul verii, cu cireşe de vânzare la piaţa din Darabani.
Pe atunci, Darabanii – ca majoritatea târgurilor şi oraşelor din Moldova – era ticsit cu evrei care ţineau prăvălii, ei fiind totodată grosul clienţilor ce cumpărau cireşe.
Nu ştiu ce l-a determinat pe taică-meu să mă scoată în lume la o vârstă aşa de fragedă, dar cred că ideea lui nu s-a dovedit a fi fost prea inspirată.
După două-trei ore am început să mă plictisesc stând lângă oboroacele cu cireşe şi asistând nedumerit şi revoltat la gestul repetat şi de neînţeles pentru mine pe care-l făcea tata: după ce cântărea cireşele şi le oferea clienţilor, le dădea şi banii înapoi. Abia peste câţiva ani am aflat că banii aceia reprezentau restul. Pentru a face şi eu ceva, am început să mănânc din cireşele care se aflau într-o coşarcă, mai aproape de mine, iar când mă cam săturasem, mi-a venit ideea de a le desface mai întâi, pentru a verifica dacă nu cumva aveau viermi.
La un moment dat, o evreică în vârstă, care intenţiona să cumpere, l-a întrebat pe tata:
- Spune-mi, drăguţă, cireşele au carne?
O fi fost zi de post la ei că, altfel, de ce ar fi pus o asemenea întrebare?!
- Ferească Dumnezeu, a replicat ferm şi convingător taică-meu, nici vorbă de aşa ceva. N-au nici urmă de viermi!
Tocmai atunci, simţindu-mi burta umflată de la cireşe şi de la ce mai conţineau ele, desfac tacticos o cireaşă în două şi văd în ea un intrus care vrea s-o şteargă neobservat, cu un mers grăbit şi foarte caraghios: la fiecare pas, se îndoia de la mijloc, făcând o buclă în sus.
Fiind convins că făcusem o descoperire de toată lauda, atât pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător, am sărit de la locul meu pentru a face publică comunicarea ştiinţifică, de parcă mi-ar fi fost teamă să nu mi-o ia altul înainte, etalând cireaşa desfăcută cât mai aproape de ochii evreicei:
- Ba da, uite, am găsit un vierme!
Urmarea a fost că bietul tata s-a întors acasă cu cireşele rămase nevândute şi de atunci nu m-a mai scos în lume niciodată. Şi-a dat seama că nu eram pregătit pentru asta. Am păţit şi eu precum străbunul Adam care, după ce a muşcat din mărul viermănos, aflând în felul acesta adevărul despre goliciunea sa, i s-a interzis accesul în Rai. Nici acum nu ştiu prea bine când ar trebui să mint şi când să spun adevărul.
După acest incident din copilărie, de câte ori descopăr ceva interesant, îmi pier încântarea şi entuziasmul în clipa următoare, gândindu-mă că descoperirea mea ar putea aduce mai mult necazuri decât bucurii.
Aşa a fost şi cu descoperirea teoriei heliocentrice a sistemului solar pe vremea Inchiziţiei, dar şi cu cea a fenomenului fuziunii nucleare, care s-a concretizat în fabricarea şi folosirea bombei atomice.
Am aflat destul de târziu, chiar prea târziu, că uneori o minciună frumoasă este de preferat unui adevăr banal sau crud. Se poate spune că adevărul sau excesul de sinceritate dăunează grav vieţii.
De fapt, minciuna nu figurează pe lista celor zece porunci (Să nu minţi!), nu este socotită un păcat decât dacă este întrebuinţată ca mărturie mincinoasă (Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!).
Se pare că nici Dumnezeu-Tatăl (Iahve, Elohim sau Iehova) nu a spus adevărul atunci când a zis că l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa. Să fi fost oare oglinda aburită în timpul realizării „autoportretului” de la aburii suflului divin?
Acum mănânc cireşele fără să le mai cercetez conţinutul, iar de câte ori văd, aud sau citesc ceva, nu vreau să ştiu dacă acel ceva este adevăr sau minciună.
Aşa mă simt mai împăcat cu mine, cu lumea şi cu Cel-de-Sus.
© Marcel Chitac 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu