duminică, 5 aprilie 2015

UN OM GHINIONIST



Abia trezit din somn, Miluță – care tocmai împlinise cinci ani cu câteva zile înainte – a început întâi să scâncească, să se smiorcăie încet, apoi să plângă în hohote din ce în ce mai tare, trecând de la miorlăit la behăit, ajungând în cele din urmă la un răget ca de măgar, întrerupt din când în când doar de nevoia de a respira și de a-și trage mucii ce-i atârnau ca două lumânări.

- Ce-ai mă, împielițatule, ce te-a apucat să bocești așa din senin?! Mai bine dă-te jos de pe cuptor, mai lasă-l și pe el să se hodinească și tu du-te să dai mâncare și apă la cârlani că, uite, soarele-i sus deja! i-a zis mă-sa, care nu prea avea timp și nici chef de alinturi.

- Mamaie, nu știu cine s-a căcat la curul meu în timp ce eu dormeam! se jeluia printre sughițuri Miluță.

- Te pomenești c-o fi venit cineva de pe drum, stai numa’ oleacă să caut un băț ca lumea și-o să vezi tu cine e spurcăciunea ce a făcut treaba aceea în izmenele tale!

Înainte de a pedepsi organul responsabil de acel incident neplăcut, croindu-i câteva palme, Profira a trebuit mai întâi să-l spele pe plod, băgându-l cu totul în balia cu apă de ploaie, pusă sub streașina de la prelipcă. După ce l-a despovărat de izmenele care acum erau numai bune de aruncat și l-a ajutat să se ghilească, mamei lui Miluță i-a mai trecut mânia, ba chiar i s-a făcut milă de el când i-a văzut mutrișoara de om năpăstuit.

- Puiule, dacă vrei să te iert pentru mizeria făcută, fă și tu o faptă bună. Azi este Ovidenia, du-te până la mătușa Grapina lui Chiroșcă, știi unde stă, du-i o oală cu chișleag de pomană. Amu mergi fără izmene, n-am altele curate să-ți dau și apoi, cămașa este destul de lungă, nu ți se vede cocoșelul, poate n-o să ți-l mănânce vreun gânsac pe drum și-o să-ți zică lumea „Miluță fără puță”! a șuguit Profira, ciupindu-l de obraz, semn c-a și uitat de cele întâmplate.

Grapina era o babă amărâtă, adusă de spate, mergând de parcă ar fi adunat tot timpul spice și avea o căsuță, cu tindă și o singură odaie, acoperită cu paie, cu un cuib de cocostârc pe ea, fiind ultima casă de pe Fundoaie, lângă Prut.

Pe hudița îngustă, cu margini înalte, populate cu tufe de cătină, boz și brusture, semănând mai mult cu un șanț mai larg decât cu un drum, Miluță a dat după o cotitură peste un cârd de gâște, care nu se știe cu ce treburi umblau și ele pe acolo. Grupul era format dintr-un gâscan țanțoș, ce stătea mai mult cu capul pe sus, uitându-se suspicios în toate părțile, o gâscă matură care se ploconea în fața lui cu recunoștință și respect și vreo șapte pui, aproape la fel de mari ca părinții lor, aceștia din urmă părând a fi foarte relaxați, chiar nepăsători la tot ce se-ntâmpla în jurul lor.

Văzându-l pe Miluță mergând încet și pășind cu grijă, ținând strâns la piept cu amândouă mâinile oala de lut acoperită cu o frunză de vie deasupra, atent să nu-i verse conținutul, gâscanului grijuliu și neîncrezător i s-a părut suspectă acea mogâldeață care părea că ar fi vrut să se apropie de familia lui, cine știe cu ce intenții, fără a fi observată.

„Ăsta nu-i mers de om normal; așa merg mâțele, atunci când vor să se apropie neobservate de o vrabie sau chiar de un boboc de-al meu, dacă n-aș fi cu ochii-n patru!”, a zis în gând tatăl familiei numeroase. Și-a dat seama de la prima privire că nu-l mai văzuse pe acel individ pe acolo, ceea ce însemna că era un intrus, care venise cu intenții ascunse, dușmănoase. Cum cea mai bună apărare este atacul, gâscanul n-a mai stat mult pe gânduri și s-a lansat într-o contraofensivă curajoasă, alergând cu pași mari, legănându-se caraghios, cu gâtul întins înainte la orizontală, ca o lance la un turnir, cu ciocul căscat, sâsâind amenințător spre omulețul dubios.

Miluță era sigur că gâscanul avea în cătare, privind de sub sprâncenele încruntate, chiar puța lui, ce nu mai beneficia de protecția izmenelor. Fiindcă nu avea cum să evite un dușman atât de fioros și hotărât, s-a răsucit brusc și a luat-o la fugă înapoi la deal. Chișleagul din oală a început să se cobâlțâie, împroșcându-l pe piept și pe față. Când a întors capul să vadă cine fuge mai iute, s-a împiedicat și, în cădere, i-a sărit oala cât acolo, s-a spart în mai multe cioburi, iar chișleagul a pornit să curgă pe drum la vale. Gâscanul s-a oprit și el derutat de efectul neașteptat al atacului său, apoi și-a chemat familia de gâște care s-au grăbit să adune cu ciocurile trepidânde și plescăind de plăcere delicatesa albă împrăștiată în mijlocul drumului, confiscată ca pradă de război.

În vreme ce Miluță făcea cale întoarsă spre casă fugind și gâfâind, uitându-se din când în când înapoi, neștiind dacă o să fie crezut când va povesti ce i s-a întâmplat și dacă o să scape și de data asta de bătaie sau i se va adăuga și pedeapsa pentru prima faptă, gâscanul se lăuda într-una cu vitejia sa, umflându-se în pene, călcând apăsat ba pe un picior, ba pe celălalt, mergând în cerc, puii înfulecau cu lăcomie, fără a scoate o vorbă și fără a-l băga în seamă, iar gâsca făcea plecăciuni în fața lui, zicându-i: „Frumos ești voinicul meu! Neînfricat și deștept ești, viteazul meu! Ce ne-am face noi fără tine?!”

© Marcel Chitac, 2015

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu