ÎNVOIALA

Omătul ajunsese până la streașina caselor și nu s-a îndurat să plece decât pe la sfârșitul lui martie, când a început să se topească, dând naștere la pâraie gălăgioase ce porneau de pe dealuri, luând-o grăbite, pe versanți, la vale. Cele care curgeau pe mijlocul drumurilor în pantă săpau șanțuri adânci, șerpuite, numai bune de răsturnat căruțele cu încărcătură și cu căruțași cu tot. În văile sau în gropile fără scurgere se formau bălți de toate mărimile.

Pe tarlaua numită Lungul Vântului, lângă ogorul de o falce al lui Misică Alupoaie, unde era un povârniș, s-a desprins o halcă mare de pământ ce mustea de apă, alunecând pe stratul de hlei impermeabil și cleios de dedesubt. În locul ei a apărut o baltă adâncă, cu apă cristalină, limpede ca lacrima de fată mare ce-și plânge râsul de astă-vară, rămasă cu burta la gură, părăsită de dârlăul ei. Apa din baltă era atât de limpede că ți-ar fi venit privind-o să-ți lepezi în grabă hainele și să te bălăcești în ea, dacă n-ai fi știut că-i rece ca gheața.

Prin aprilie vremea s-a mai încălzit și au început să miște în bulhac broaște, lipitori, năpârci, ba chiar și o țestoasă foarte sperioasă ce se ascundea pe fundul apei imediat cum zărea pe cineva apropiindu-se. Dumnezeu știe de unde au apărut atâtea vietăți acolo, așa din senin, aflând de existența bălții. Vestea a ajuns și la urechile cocostârcilor, care inspectau foarte conștiincios apa mai puțin adâncă de lângă maluri.

Mai întâi, lui Misică Alupoaie i-a plăcut ochiul de apă. De câte ori lua o pauză de la prășit sau voia să mănânce din traistă, se așeza pe hat și se uita la lighioane cum înotau sau asculta orăcăitul broaștelor. Odată cu sosirea verii, în loc să sece, așa cum se aștepta, balta s-a lăbărțat peste jumătate din ogorul lui de la ploile căzute în luna iunie aproape zilnic, apa și-a pierdut din limpezime și transparență, devenind verzui-maronie, năpădită de stuf, papură, rogoz și mătasea-broaștei, emanând o duhoare grea de mâl stătut. Păpușoii de lângă ghiol, inundați până la mijlocul tulpinilor, s-au oprit din creștere, s-au îngălbenit și în cele din urmă s-au olojit și s-au uscat. Țăranul se uita acum cu obidă la ceea ce până atunci îl încântase la culme. Văzând paguba pricinuită de vecinătatea bălții, a izbit înciudat cu pălăria de pământ, suduind în gura mare:

- Fir-ai a dracului, baltă afurisită, m-ai nenorocit! O să flămânzesc la iarnă din cauza ta, toată munculița mea s-a dus naibii!

N-apucă bine să-și verse năduful că, întorcând capul, a dat nas în nas cu o arătare păroasă, neagră ca smoala, cu coadă, copite și rât ca de porc, dar cu coarne și barbă semănând cu cele de țap. Până să se dumirească el și să-și vină în fire, arătarea ce părea venită de pe ceea lume îi grăi:

- Ce faci, vecine? Am auzit că te cam necăjește proprietatea asta a mea. Eu n-am nicio vină. Să știi că nu eu aranjez ploile, ci altcineva și arătă chicotind cu degetul în sus. Dacă vrei, îți propun o afacere ca să te scap de pacoste: vinde-mi mie ogorul!

- Cum să ți-l vând, Ucigă-te Toaca, ce crezi tu, că eu am pământ de vândut, și așa am prea puțin, abia îmi duc zilele de la o recoltă la alta?!

- Atunci, cumpără-mi balta și poți să faci ce vrei, o seci sau crești pești în ea!

- Să te ia dracul sau Scaraoțchi ăla al tău cu baltă cu tot, baltă-mi trebuie mie?! Eu n-am bani să mai cumpăr câteva prăjini de pământ și tu crezi c-o să-ți cumpăr bulhacul tău împuțit?!

Văzând că n-o scoate la capăt, Întunecimea Sa căzu pe gânduri, mângâindu-și barba, apoi îi zise lui Misică:

- Tare năbădăios mai ești, măi omule! Hai să facem atunci un târg, o învoială. Mă angajez la tine să fac toate treburile, să-ți fiu un fel de slugă sau de argat, fără să-mi plătești nimic. Dacă s-o întâmpla însă să nu mai ai ce să-mi dai de lucru, voi intra eu în stăpânirea pământului tău. Ce zici, te învoiești?

Misică Alupoaie nu era un om prea ager la minte, de aceea, când trebuia făcută o treabă importantă, nevastă-sa Marița hotăra ce și cum. Propunerea diavolului l-a luat pe nepregătite și l-a zăpăcit de tot, neștiind ce să zică. Târgul părea ademenitor, dar cum să te-încrezi în Satana, dacă era o șmecherie la mijloc?

- Ascultă, Cornilă, eu am deja un drac de muiere acasă, tu ai mai lipsi! Așteaptă să o întreb mai întâi pe ea, să văd ce zice. Ne-om întâlni mâine tot aici când voi veni cu-n răspuns.

- Bine, fie cum spui tu! – a rânjit întunecatul frecându-și palmele, dispărând brusc, așa cum venise.

Întorcându-se omul ei acasă, Marița a băgat de seamă că Misică nu prea era în apele lui, arăta cătrănit, privea mai mult în pământ, dădea mărunt din buze și mișca mâinile prin aer, de parcă se apăra de gâze.

- Ce ai, bărbate, ce nu-ți iese la socoteală?

După ce-i povesti de-a fir-a-păr despre paguba pricinuită de baltă pe ogorul lor, despre întâlnirea cu Ducă-se pe Pustii și oferta acestuia, a întrebat-o ce credea ea despre asta.

- Păi, mai stai pe gânduri, nărodule, molâule, mototolule? Dracul m-a pus să te iau de bărbat! Te numești bărbat doar pentru că porți căciulă, de lucru n-avem noi? Și unde mai pui că n-o să ne coste nimic, când ai mai pomenit așa o pleașcă pe capul nostru?! Spune-i lui Aghiuță să vină, să se apuce imediat de treabă. Lasă-l în seama mea, că scot eu untul din el și tot laptele ce l-a supt de la mă-sa. Pământ vrea, o să-l bag eu în pământ, să se sature!

A doua zi, Încornoratul se și prezentă în ograda lor. Marița l-a trimis întâi la fântână după apă, poruncindu-i să umple butoaiele, balercile, căzile și putinile, apoi l-a pus să adape toate animalele din grajd. Dracul alerga dintr-o parte în alta, de părea că alunecă precum un prâsnel pe masă, fără să verse apa din căldări, iar după ce termina treaba, se înfățișa stăpânei sale pentru o nouă însărcinare.

- Amu, Împielițatule, ia toporul și taie stiva ceea de lemne ca pentru pus pe foc în plită, apoi stivuiește-le frumos în prelipcă!

Așa trecură câteva zile, să fi fost o săptămână încheiată. Într-o miercuri, pe la amiază, Misică dă buzna peste nevastă-sa în bucătăria de vară alb la față, cu o mutră speriată, vorbind poticnit:

- Muiere, cred c-am dat de dracul, o să rămânem fără ogorul din Lungul Vântului. Afurisitul ăsta îmi tot cere să-i zic ce să mai facă, iar eu nu știu ce să-i spun, pentru că toate-s aranjate și la locul lor, nu mai e nimic de lucru nici prin gospodărie, nici pe câmp.

Marița se uită încruntată, chiorâș la el, părând că-i clocește mintea ceva și îi zice:

- Trimite-l pe diavol la mine, las’ că-i vin eu de hac, și-a găsit el nașa!

De cum a intrat Necuratul în odaie, femeia a băgat mâna pe sub fustă, a smuls un fir de păr cârlionțat și i l-a oferit, zicându-i:

- Ia, Talpa Iadului, firul ăsta și fă-l să stea drept, să n-aibă nicio îndoitură. Ce-ai rămas așa cu gura căscată, ce te mai zgâiești la mine, dispari din fața mea, că mai sunt și altele de isprăvit!

Dracul s-a așezat pe trunchiul de tăiat lemne, a apucat firul cu două degete de la o mână de un capăt, cu degetele de la cealaltă mână de celălalt capăt și a început să tragă ușor, de frică să nu-l rupă. Când a eliberat unul din capete, flocul s-a răsucit mai tare, făcând o buclă în plus. L-a trecut apoi printre buze, să-l umezească, nădăjduind să se mai înmoaie și iar l-a tras, de data asta, de un singur capăt, făcându-l să alunece printre degetele strânse. A fost cât pe ce să-i sară ochii din cap, văzând că firul de păr arăta ca un arc spiralat.

Zburau orele și zilele ca clipele și toate încercările lui aveau ca rezultat încă o buclă sau o spirală pe lângă celelalte, i se uscase gura de la atâta îmbălat. Tocmai când era mai concentrat pe munca lui și spera ca la acea a câta mia încercare va reuși să îndrepte flocul îndrăcit, auzea vocea plină de venin a femeii:

- Ce faci, Spurcatule, stai degeaba și vitele rag de foame și de sete, nu mai am strop de apă și nici lemne de pus pe foc. Tu șezi toată ziua cu curul pe trunchi, de parcă ai fi prins rădăcini acolo. Ai uitat care ne-a fost înțelegerea?!

Negrilă sărea ca ars de la locul lui, punea cârlionțul după ureche, așa cum fac tâmplarii cu creionul ca să nu-l piardă, isprăvea de făcut cât putea de repede tot ce-i cerea Marița și iar se așeza pe trunchi, chinuindu-se să îndrepte firul de păr buclucaș.

Și uite așa trecut-au anii, Sărmanul drac se jigărise, se gârbovise, se mișca mai greu, îi amorțeau genunchii, părul din blana lui devenise din negru ca tăciunele brumăriu și i se rărise, de i se vedea pielea, iar pe cur nu mai avea niciun fir de la statul pe trunchiul ce începuse și el să putrezească, împodobindu-se cu ciuperci. Nici Misică nu arăta mai grozav, devenise un moșneag neputincios, singura schimbare în bine pentru el fiind că nu mai auzea ocările neveste-si. În schimb, Mariței, cu toate că avea un gheb mai mare ca al dracului și mergea în băț, îi ajungea vocea ascuțită până în capul satului, de câte ori îl probozea și-l afurisea pe cel ce fusese cândva fala Iadului:

- Unde ești, năpârlitule, belitule, iar stai de pomană, stați-ar norocul, nimic nu-i de capul tău încornorat, arde-te-ar focul Iadului să te ardă!

Într-o dimineață, mătușa Marița n-a mai primit răspuns la chemările și sudalmele ei. A pornit să-l caute pe Tartor, târșâindu-și gumarii prin ogradă. Când a ajuns la trunchiul de lemn, lângă el zăcea fără suflare, chircit, căzut pe-o parte, slujitorul ei, cu ochii larg deschiși, părând că privea prin ochelarii cu lentile groase spre flocul încâlcit și albit, ce semăna acum cu un ghem minuscul de la atâția cârlionți, ținut strâns între degetele mâinii stângi. 

© Marcel Chitac, 2018

NĂPÂRCA

Pe hărțile din zilele noastre satul Horodiștea nu mai există, de parcă l-ar fi înghițit pământul, deși cărțile de geografie îl menționează ca fiind așezarea omenească cea mai nordică din țară. Este adevărat că cei care viețuiesc aici nu sunt nici mai breji, nici mai vai de capul lor față de alți oameni de pe alte meleaguri, dar au totuși un motiv de mândrie: în satul lor s-a născut un sfânt, Ioan Iacob Hozevitul, ceea ce nu-i puțin lucru. Câte alte sate au un sfânt în calendar? Poate că de aceea nu se mai străduiește nimeni să urmeze exemplul sfântului. Ce-i prea mult strică. Grijile și preocupările horodiștenilor sunt cât se poate de banale, de omenești. De pildă, unii cunosc mai bine drumul spre cârciumă decât pe cel ce duce la biserică, cu toate că intră în crâșmă doar în situații excepționale: atunci când au o bucurie de udat sau un necaz de înecat ori dacă afară este cald și trebuie să se mai răcorească, iar dacă-i frig, să se încălzească. Cum se întâmplă ca aceste fenomene să se repete destul de des, pentru ei nu trece zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu calce pragul bodegii, uneori și de două-trei ori în aceeași zi.

Bufetul, cum s-a numit mai târziu, duhnește a tutun ieftin, de contrabandă, a alcool cu felurite izuri și denumiri, dar la fel de prost ca tutunul, a jeg și uneori a vomă. Mirosul acesta le-a devenit mușteriilor permanenți mai familiar și mai ispititor chiar în comparație cu fumul sufocant, înecăcios de tămâie și de lumânări din naosul bisericii. În ochiul de geam de la fereastră – devenit mat, opac, asemenea unui ochi uman cu cataractă, după ce alunițele lăsate de muște ca niște insule s-au unit între ele formând continente – se izbesc cu capul înainte bărzăuni cu abdomenul verde, nervoși că nu pot evada din mediul pestilențial, greu de suportat chiar și pentru ei.

La una din cele două mese cu tăblia din scânduri groase de brad, negeluite, cu muchiile și colțurile rotunjite și lucioase după ani mulți de folosință, având scobituri în locurile unde s-au sprijinit coatele clienților sau de la fundurile paharelor din sticlă groasă, șade Leonte a lui Mucigai – un lungan slăbănog, tuciuriu, cu pomeții obrajilor ascuțiți, mai să-i iasă oasele arcadelor zigomatice prin pielea subțire, transparentă ca o foaie de calc. Jumătatea dreaptă a buzei de sus o are ridicată tot timpul, parcă a rânjet de batjocură, lăsând să se vadă golul rămas în locul dinților din față, ce n-au mai rezistat băilor prea dese de alcool, iar pleoapa ochiului de pe aceeași parte stă întredeschisă zi și noapte, ca un oblon cu balamalele stricate și neglijat de multă vreme. Obrazul păstrează urmele unei arsuri din copilărie când a căzut în cap de pe cuptor, peste ostrețe, pe plita încinsă. Cu îngăduință, se poate spune despre el că-i oleacă mai chipeș ca dracul. Ciudat lucru însă, foarte mulți copii sau tineri din sat seamănă mai degrabă cu dumnealui decât cu soții mamelor lor. Ai putea bănui că de aceea la spovedit la biserică în ajunul marilor sărbători creștine se înghesuie muierile de toate vârstele să-și mărturisească păcatele, rar vezi câte un bărbat rătăcit printre ele, dus cu de-a sila de căpăstru de nevastă.

De partea cealaltă a mesei – pe un taburet slinos și descleiat, ce se mișcă scârțâind jalnic sub greutatea ocupantului, ca și cum piesa sărăcăcioasă de mobilier ar fi dat peste cap câteva țoiuri cu rachiu – își odihnește corpul încovoiat ca o coromâslă, cu capul mic și ascuțit între umeri, părând că-i lipsește gâtul, Angheluță a Floacei. Are expresia omului mulțumit din cale-afară de el însuși, cu ochii cât două puncte, foarte vioi, într-o continuă mișcare, și un zâmbet ironic sau tâmp în colțul gurii, gata să-i întrebe pe cei din jur: „Voi știți cine-s eu?”.

Prietenii de beție erau în stare să stea nemișcați și o zi întreagă, doar pupând din când în când paharele, fără să bage de seamă că se goliseră, nemairămânând măcar aroma băuturii în ele sau li se goliseră și buzunarele de parale, dar ei nu se îndurau să se ridice și să plece; unde, acasă la nevestele lor cicălitoare?!

Vrând să mai rupă tăcerea, Angheluță încearcă să-și justifice urâta îndeletnicire sau năravul de băutor înrăit spunând o glumă pe care o auzise de la un altul ca el, glumă ce-și pierduse deja farmecul prin deasa ei repetare:

- Eu, cumătre Lionte, să știi că n-am mai pus picătură de apă-n gură de nu mai țin minte când. Apa nu-i bună nici în ciubote, iar dacă bei multă apă, faci broaște-n burtă și te trezesc noaptea din somn orăcăind: oac-oac! niorc-niorc! Așa-i că am dreptate? Hi-hi-hi!

Vorbele păreau să treacă pe lângă urechile mari, clăpăuge, sufocate de peri lungi și stufoși, semănând cu un ogor neprășit, năpădit de buruieni, urechi preocupate să susțină ca doi Atlași căciula pe capul lui Leonte, fără chef să asculte hlizeala unui bețiv. Le auzise și el de atâtea ori, nu mai aveau niciun haz. Dintr-o dată, buza de iepure i s-a îndreptat, s-a lungit până la urechi, ochiul cu pleoapa căzută s-a deschis mai ceva decât cel teafăr și, aplecându-se peste masă spre tovarășul de pahar, îl apucă cu o mână de gulerul burnuzului, de-ai fi crezut că vrea să-l ia la bătaie din senin sau că se pregătește să-i destăinuie un mare secret, și-i zice șuierând prin spațiile goale ale dinților răzleți:

- Să nu mai spui prostia asta niciodată, că nici copiii de țâță n-o mai cred! Grăiești degeaba, doar ca să nu taci, să te afli-n vorbă. Eu știu o poveste adevărată, pornită de la băutul apei, care te face să te scuturi ca de friguri auzind-o și ți se ridică perii pe spinare ca țepii de arici.

După ce-și sloboade prietenul din strânsoare, se așază la locul lui, buza de iepure și pleoapa bleagă își recapătă expresia dinainte și Leonte începe să povestească fără grabă:

Cred că aveam pe atunci vreo cinci ani când, într-o seară, după ce a venit mumă-mea de la prășit din Hulpărie, a pus de mămăligă. A mestecat-o cu culișărul făcând pauze lungi, uitându-se în gol, frământată de grijile ei de peste zi, a răsturnat-o pe fundul de lemn, a tăiat-o cu ața în două și, ce să vezi? În mijlocul mămăligii era o broască fiartă, tăiată și ea de la jumătate, adusă vie în căldare, odată cu apa din fântână. La lumina chioară a lămpii cu gaz, având sticla afumată, neștearsă de când a început prășitul, mama n-a observat broasca turnând apa din găleată în ceaun. Toată lumea știe că aceasta nu-i un animal spurcat, fiindcă trăiește în fântână și nu miroase după ce moare, așa că broasca a fost scoasă și aruncată afară, iar noi am mâncat mămăliga cu borș și cu brânză de oi sărată. Vrând să mă liniștească, să-mi arate că putea să se întâmple și mai rău, la culcare, mămuța mi-a povestit o tărășenie de pe vremea când era ea copil.

Tot într-o seară de vară, sora mă-sii, lelița Zenovia s-a dus la fântâna cu ghizdele și coarbă din fața porții să aducă apă rece și proaspătă de băut pe timpul nopții. Era în miezul verii, în luna lui Cuptor și, dacă te aflai în toiul zilei la lucru pe câmp, simțeai cum îți fierbe apa-n gură, vrând să te răcorești. În acea noapte, lelița Zenovia s-a trezit de vreo trei ori să se adape pe întuneric, direct din căldare, cu ochii aproape lipiți, să nu-și strice bunătatea de somn. Chiar din ziua următoare a simțit niște forfoteli și ghiorăieli prin pântece. „Oi fi stârnit vătămătura de la zarzărele verzi pe care le-am mâncat ieri și-am mai băut după aceea și un urcior cu apă, să nu mă usuc ce sete; curgeau șiroaie de sudoare pe mine, ce era să fac?”, își dădu ea cu părerea. Vânzoleala din burtă o simțea tot mai tare, apoi se potolea brusc și, când credea că i-a trecut, iar pornea. „Te pomenești c-oi fi rămas borțoasă, deja mișcă pruncul!”, a fulgerat-o deodată prin minte. „Asta mi-ar mai lipsi, la anii mei să am copil mai mic decât nepoții! O să ajung de tot râsul, cum o să mai ies în lume?! Sau o fi numai o troahnă trecătoare de la căldură, iar eu mă gândesc la tot felul de prostii!”, a încercat să-și facă singură curaj și și-a văzut mai departe de treburi.

Abia apuca să uite complet de acel necaz, crezând că a fost doar o închipuire, că dintr-o dată simțea o zvârcoleală ca de pește prins în prostovol, răscolindu-i toate măruntaiele. „Apăi, aiasta nu-i de șagă! Ar trebui să merg la felcer să mă vadă. N-am pățit de când muma m-o făcut așa ceva!”, și-a zis plină de îngrijorare sărmana femeie.

Felcerul era Duță, văcarul taurilor comunali. El ținea loc de doctor în sat, de unde doctor adevărat în acest capăt de lume? N-avea carte deloc, dar experiență da, cu duiumul, pe mulți i-a lecuit sau i-a scăpat din ghearele morții.

După ce-a ascultat-o cu atenție și răbdare, întrebând-o dacă avea obiceiul să bea apă noaptea pe întuneric, fără să se uite ce-i în ceașcă sau în căldare, Duță i-a spus pacientei, vorbind molcom și rar: „Să nu te sperii de ce-o s-auzi de la mine, nu-i ceva grav și poți scăpa de beleaua asta, au mai pățit și alții, numa’ să faci cum îți zic eu. Cred c-ai înghițit o năpârcă, o șopârlă din aia de apă, care acum trăiește în stomacul tău. Poți s-o faci să iasă de acolo doar într-un singur fel: Fierbi niște lapte în ceaunul de mămăligă și-l lași un pic să se răcorească, fără să se răcească de tot. Important este să se mai ridice aburi din el. Te așezi în genunchi în fața ceaunului cu gura căscată și cu o burcă acoperită deasupra capului, să nu scape aburii pe alături. Ațâțată de mirosul lor, năpârca va ieși singură pe gura ta și va sări în ceaun, că tare-i mai place laptele! Așa să faci, cum te-am povățuit, de vrei să scapi de jivină și de chin!”.

Auzind că-n pântecele ei sălășluiește o dihanie, țățica Zenovia a simțit c-o părăsesc puterile, de parcă chiriașul nepoftit i-ar fi supt vlaga pân’ la ultima picătură și abia se mai ținea pe picioare. S-a așezat pe un scaun din odaia de la punctul sanitar, venindu-i să-și plângă de milă, dar și lacrimile-i secaseră. Atunci își dădu seama de ce era slăbită în ultimul timp, de ce nu mai putea munci ca înainte, cu toate că mânca cât doi. Tocmai asta o făcuse să creadă c-o fi rămas grea. După ce și-a mai revenit din năuceală și din sperietură, încumetându-se să plece acasă, i se părea, mergând pe drum, că toți oamenii cu care se întâlnea, dându-i binețe, o priveau cam ciudat, cu un amestec de milă și silă. Îndată ce a ajuns în cuhnie, a făcut cum a sfătuit-o felcerul. S-a așezat în genunchi în fața ceaunului cu lapte fiert, și-a făcut de trei ori semnul crucii, zicând: „Doamne ajută-mă și mă izbăvește!”, s-a acoperit cu berta peste cap și peste ceaun, căscând gura cât a putut de tare, de-i trosneau fălcile. Întâi a simțit o agitație puternică prin pântece, năpârca izbindu-se ca o apucată de toți pereții stomacului, mai-mai s-o răstoarne pe spate pe biata creștină. Apoi a țâșnit pe gâtlej ca o săgeată slobozită din coarda arcului, lovindu-se de marginea ceaunului, pe care l-a întors cu gura-n jos, vărsând laptele ce a pornit să curgă șiroaie pe sub fusta și genunchii mătușii, s-a rostogolit de câteva ori peste cap și a rămas cu burta de culoare bostanie în sus, ca moartă. N-a zăbovit mult așa, s-a ridicat brusc în cele patru labe, scuturându-se ca un câine ud după ce iese din apă și a fixat-o cu privirea pe fosta gazdă, scoțând limba despicată ce biciuia aerul, făcându-l să șuiere. Părea că vrea să-i mulțumească pentru eliberarea din temnița întunecoasă, în timp ce leliței Zenovia nu-i venea a crede c-a scăpat, în sfârșit, de blestem. Bucuria femeii a fost de scurtă durată. Ca-n basme, șopârla creștea văzând cu ochii și în numai câteva clipe se făcuse ditamai arătarea, cam de vreo trei metri de la cap la coadă, cât un crocodil din acela ce trăiește prin țările calde. S-a apropiat tiptil de sora bunicii, rămasă țintuită locului, paralizată de spaimă și, haț! – a înghițit-o cu bertă cu tot, cât ai zice pește, după care a spălat putina, fugind prin grădină, a coborât Holmul, continuând să alerge prin Ponoară, pe lângă casa lui Ion Amutei, care prășea păpușoi prin grădină. La o asemenea apariție, din senin, omul a crezut că are vedenii din cauza soarelui dogoritor. A aruncat sapa cât colo bodogănind și s-a întins pe iarbă la umbra nucului. Încercând să se dumirească dacă ceea ce văzuse era aievea sau i se năzărise, a ațipit. În visul scurt ce a urmat se făcea că a dat nas în nas cu un balaur înfricoșător cu trei capete, ce scoteau flăcări pe nări sau pe gurile larg căscate. Privirea celor șase ochi nu era deloc prietenoasă, și nici vocea care l-a întrebat răstit: „Ia zi, Ioane, te lepezi de Satana?”. Aproape mut de spaimă, el a îngăimat, abia șoptind: „Păi, nu ești tu Satana?” „Nu, eu sunt Sfânta Treime și te mai întreb o dată: te lepezi de Satana?”.

„Dacă ăsta-i diavolul – gândea Ion – și zic că mă lepăd de el, o să mă halească pe loc. Dacă însă mint că nu mă lepăd și arătarea asta este într-adevăr Sfânta Treime, precis că mă arde de viu, suflând asupra mea flăcările din cele trei guri. Mai bine s-o șterg eu de-aici, poate ies din bucluc.”. Dar cu cât se străduia mai abitir să fugă, cu atât picioarele nu se urneau, de parcă ar fi fost făcute din hlei. Înainte de a avea un sfârșit cumplit, s-a trezit cu o sudoare rece pe șira spinării, respirând greu. S-a uitat în jur și i-a venit inima la loc, când și-a dat seama că a fost doar un vis urât. Vrând să se ridice, a căzut într-o rână, ca un buștean. Abia după aceea a observat îngrozit că-i lipsea un picior de la genunchi în jos și a început să suduie înciudat: „Anafura și cristelnița cui te-o făcut, dihania dracului!”

De aceea, Ion Amutei, care amu-i moșneag, merge răsucit, ca în urma coasei, de câte ori calcă pe piciorul din lemn. N-a spus nimănui ce a pățit, oricum nu l-ar fi crezut nimeni, a mințit că a fost schilodit de un brand în război, ca să primească pensie de invalid.

Neavând teamă de apă, monstrul a trecut Prutul înot, vâslind cu coada și a dispărut în lunca de pe celălalt mal, în Basarabia. De atunci, n-a mai văzut nimeni balaurul, dar nici pe țățica Zenovia, sora mai mare a bunică-mi din partea mamii, Dumnezeu s-o odihnească în pace și s-o ocrotească de cele rele, măcar acolo, pe lumea cealaltă!…

Haide să mai bem un pahar pentru pomenirea ei!

  

© Marcel Chițac, 2017

OASPEȚII

Pe drumul ce coboară de pe Dealul Crucii, dinspre Satul Nou, venea Ion Bolohan, un flăcău de douăzeci de ani împliniți, împreună cu vărul său, Vasilică Cheptănaru, mai mic cu patru ani decât el. Băieții se întorceau de la adunat fânul din Fânețe, cumpănind furcile cu două coarne și greblele pe umăr. Vorbeau într-una, oprindu-se și zăbovind câteodată în mijlocul drumului pentru câteva minute, ilustrând vorbele cu gesturi sugestive. Ion îi povestea lui Vasilică fel de fel de prostii, repetându-i mereu: „Școala vieții, vere, este mai importantă decât toate școlile din lume!”. Vărul cel mic asculta cu luare-aminte, copleșit de aceleași emoții, pe care le are un elev din clasa întâi în prima zi de școală. Ajungând la jumătatea coastei dealului, băieții s-au întâlnit cu Anica Berbecaru, sora mamelor celor doi, mătușa lor, rămasă vădană de mulți ani. Bătrâna urca anevoie dealul, gâfâind, poticnindu-se, mergând cu picioarele împleticite, având o traistă plină, ce-i tăia umărul cu baiera și-i atârna până-n pământ.

- Săru’ mâna, mătușă Anică! au zis într-un glas nepoții.

Femeia s-a oprit din mers, a pus traista jos și, după ce și-a șters cu un colț al pestelcii ochii împăienjeniți, înlăcrimați de la sudoarea sărată și usturătoare ce i se scurgea pe față, i-a privit cu luare-aminte pe drumeți, apoi, cu un zâmbet larg, a început să-i dojenească:

- Ei, bată-vă să vă bată norocul, era cât pe ce să nu vă mai recunosc, mânjilor, ce mari v-ați făcut de când nu v-am mai văzut, ptiu-ptiu, să nu vă fie de deochi!

- Ce-ai în trăistoiul acela, mătușă, că abia îl mai târâi?! întrebă Ion cu o vădită curiozitate.

- Iaca, am cumpărat sare de la cumparativa din vale, să am pe iarnă. Aici, la noi, în cătunul ista, mai ales iarna, dacă-i omătu’ cât casa sau dacă plouă mult toamna și-i glodu’ pân’ la cur, suntem izolați de lume, pacatele noastre. Da’ voi, de ce nu mai treceți pe la mine să mă vedeți, doar suntem neamuri apropiate, eu îs sora cea mare a mamelor voastre, iar voi îmi sunteți nepoți. Mâine-poimâine ’oi cheri și ’oi sta pe năsălie cu ochii închiși, cu mâinile încrucișate pe chept și cu vrana-n sus ș-apoi degeaba o să veniți, n-o să mai aveți cu cine grăi. Mai treceți pe la mine, că doar știți unde stau.

- O să trecem, mătușă Anică, de ce să nu trecem?

Chiar în seara acelei zile, cei doi nepoți s-au dus să-și viziteze mătușa. Anica, bucuroasă nevoie-mare de așa cinste, a scos din sipet și a așternut o față de masă nouă, brodată pe margini, a pus un clondir cu rachiu și două păhărele și a umplut masa cu câte ceva de mâncare: ouă sparte și prăjite în untdelemn, jumări și cârnați din borcanul cu untură, castraveți murați și mămăligă rece. În timp ce băieții înfulecau cu poftă, umplându-și mereu paharele, femeia îi întreba de una, de alta.

- Ce mai face mă-ta, Lența, măi Ionică?

- Apăi, de vreo două luni, gogește, o cam doare un chicior; o pălit-o vaca noastră cea chirolă.

- Cum așa?!

- Odată, îi curăța băligarul de la spate, și nu știu ce i s-o năzărit haramului, c-o fulgerat-o cu cochita de dinapoi.

- Aracan de mine și de mine, ca să vezi cum vine pacatul pe capu’ omului! Pacatul ori te-ajunge, ori l-ajungi tu din urmă. Să-i spui c-am să trec eu pe la dânsa ș-am să-i aduc o alifie, pe care-am cumpărat-o de la o țigancă din Darabani. Mi-o zis țiganca că, dacă te doare undeva și te ungi cu ea, îți ia durerea ca cu mâna.

Uitându-se fix la o pată de pe fața de masă, pe care n-o observase până atunci, mătușa Anica a căzut oleacă pe gânduri, apoi a continuat:

- Cât era mă-ta mică, o mai cârpeam câteodată, că era tare diznierdată și neascultătoare, era cea mai javeșnică dintre noi. Amu parcă-mi pare rău că o băteam, da’ cred că pân’ la urmă i-o prins ghine. Uite ce fimeie vrednică și gospodină o agiuns. Pacat că n-o avut noroc de un barbat ca lumea. Tac-tu nu duce niciodată paharu’ la ureche, îi cam bețiv și puturos pe deasupra, se îndeamnă mai mult la băutură decât la treabă. Ghine că nu-i și muieratic, c-atâta mai lipsea.

După ce gazda a aflat toate noutățile din sat, iar musafirii s-au ghiftuit si au băut până la ultima picătură de rachiu, aceștia au mulțumit pentru ospitalitate, au pupat mâna mătușii și au pornit spre casele lor. Conducându-i până la poartă, văduva le-a dat de grijă:

- Măi, Ionică, și tu, măi Vasilică, să mai veniți pe la mine!

- O să mai venim, mătușă Anică, de ce să nu mai venim? i-au răspuns băieții bine-dispuși.

În seara următoare, soarele, înroșit la față de zăpușeala de peste zi, se apropia de linia orizontului pregătindu-se să se culce. La poarta îmbietoare a mătușii Anica s-au oprit cei doi nepoți. Au fost poftiți înăuntru și, până să-și desfacă ei bumbii din cheutoarea de la gâtul cămășii, gospodina iar a umplut un clondir cu rachiu, lângă care a așezat două păhărele și ceva de-ale gurii. Au mai stat câteva ceasuri și-au mai povestit și însoțindu-i pe oaspeți la ieșire, pe femeie a luat-o gura pe dinainte și iar a zis, conform obiceiului într-o astfel de împrejurare:

- Să mai veniți pe la mine!

- O să mai venim, mătușă, cum să nu venim? au asigurat-o nepoții.

În a treia seară, pe Anica a prins-o întunericul amestecând mămăliga. Fiind un suflet singur, nu prea avea pentru cine face mâncare. Mai mult din obișnuință punea ceaunul la foc. A tresărit de parcă i-ar fi sărit stropi de cir fierbinte pe mână, auzind bătăile puternice în ușa de la tindă. „Cine naiba, Doamne iartă-mă, o fi la ora asta și ce-o vrea?” se gândea văduva trăgând zăvorul. A deschis cu oarecare teamă, iar în prag au apărut cei doi nepoți zâmbitori și bucuroși de revedere, de parcă nu s-ar fi văzut de un car de ani.

Pe suprafața mămăligii abia răsturnate pe un fund de lemn, apăreau mici umflături ca niște cucuie, ce se spărgeau, producând un sunet asemănător unui oftat din rărunchi, și ieșea un jet de aburi, lăsând în acele locuri mici cratere. Vederea și mirosul mămăligii calde au provocat din senin o ploaie torențială în gura oaspeților.

Anica a adus din iatac, într-o strachină, câteva felii de brânză sărată, în alta o bucată de slănină afumată, a curățat două cepe, apoi le-a zis celor doi musafiri:

- Amu, poftim la masă!

Și-a dat seama imediat că lipsea udătura. S-a repezit în casa cea mare, de unde s-a întors cu o sticlă cu rachiu, deși era ultima, pe care o păstra pentru sărbătorile de iarnă. Prea multe nu mai aveau ce să-și spună. Gazdei îi cam pierise curiozitatea să afle noutăți, iar băieții aveau o poftă de mâncare de speriat și un mare spor la deșertat paharele cu țuică pe leica gâtului. Erau atât de preocupați, că nici nu aveau timp să și vorbească. Când s-au isprăvit bucatele și băutura, gospodina și-a amintit că n-apucase să închidă poiata găinilor cu oblonul și că, pesemne, porcul s-a culcat flămând, guițând prin somn. Musafirii s-au ridicat cu greu de la masă, au mulțumit pentru primire și și-au adus și ei aminte că a doua zi trebuiau să se scoale devreme, să meargă la cosit în bahnă. Mătușa Anica i-a condus ca de obicei la plecare prin ogradă, până spre ieșire. Trăgând de mâner mai cu putere, Ion Bolohan a rupt parul cu balamale în care se sprijinea poarta, ce i s-a proptit în umăr. Anii și putregaiul își spuneau cuvântul.

- Stai liniștită, mătușă Anică, mâine seară, după ce gătim de cosit, o să venim din nou la mata să-ți reparăm poarta! i-a promis solemn Ion, cel ce făcuse boroboața.

- Măi, Ioane, de-amu’, o bucată de vreme să nu mai veniți pe la mine! i-a răspuns bățoasă mătușa, grăbindu-se să intre în casă.

© Marcel Chitac, 2015

LECȚIA DE LOGICĂ

Căminul cultural din sat, făcut din chirpici, dar acoperit cu tablă zincată ținea loc și de cinematograf, ecranul înlocuind cortina de pe scenă. Podelele din scânduri de brad erau îmbibate periodic cu păcură, al cărei miros puternic și înțepător, aproape sufocant, sugera mai degrabă incinta unei rafinării sau a unui depozit de carburanți, iar spectatorii ocupau niște bănci lungi, fără spătar.

Filmele, cu toată magia și lumea lor fascinantă, erau înregistrate pe două sau pe trei role de bandă de celuloid și se schimbau o dată pe săptămână cu contribuția mașinii poștei. Uneori, în timpul rulării filmului, se rupea banda sau ardea, blocându-se. Atunci se aprindea lumina în sală și spectatorii așteptau răbdători lipirea benzii și reluarea proiecției. Fiind un singur aparat proiector, se făcea pauză și la schimbarea rolelor.

Costul unui bilet era de un leu și douăzeci și cinci de bani pentru adulți și de cincizeci de bani pentru elevi. Unii, cărora li se părea prea scumpă această delectare, stăteau afară și se uitau pe ferestre, înghesuindu-se unii în alții, întinzând gâtul sau ridicându-se în vârful picioarelor până la un moment dat, când ferestrele au fost obturate cu panouri de placaj, punând capăt, în acest fel, acelei forme de fraudă.

Într-o toamnă, toți elevii au fost nevoiți să-și întrerupă cursurile abia începute, pentru o perioadă de două săptămâni, ca să participe la culesul și desfăcatul porumbului de pe tarlalele gospodăriei agricole colective. La încheierea activității, președintele colhozului a hotărât, drept mulțumire și recunoștință, să le ofere elevilor posibilitatea de a viziona un film artistic pe cheltuiala gospodăriei, care sponsoriza contravaloarea biletelor. Toți elevii aflaseră că urmau să vadă un film grozav: „Fiul căpitanului Blood”, film color, pe ecran lat, care avea trei role în loc de două. Prima rolă sau bobină s-a terminat tocmai când acțiunea devenise mai palpitantă, în toiul luptei cu pirații care atacaseră corabia și, conform procedurilor deja cunoscute de toată lumea, s-a făcut o scurtă pauză și s-a reluat proiecția celei de a doua bobine. Scena care a început să se desfășoare după stingerea luminii nu mai avea nicio legătură cu cea dinainte, iar unii dintre colegii care mai văzuseră filmul în seara precedentă au dat tonul la vociferări, proteste, fluierături și tropăieli în podelele negre, pline de păcură și de praf. Proiecția a fost întreruptă, s-au aprins din nou becurile în sală, iar pe gaura pătrată din perete, pe unde ieșea fascicolul luminos cu imagini mișcătoare ce ajungeau mărite pe ecran, a apărut căpățâna lui Modest Bortă, operatorul, care i-a luat la rost pe micii cinefili, explicându-le că, deși filmul avea trei role, el va proiecta numai două, doar pe prima și pe ultima, din cauză că biletele plătite pentru elevi au costat cincizeci de bani bucata, în loc de un leu și douăzeci și cinci de bani.

Explicația lui părea a fi foarte logică și convingătoare: spectatorii fiind mai mici, prețul biletelor a fost redus, deci și filmul trebuia scurtat de la trei la două bobine. Pe de altă parte, elevii aveau posibilitatea să-și pună mintea la lucru, ca la lecții, încercând să reconstituie cu propria imaginație ce se întâmplase în film între prima și a treia bobină. Așa se nasc viitorii scenariști și regizori.

Ceva n-am înțeles totuși: ce avea de pierdut bădia Bortă, daca proiecta tot filmul sau ce a câștigat stricându-ne plăcerea și bucuria de a viziona un film de la început la sfârșit?! Mai târziu, am realizat, după multe alte experiențe asemănătoare, că prostia și răutatea merg întotdeauna mână-n mână, ca doi amorezi într-o scenă dintr-un film de dragoste.

© Marcel Chitac, 2015

CU „ARO” PRIN BASARABIA

- note de drumeție -

Majoritatea celor născuți după venirea comuniștilor la putere cu ajutor sovietic au auzit numele de Basarabia abia în urma evenimentelor nebuloase din decembrie 1989. Până atunci, folosirea acestui cuvânt era interzisă, la fel ca intonarea cântecului „Deșteaptă-te, române”, devenit acum imn național. Se pare că interzicerea melodiei a avut efect, căci unii români de pe ambele maluri ale Prutului nu s-au deșteptat nici până în prezent, având nostalgia acelor vremuri de coșmar.

Un fost coleg și prieten, Costache Gâlcă, care era mai în vârstă ca mine, a făcut câțiva ani de prizonierat la ruși, deși nu fusese pe front. Era student la teatru, abia se căsătorise și într-o seară i-a spus proaspetei soții că se duce până la tutungeria din colțul străzii să-și cumpere țigări. S-a întors acasă după cinci ani fără țigări, fără dinți, îmbrăcat în zdrențe și nu și-a mai găsit nevasta.

Atunci când ieșise în stradă, doi soldați ruși l-au arestat și escortat până la gară, unde l-au urcat într-un tren de marfă cu destinația Siberia. Mai târziu a aflat că rușilor le lipsea un prizonier, care evadase.

După „întoarcerea armelor”, acolo, în lagăr, a venit Ana Pauker să-i convingă pe prizonierii români să se înroleze voluntar în diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horea, Cloșca și Crișan”, pentru a lupta alături de ruși contra nemților. La sfârșitul pledoariei, politruca a întrebat dacă sunt nelămuriri. Costache Gâlcă a avut o curiozitate, pornită dintr-un profund sentiment patriotic, întrebând la rândul său: „Dar cu Basarabia cum rămâne?”. A fost o curiozitate scump plătită. Spre a găsi singur răspuns la acea neliniște sufletească, după ce prizonierii ceilalți s-au întors în țară, el a mai rămas vreo trei ani în Siberia, având suficient loc și timp acolo să mediteze asupra sorții Basarabiei.

Pentru mine, Basarabia era locul pe care-l priveam din fragedă pruncie de pe Holm. De la acea înălțime se deschidea o panoramă de o sută optzeci de grade cu Ponoara, valea Prutului și satele de pe partea cealaltă: Mămăliga, Drepcăuți, Zalucea, Lipcani. Vedeam trecând prin Basarabia trenurile încărcate cu cheresteaua prăduită din pădurile Bucovinei, ca despăgubire de război pentru „frații” ruși, care pretindeau că ne-au eliberat de nemți, luându-ne sub cizma lor „protectoare”. Interdicția de a ajunge pe cealaltă parte a Prutului, altfel decât cu privirea sau cu imaginația, uneori doar în visele nocturne, sporea dorința și curiozitatea atingerii locului de care ne despărțeau numai câteva sute de metri.

După 1989 am fost cu pașaport de două ori în Basarabia. Prima dată, prin ’91 am plecat împreună cu încă trei colegi pictori la Chișinău să restaurăm pictura unei biserici din centrul orașului al cărei subsol fusese transformat în cârciumă. Mi-am luat schimburi de haine și alte lucruri personale, sculele și materialele necesare, urmând să ne întoarcem după cel puțin trei luni. Stabilisem cu cei responsabili de lucrare de la primăria Chișinăului ca, la sosirea noastră, schela să fie montată, să ne apucăm imediat de lucru, ca să nu avem timpi morți. Când am intrat în biserică, în locul schelei promise, în mijlocul naosului se afla o grămadă de cherestea provenită de la demolări, parțial putredă. Pentru a ne atenua șocul și a ne trece supărarea, gazdele ne-au invitat să bem ceva la restaurant. Se știe că românul, oriunde s-ar afla, bea alcool numai în două împrejurări excepționale: la bucurie și la necaz. Se știe de asemenea că viața omului nu este altceva decât o înșiruire sau o succesiune de bucurii și de necazuri.

Ajungând la restaurant, ușa era închisă pe dinăuntru cu zăvorul și abia după o negociere între însoțitorul nostru și ușier ni s-a permis, în cele din urmă, accesul. Or fi toate locurile ocupate, am gândit eu, sau o fi un club exclusivist, select. Intrând, am constatat cu surprindere că doar la o masă erau trei clienți. În semiîntuneric și în frig, pe o mică estradă, o formație muzicală compusă din tineri cânta numai pe rusește. După primele pahare cu votcă, mi-am mai revenit din nedumerire și am uitat de supărare. La scurt timp, ni s-a adus primul fel din meniu, iar când să apropii furculița de gură, chiar în spatele meu, lângă fereastră, a început brusc o huruială asurzitoare și s-a stârnit un curent puternic de aer, făcând să zboare șervețelele, învârtindu-se pe sus ca un roi de fluturi albi, iar fața de masă flutura și ea, precum un steag de pe catargul unui vapor surprins de furtună. Am sărit ca ars de pe scaun, crezând că în apropiere era un avion Tupolev ce se pregătea de decolare.

- Stați liniștiți, ne-a zis calm gazda, au pornit ventilatorul.

A doua zi ne-am întors la București cu valizele nedesfăcute, încercând să uităm tot ce-a fost.

Următoarea mea vizită în Basarabia a avut loc doi ani mai târziu, de astă dată fiind însoțit de doi colegi de la Studioul de Arte Plastice al Armatei, plus șoferul mașinii marca Aro. Era pe la sfârșitul lunii noiembrie și trebuia să facem o documentare de câteva zile colindând țara sau republica în lung și în lat. Tocmai când tranzitam Buzăul, unul dintre colegi și-a dat seama că a uitat pașaportul acasă. Ne-am întors și am plecat din nou, iar odată cu intrarea în vamă, la Albița, s-a înnoptat și s-a lăsat o ceață însoțită de frig. Drumul de la frontieră la Chișinău a durat o veșnicie. Nu erau pietre kilometrice, nici indicatoare sau marcaje pe șosea. Am aflat mai târziu că acest drum era strategic, adică, în caz că ar fi intrat dușmanii sau invadatorii pe el, să nu se poată orienta, să se rătăcească. Din același motiv, în toată fosta Uniune Sovietică, șinele de tren sunt mai late decât în restul lumii. Obsesii ori temeri de bandit; numai hoțul își pune două lacăte la ușă.

Datorită beznei, combinate cu ceața, abia se mai vedea la doi-trei metri în fața mașinii. De la lumina farurilor pâcla se făcea mai densă, mai opacă. Din când în când, șoferul oprea, cobora din vehicul și verifica dacă mai suntem pe drum, și nu pe câmp. Am ajuns la destinație abia pe la ora trei noaptea. La Chișinău am fost cazați într-un hotel al Ministerului Apărării de la ei, unde, pe vremea apartenenței la URSS, locuiau, împreună cu familiile lor, generalii responsabili de Tratatul de la Varșovia. Recepționerul ne-a povestit că, atunci când s-a dezmembrat Marele Imperiu Rus, iar generalii cu nevestele și copiii au trebuit să-și ia tălpășița și să plece la casele lor, au luat cu ei ca suvenir covoarele, aspiratoarele, farfuriile, tacâmurile, chiar și prizele și întrerupătoarele din pereți, iar femeile de serviciu care aveau în inventar acele lucruri au fost nevoite să le plătească, plângând și blestemând, din salariul lor ce nu depășea echivalentul a cincisprezece dolari pe lună.

La început, mâncarea lor mi s-a apărut interesantă, în stil rustic: plăcinte și alte produse de patiserie, câte-un pahar cu smântână, musaca făcută și servită în ulcele de lut; numai că, repetându-se zilnic, și la micul dejun, și la prânz, și la cină aceleași feluri, ni se cam aplecase de smântână și de plăcinte. Culmea a fost într-o seară, când am primit la cină grâu fiert. În sfârșit, o schimbare de meniu! Am crezut mai întâi că era un fel de colivă. Gustând, am constatat că nu avea niciun Dumnezeu: nici zahăr, nici mirodenii, nici nucă. Era grâu fiert cu apă și atât, pesemne faimosul arpacaș, mâncarea de bază din pușcării sau din lagăre. Atunci am avut o discuție cu colegii în camera de hotel, spunând că înțeleg faptul că basarabenii sunt mai săraci ca noi, n-am pretenția să ne pregătească fripturi și grătare în fiecare zi, m-aș mulțumi și cu niște cartofi prăjiți, care-s mai ieftini decât carnea și cresc și pe la ei. A doua zi, surpriză! La masă am fost serviți cu cartofi prăjiți. Cred că s-a produs un fenomen miraculos de comunicare telepatică, ajutat puțin și de aparatura de ascultare, pe care bravii generali ai glorioasei Armate Roșii n-au luat-o la plecare, neștiind de existența ei. Noroc că fusese bine-mascată și funcționa în continuare.

Deja căzuse prima zăpadă, iar în România viscolea și erau drumurile înzăpezite, mai ales  în zona Râmnicul Sărat – Buzău, încât ne temeam că n-o să ne putem întoarce acasă. Mergând cu Aro prin sărmana Basarabie, vedeam în stânga și în dreapta drumului zeci, sute de hectare cu livezi de meri, cu fructele neculese, rămase înghețate și degerate în pomi. Câte vagoane de suc natural sau de gem s-ar fi putut face din ele și câți bani ar fi putut obține tânărul stat independent, dacă merele ar fi fost culese la timp! Nu este o surpriză pentru cei care trăiesc la acea latitudine să ningă la sfârșitul lui noiembrie. Ce-or fi făcut basarabenii mei până atunci? Pesemne că au cules mai întâi strugurii, au așteptat să fiarbă mustul, să se transforme în vin și să se limpezească pentru a-l degusta.

La Mânăstirea Curchi, măicuțele își uscau rufele pe sforile întinse în biserică, în pronaos și în naos, ca să nu înghețe afară. Neputând vizita mare lucru în interior, din cauza rufelor și a condensului, ne-am învârtit prin curte în jurul lăcașului de cult, încercând să găsim cele mai potrivite unghiuri pentru a fotografia. Privind mai mult pe sus și în depărtare, entuziasmându-ne de cadrele și de lumina surprinse, abia la sfârșitul operațiunii am observat că prin iarba înghețată erau peste tot răhăței de măicuțe, ca niște ciuperci ieșite prea târziu, păcălite de o ploaie care se transformase apoi în ninsoare. Lângă gard se aflau vreo cinci cabine de latrine, ce primiseră probabil o altă destinație; cine știe, poate-și țineau murăturile în ele.

După ce-am vizitat Mânăstirea Căpriana - ctitoria lui Ștefan cel Mare - și Cahulul, am ajuns la Hotin, unde ne-a întâmpinat comandantul comisariatului sau garnizoanei. Era un tip suficient, plin de el, se vedea de la o poștă că nu avea niciodată îndoieli sau complexe. Purta niște ochelari de soare din plastic, cu toate că cerul era mereu înnegurat, și nu și-i scotea nici măcar noaptea, în incinte, unde pâlpâia ici-colo câte-un bec chior. Ca o măsură de protecție contra frigului, în încăperea în care am intrat, la îmbinarea dintre rama ferestrelor și toc erau lipite benzi de hârtie de ziar cu pap din făină de grâu, ceea ce era o soluție mai ecologică decât chederul termopanelor, numai că până în primăvară, acele ferestre nu se mai deschideau.

Maiorul – cred că ăsta era gradul său – ne-a oferit o masă festivă, la care „mâncarea era fudulie, iar băutura temelie!”. Vinul se aducea cu borcanul sau cu găleata. Ca un fel de ornament, de decor, la masă au apărut două fete arătoase, despre care am crezut inițial că sunt una amanta maiorului, cealaltă țiitoarea căpitanului, ghidul care ne însoțea în pelerinaj. S-a dovedit mai târziu că de fapt erau un fel de majorete, a căror misiune era să ne îndemne și să ne stimuleze să bem cât mai mult. Individul cu ochelarii fumurii își propusese să ne îmbete pentru a râde de noi, a ne umili sau a ne demonstra superioritatea ostașului fost sovietic care putea bea orice, de la apă de colonie sau alcool sanitar până la acid sulfuric, fără să se îmbete, singurul efect fiind acela că, atunci când se pișa ardea gardul sau, dacă era în război, ieșea din tranșee cu pistolul în mână în fața tancului inamic, strigând „Ura, pabeda nașa!”.

Noi, românii din regat, beam așa cum se bea, luând câte o gură de vin, plimbându-l prin toate cotloanele cavității bucale, împingându-l cu limba către bolta palatină, spre a-i simți gustul și a-i savura aroma și apoi dându-i acceptul de a o lua la vale pe esofag, în stomac. Gazdele noastre, când puneau paharul plin la gură, indiferent de mărime sau de conținut, îl dădeau pe gât dintr-o dată, ca pe un leac sau ca pe o doctorie amară, căreia n-ar fi vrut să-i simtă gustul neplăcut. Mereu râdeau de noi, de felul în care beam și ne considerau novici în acest domeniu atât de important.

- Dă stacana peste cap, până la fund și după aceea pune-o goală pe masă! repetau într-una.

Văzând că nu au succes cu mine și cu colegul care-și uitase pașaportul, fiind recalcitranți, conservatori sau grei de cap, una dintre „majorete” a început să se ocupe metodic de celălalt coleg, care-i păruse mai slab de fire, mai docil și mai ușor de învățat cum se bea. Îi turna ea în pahar și-n timp ce-l împungea cu țâțele, lipindu-se de el, îi zicea:

- Hai, Ionică, ia și bea, bea Ionică mamă stacana pân’ la fund, hai, bea, Ionică, băgate-aș în chizda mă-tii, Ionică!

Ionică zâmbea, fără a scoate un cuvânt, și doar se prefăcea că bea, iar când „profesoara” se uita în altă parte, el turna vinul din pahar într-un hârdău din spate, în care creștea o plantă cu frunze late. De unde au vrut să ne îmbete pe noi, s-au făcut ei praf, după atâtea explicații și demonstrații și au adormit cu capetele pe masă, începând să horcăie și să scoată frânturi de cuvinte rusești prin somnul agitat. Nemaiavând cu cine ne întreține, ne-am dus la culcare, iar a doua zi ne-am întors în țara noastră la obiceiurile și la tabieturile noastre.

În ciuda experiențelor avute, rămân un înfocat susținător al unirii Basarabiei cu România. Sunt convins c-ar avea de câștigat și ei, și noi, unindu-ne două „nevoi”.

 © Marcel Chitac, 2015

TEZELE DIN APRILIE

Pe la mijlocul anului 1985 am fost detașat de la Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București, unde lucram ca muzeograf, la Muzeul „Gheorghe Tattarăscu” din strada Brezoianu, colecție care ținea tot de Muzeul Municipal. A trebuit să ocup locul rămas vacant în urma plecării unei colege să-și revadă sora care trăia în Suedia. Nu știu prin ce miracol a primit acceptul Securității după mai multe încercări, fapt este că din cauza emoțiilor provocate de revederea surorii ei, colega, fost muzeograf la Tattarăscu, a uitat drumul de întoarcere.

Abia îmi luasem postul în primire când, într-o zi, vine în vizită de lucru directorul adjunct Nicolae Delaport, care răspundea de secția de artă. După ce s-a plimbat în tăcere printre exponatele muzeului, mergând cu mâinile la spate, mișcând ușor din cap asemenea păpușilor-cățel puse de unii șoferi pe bordul mașinii în acele vremuri, personajul s-a oprit în dreptul unei vitrine, unde se aflau expuse obiecte personale ale pictorului (paleta, câteva pensule, o godetă, o pipă și o tabacheră, cronici din presa timpului despre el, o monografie). S-a întors apoi spre mine, spunându-mi pe un ton foarte serios, grav:

- Neapărat să introduci în această vitrină și cartea cu Tezele din aprilie referitoare la cultură și artă ale tovarășului Ceaușescu.

Am rămas perplex, de parcă aș fi fost lovit în cap cu maiul, nesuspectându-l nicio clipă că o spune în glumă. Mai mari șanse aș fi avut să văd un porc zburând, decât pe acel individ glumind sau măcar zâmbind vreodată. Purta întotdeauna niște ochelari fumurii cu scopul de a nu i se vedea expresia ochilor sau oglinda sufletului, avea o mimică împietrită, inflexibilă, ca de statuie, mereu aceeași; gura văduvită de buze semăna cu o tăietură orizontală pe chipul de cioclu și părea nedezlipită, chiar și atunci când vorbea cu zgârcenie, dând capul pe spate și etalându-și burta în față.

- Păi ce au în comun Tezele din aprilie cu pictura lui Tattarăscu? El a trăit cu o sută și ceva de ani înainte de a apărea aceste Teze. Cum s-ar fi putut conforma lor?! am încercat eu să-l aduc cu picioarele pe pământ, deși nici eu nu eram prea lămurit dacă ceea ce se întâmpla era aievea sau un vis tâmpit.

- Vezi cum faci legătura sau trecerea de la pictura lui Tattarăscu la aceste indicații prețioase ale Tovarășului. Trecutul nu este rupt de prezent și nici prezentul de viitor. Evoluția în orice domeniu este continuă, în spirală și se aplică principiul marxist al negării negației. Nu-mi cere mie soluții la această problemă, doar nu degeaba ai fost angajat în acest post. Dacă nu te simți competent, angajăm pe altul în locul tău!

A doua zi m-am dus la biblioteca Muzeului de Istorie al Municipiului București (Palatul Șuțu), am împrumutat un exemplar al „genialei opere” cu Tezele din aprilie și l-am așezat la întâmplare, înghesuind celelalte exponate în vitrina lui Tattarăscu, unde arăta precum un marțian ce încurcase comenzile de la bordul farfuriei zburătoare și aterizase forțat pe pământ.

Când vizitatorii ajungeau în fața vitrinei cu pricina, făceau ochii mari, mai întâi șușoteau între ei și râdeau pe înfundate, dându-și coate, apoi veneau la mine surprinși, agitați, cerându-mi lămuriri sau crezând că se produsese o gravă eroare despre care nu aveam cunoștință. Îi linișteam imediat, explicându-le că între Tezele din aprilie și bețele de scobit în urechi de care se folosise pictorul Tattarăscu există totuși o legătură dialectică, interdependentă și indestructibilă, ca între sulă și prefectură sau între nucă și perete. Dacă nu mă credeau, n-aveau decât să citească faimoasele Teze.

Episodul m-a obsedat multă vreme, n-am reușit să înțeleg nici atunci și nu pot să-mi explic nici acum ce a fost în mintea și în sufletul de slugă al directorului, de unde-i venise năstrușnica idee care friza absurdul. Doar nu-i ceruse Ceaușescu personal sau vreunul dintre numeroșii slugoi din anturajul lui să facă așa ceva. Politrucii sau activiștii de partid de atunci, la fel ca și cei de acum, aceiași sau urmașii lor, nu frecventau muzeele, galeriile de artă sau sălile de concerte.

Un an mai târziu m-am transferat de la Muzeul de Artă al Municipiului București la Studioul de Arte Plastice al Armatei. Prin ’88 s-a organizat o expoziție de artă plastică, carte și fotografie la Galeriile de Artă de la Cercul Militar cu prilejul sărbătoririi Zilei Armatei pe 25 octombrie. Potrivit obiceiurilor acelei epoci, indiferent dacă se serba ziua armatei, ziua copilului, ziua femeii sau a guguștiucului, adevărații sărbătoriți și omagiați erau cei doi membri ai cuplului prezidențial, conform doctrinei „Partidul e în toate”, iar Partidul erau ei. Cu o zi înainte de vernisajul oricărei expoziții de acest tip, venea o delegație de cel mai înalt nivel al partidului-stat, formată din politruci și securiști, pentru avizare. Comisia era de fapt ochiul necruțător și intransigent al cenzurii. Acele cefalopode nu aveau ca referință niciun criteriu estetic, ci voiau să vadă probabil dacă sunt aplicate în artă Tezele din aprilie, o încercare de întoarcere la proletcultism, la realismul socialist de tip nord-coreean, de această dată.

În timpul panotării expoziției venise la galerie echipa de cenzori de la Ministerul Apărării Naționale, condusă de generalul Ilie Ceaușescu, ce deținea funcția de comandant al biroului politic superior al armatei. La expoziție fusese adus un bust în marmură care îl reprezenta pe „Nea Nicu”, realizat de un sculptor mai în vârstă, cu nume de neamț, Wagner, iar portretul era făcut nemțește, foarte realist, semănând cu un bibelou supradimensionat, cântărind vreo trei sute de kile. Expoziția, fiind în curs de amenajare, cu multă vânzoleală și agitație, pentru a evita riscul ca cineva să dea din neatenție peste bustul Tovarășului și să-l răstoarne, provocând un dezastru, lucrarea de sculptură a fost așezată chiar la intrare, culcată cu fața în sus, într-o poziție mai stabilă, până i se găsea locul și era ridicată pe soclu.

Când a văzut-o Ilie, s-a încruntat, s-a crispat, de parcă l-ar fi presat un pârț năbădăios, greu de ținut în frâu și a avut o reacție și o replică la care nu mă așteptam:

- De ce ați pus asta așa?

- Tovarășe general, permiteți să raportez, e mai bine să stea culcată, până o punem la locul ei, ca să nu se răstoarne din greșeală! i-a explicat cel ce răspundea de organizarea evenimentului.

- Ridicați-o imediat, a ordonat el ferm și autoritar, nu este politic să stea în poziția asta!

La numai un an și un pic a fost „foarte politic” ca cel reprezentat în sculptura lui Wagner să stea culcat pe spate, ciuruit de gloanțe, după ce a fost pus la zid împreună cu Tovarășa, în fața plutonului de execuție, într-o cazarmă din Târgoviște.

© Marcel Chitac, 2015

OGLINDA CU DOUĂ FEȚE

Nu știu dacă din pricina sărăciei, a căldurii înăbușitoare ori pentru mai multă lejeritate în mișcări, vara, copiii de la țară umblau fără pantaloni, izmene sau chiloți. Fetele aveau rochițe lungi până sub genunchi, iar băieții un fel de cămăși de noapte, purtate și ziua, care nu se deosebeau prea mult de rochii, având cam aceeași croială.

Vrând să profit și altfel de acest obicei sau modă locală, le invitam uneori pe fete la mine în grădină, să culeagă cu mâna lor, direct de la sursă și pe alese, cireșe, mere, pere sau perje, ajutându-le să urce în pomi, în vreme ce eu le studiam lor „perjele”, uitându-mă în sus. Atunci când nu erau poame de cules, îmi lipeam deasupra degetelor piciorului drept o oglinjoară de buzunar, din cele cu două fețe, mă îmbrăcam cu pantaloni, pe care-i lăsam să atârne în jos, acoperind oglinda, căutam subiecte de conversație cu fetele și introduceam piciorul între picioarele lor, apoi ridicam discret cu mâna cracul care masca strămoșul camerei de luat vederi și priveam „sfios”, mai mult în jos decât în ochii lor, ascultând cu luare-aminte.

Improvizația semăna foarte mult cu oglinjoara dentistului, care-l ajută să vadă în unghiul mort din gura pacientului, sau cu oglinzile cu mâner lung, folosite de către cei din trupele „antitero”, atunci când inspectează pe dedesubt mașinile care intră într-o zonă sau într-un obiectiv protejat. Nu am pretenția că aș fi inventat eu acel instrument multifuncțional, ci doar că l-am utilizat în alte scopuri și cu alte rezultate. După ce studiam un detaliu anatomic atât de interesant, dar foarte bine ascuns la vecinele de seama mea, făceam comparații și clasamente, cu speranța că-mi vor fi utile mai târziu.

Din păcate, n-am dus cercetarea până la capăt, datorită unui incident neplăcut, în urma căruia m-am orientat către alte proiecte. Având aceste porniri precoce, era de așteptat să devin la maturitate medic stomatolog ori ginecolog sau măcar luptător antiterorist, dar n-a fost să fie așa.

Tocmai când am sistat studiul asupra puținelor subiecte aflate în acel cot al satului, unui vecin i-au venit la hram, de Sfânta Treime, niște neamuri dintr-un sat vecin. În timp ce gazdele și musafirii se ospătau cu borș, găluște, friptură și budincă, toate înfundate la cuptor, beau secărică și vin de buturugă, o fetiță ce făcea parte din suita hrămenilor, dar se plictisea în casă cu cei mari, a ieșit în ogradă, căutând partener de joacă. Mă holbam printre ostrețele gardului la fătucă și mi s-a părut a fi tare drăguță. N-am ezitat prea mult, oferindu-mă să-i țin de urât. După ce m-am echipat cu pantalonii și cu oglinjoara, am trecut pârleazul, încercând să intru în vorbă cu ea. Am întrebat-o cum o cheamă, din ce sat este, însă eram mai atent la imaginea pe care încercam s-o încadrez în bucățica de oglindă decât la răspunsurile primite. Poate că din această cauză, n-am băgat de seamă dacă mi-a spus un nume de fată sau de băiat. Dintr-o dată, am zărit în micul dreptunghi al oglinzii un cocoșel, în loc de o perjișoară. Atunci am avut un șoc, am scos un țipăt de groază și am sărit înapoi gardul, fără a mai folosi pârleazul.

Nici până-n ziua de azi n-am elucidat misterul. Ori n-am poziționat corect oglinda, care a reflectat imaginea surprinsă prin cracul pantalonului meu, ori presupusa fată, cu părul lung, bălai, era băiat.

© Marcel chitac, 2015