TRIȘORUL

Scos în fața clasei la lecția ce evoca biruințele lui Ștefan cel Mare în luptele cu turcii, Iason Chiroșcă – al cărui cap privit din profil semăna cu un cap de pichere și care avea o voce fornăită, zicând „Ăăă…” aproape înaintea fiecărui cuvânt – s-a împotmolit chiar de la început, mai rău ca armata otomană în mlaștina de la Podul Înalt.

- Ăăă…, domnule învățător, ăăă… numa’ aici nu știu! a zis el, încercând să iasă din impas.

- Bine, atunci vino mai încoace sau du-te mai încolo! i-a sugerat concesiv dascălul, făcându-se că-l ajută.

Negăsind nicăieri locul potrivit sau pasajul din lecție pe care l-ar fi știut, pentru a putea spune și el măcar câteva vorbe despre gloriosul Ștefan, în ciuda răbdării și bunăvoinței învățătorului, Iason a trebuit să stea aplecat peste bancă și să primească cele cinci lovituri de nuia la cur drept stimulent pentru memorie, deși mintea ar fi trebuit să-și afle sălașul în altă parte, nu acolo. La fiecare lovitură aplicată, fundul lui suna înfundat ca o tobă, iar el nu dădea niciun semn de durere sau de suferință. Dându-și seama că ceva era în neregulă, învățătorul Clocotici i-a cerut să-și dea nădragii jos. Atunci a ieșit la iveală o bucată de cojoc de oaie, cu rol de amortizor între nuia și pielea sensibilă din acel loc. Adevărul este că nu era zi lăsată de la Dumnezeu în care Iason Chiroșcă să nu se întoarcă acasă de la școală cu câte cinci dungi roșii pe buci. Din această cauză, se obișnuise să mănânce stând în picioare, neputându-se așeza pe scaun sau pe laiță.

A terminat cu chiu, cu vai patru clase primare, fiind mai degrabă tobă de bătaie decât tobă de carte și cam la atât s-au limitat studiile sale.

La înființarea gospodăriei agricole colective prin ’62, nu se știe după ce criterii, poate pentru originea lui „sănătoasă”, a fost numit de către tovarășii de la raion președintele colhozului. Era plimbat toată ziua pe tarlale, fostele ogoare și moșii, cu căruța, iar seara ținea ședințe cu planificarea activităților din ziua următoare. Au început să-i crească burta, bucile și gușa, că abia se mai putea urca sau coborî din căruța prezidențială, ajutat fiind de căruțașul pus în slujba lui. Din păcate, mintea nu i-a mai crescut deloc, ba a mai uitat și bruma de carte învățată în cele patru clase. Avea fundul tăbăcit de la mersul zilnic cu acel atelaj fără amortizoare, cu tracțiune animală, care îl drâgâia și-l hurduca prin toate hârtoapele. Cred că nu capul, ci curul l-a ajutat să reziste mulți ani în acea funcție de conducere importantă.

 

 

La una din ședințele ținute la ceas de seară cu brigadierii, cu șeful de fermă și cu cei din biroul financiar-contabil, i-a comunicat contabilului șef să se pregătească să meargă a doua zi la Dorohoi și să participe la niște cursuri de perfecționare. A precizat faptul că nu era nevoie să-și ia cu el decât lucruri strict personale, nimic altceva, acolo având asigurate masa și „camera de gazare”.

În zori, contabilul și-a luat adio de la soție și de la copii, cerându-le iertare pentru păcatele sale cele de voie și fără de voie, acceptându-și cu resemnare soarta.

Nu mică le-a fost mirarea și bucuria tuturor când șeful contabilității gospodăriei colective s-a întors după o săptămână viu și nevătămat. Doar președintele nu pricepea ce îi apucase pe toți, care parcă ar fi asistat la o minune, precum Învierea lui Lazăr.

La câțiva ani de la înființare, gospodăria agricolă colectivă și-a schimbat denumirea în cooperativă agricolă de producție, iar raioanele și regiunile au dispărut, județele luându-le locul. Numai președintele Iason Chiroșcă a rămas același, neschimbat. Din această pricină, ajunsese la convingerea că el era singurul om în stare să ocupe acea funcție și să răspundă de bunul mers al treburilor în CAP, cu toate că nu mai era de mult tânăr și avea mersul greoi, picioarele înțepenite și se dezobișnuise de mersul pe jos; noroc că avea mintea încă ageră sau, cel puțin, așa credea el.

Într-una din zile a fost convocat la Botoșani, reședința de județ, la o consfătuire, unde era scutit de grija pentru masă și „gazare”. Când i s-a cerut să prezinte situația șeptelului, în primul rând efectivul tineretului bovin, el a început să dea din colț în colț, să se scuze, rostind mulți de „ă” în pauzele dintre fraze, că nu știa exact câți tineri elevi erau în clasa a „șeptea”, dar că îl va întreba pe directorul școlii.

 Iason Chiroșcă a plecat la consfătuire președinte și s-a întors simplu membru ceapist, lucrând în continuare ca paznic până a ieșit la pensie. Spre surprinderea lui, CAP-ul a funcționat și sub conducerea unui alt președinte, chiar mai bine ca până atunci, după părerea unora.

© Marcel Chitac, 2015

MĂMĂLIGA

Pentru cine se-ntreabă, pe bună dreptate, de ce în Moldova primează nume de familie precum Amarghioalei, Asandei, Asavetei, Amariei, Acatrinei, Ailoaiei, Amălăncei, Avadanei etc., explicația fenomenului este simplă: multe femei rămâneau vădane, victime colaterale ale războaielor sau ale conflictelor locale. Dintotdeauna, Moldova a fost scut în calea hoardelor năvălitorilor barbari veniți dinspre Răsărit. Cu cât creștea numărul copiilor orfani și al femeilor rămase fără bărbați, cu atât erau mai puțini soți și tați.

Datorită acestei stări de fapt, cea de-a șaptea poruncă din faimoasele Table ale lui Moise „Să nu preacurvești” avea un alt sens acolo și era foarte apreciată de unele creștine prin gradul de toleranță sau de îngăduință.

Revenind la această categorie de nume, o altă justificare este aceea că doar apartenența maternă era cunoscută și recunoscută. Deși frați, unii plozi erau blonzi cu ochi albaștri, alții mai tuciurii, cu pomeții lați și cu ochii oblici, aproape lipiți, ca la puii de mâță.

Chiar dacă mai rar, se întâmpla uneori să moară, înainte de vreme, femei tinere, mame ale mai multor copii – nu în războaie, ci din cauza bolilor, a ignoranței sau a lipsei asistenței medicale. Orfanii rămâneau astfel doar în grija taților, nevoiți să preia și atribuțiile mamelor.

Naghia s-a prăpădit repede pe vremea cotelor, care erau mai mari decât recoltele, după ce a mâncat mămăligă făcută din porumb mucegăit și s-a îmbolnăvit de pelagră. Penicilina nu apăruse încă, iar sărmana femeie i-a lăsat pe cei patru băieți pe capul bărbatului ei, Ioniță Roatăstrâmbă, să se descurce cum o putea. Cu toate că băieții erau deja mari, tatăl vădăoi nu conta prea mult pe sprijinul sau ajutorul lor la treburile casei. Decât să le explice de fiecare dată pe îndelete ce și cum trebuie făcut, mai bine se apuca el și ducea până la capăt acel lucru. Având atâtea probleme și griji, i se întâmpla de multe ori să înceapă să deretice ceva, după care îi venea în minte sau observa o altă treabă, ce aștepta de multă vreme să-i vină rândul și trecea de la una la alta fără a le izbăvi, vorba ceea: „Pornea cu graba și se-ntâlnea cu zăbava”.

Într-o seară, nemaiștiind ce să le pună pe masă băieților, s-a gândit să taie o găină din care să facă o oală cu zamă. Chiar în timp ce tăia gâtul condamnatei, a simțit că-l taie și pe el durerile facerii. A lăsat pasărea să se zbată, făcând salturi în aer, țâșnindu-i sângele din gâtul rămas fără cap și s-a așezat pe vine lângă gard. Naiba știe de unde a apărut tocmai atunci un câine în fugă, a înșfăcat gobaia decapitată și a dispărut cu ea la fel de fulgerător după cum venise. Dacă n-ar fi rămas la locul sacrificiului cuțitul plin de sânge și capul găinii care continua să deschidă ciocul și să clipească din ochi, ar fi putut crede că a avut o vedenie. De ciudă, a aruncat singurul organ rămas de la găină în direcția în care fugise javra și s-a dus să aprindă focul în plita de la focăriță, a pus ceaunul cu apă și un pic de sare în el pentru mămăligă, urmând să vadă ce a mai rămas de la ultima masă. Zărind donița, și-a amintit că trebuie mulsă vaca, dar n-a mai apucat să spună niciunuia dintre feciori să aibă grijă să pună în continuare hârcuri pe foc. Deși i se părea mai tot timpul că are casa și ograda pline de copii mereu flămânzi și miorlăiți, atunci când avea nevoie de ei, nu găsea niciunul, de parcă i-ar fi înghițit pământul, la fel de flămând și el.

Lui Sonel, băiatul cel mare, începuseră să-i cam ghiorăie mațele pe mai multe voci, creând o polifonie nu tocmai plăcută, îndemnându-l spre hornoaica din curte, să vadă ce se pregătește la masa de seară. În plită deja se stingea jarul, iar apa din ceaun era limpede și nu dădea semne că ar fi avut de gând să fiarbă. A pus o mână de sare în ceaun și un șomoiog de gunoaie în plită,  a suflat de câteva ori până a apărut din nou flacăra și s-a dus la treburile lui, cu toate că n-avea niciuna. Pe rând, au trecut pe la plită și ceilalți frați, împinși de același gol chinuitor și gălăgios din pântece.

De obicei, atunci când se pune de mămăligă, în apă se aruncă o linguriță de sare, iar pe deasupra se presară o mână de mălai, care se umflă precum laptele în momentul fierberii apei, semn că se poate începe adăugarea făinii de porumb și amestecatul cu culișărul.

Toți cei patru frați, care au dat târcoale ceaunului, văzând că apa este limpede ca în fântână, au fost convinși că lipsea sarea din conținut și fiecare a contribuit cu câte-o porție bună din acea substanță ieftină, dar fără de care nicio mâncare nu are gust. În cele din urmă, printr-o contribuție colectivă, mămăliga a căpătat consistența și forma finală și a fost răsturnată pe măsuța rotundă, joasă, cu trei picioare. Mirosul aburilor ei a adunat ca sunetul goarnei în armată cele cinci guri flămânde în jurul mesei. După prima îmbucătură, au rămas toți cu gurile căscate și cu ochii holbați, uitându-se unii la alții, nu din cauza fierbințelii mămăligii lipicioase, ci a gustului extrem de sărat. Foamea era mai mare decât exigențele sau rafinamentele culinare, așa că, în combinație cu borșul de sfeclă și cu corcosul făcut din buruieni fragede de primăvară sau cu chișleagul rece din oala de lut, au reușit să dea gata jumătate din mămăliga sărată ocnă.

Pe la miezul nopții, Ioniță Roatăstrâmbă visa că se află la Treuci și bea apă rece din izvor, dar cu cât bea mai mult, cu atât îi sporea setea, de parcă ar fi turnat gaz pe foc încercând să-l stingă. S-a trezit asudat, cu gâtlejul uscat și cu arsuri la stomac. A luat ceașca de pe masă și a bâjbâit pe întuneric în cele două căldări din tindă să ia apă. Pe rând, a băgat ceașca până la fundul lor, dar în afara unor sunete de tablă coclită, n-a obținut nimic. Gălețile erau goale, uscate pe dinăuntru. Revoltându-se, setea a devenit și mai chinuitoare.

- Sonel tată, zise el zgâlțâindu-l puternic de umăr pe feciorul cel mare, du-te dragule până la fântână, ia căldările și coromâsla și adu apă că mor de sete!

- Lasă-mă-n pace, mi-e somn, trimite-i pe ceilalți, ce, vrei să le fac eu pe toate?!

- Alisandre, îngeraș, iartă-mă că-ți stric somnul, dar în casă nu-i strop de apă și mi se usucă sufletul de sete. Adu-mi, rogu-te, măcar o căldărușă cu apă de la fântână…

În loc de răspuns, a primit doar un mârâit, după care mezinul Alisandru s-a întors pe partea cealaltă și și-a acoperit capul cu oghealul. Nici cu ceilalți doi n-a avut mai mult succes. Fără să mai stea pe gânduri, Ioniță Roatăstrâmbă a luat ceașca și, așa în izmene și desculț cum era, s-a dus până la fântâna aflată în afara satului, pe valea Ișnovățului, la vreo șapte sute de metri de casă. A băut apă pe săturate, părându-i-se mai bună ca niciodată, iar înainte de a pleca înapoi spre casă a sorbit mai mult cu de-a sila încă o ceașcă cu apă, pentru a fi sigur că nu va fi nevoit să mai facă în acea noapte un drum la fântână. S-a întors cu ceașca goală și s-a culcat la loc mulțumit. Abia a pus capul pe pernă, că Alisandru l-a întrebat:

- Tată, ai fost după apă? Dă-mi și mie să beau, te rog, că nu mai pot de sete după mămăliga aia sărată!

- Vreau și eu, tată, zise Sonel, ridicându-se în capul oaselor.

- Apă este la fântână, băieți, luați ceașca și duceți-vă să beți pe săturate, că așa am făcut și eu…

A doua zi dimineața, când Ioniță Roatăstrâmbă a zărit jumătatea de mămăligă rece rămasă nemâncată, s-a încruntat la ea înciudat, de parcă l-ar fi văzut pe cel ce venea să-i răscolească siacul, podul casei și zămnicul, pentru a-i lua cotele obligatorii, și a început să dea mărunt din buze. Primul impuls a fost să ia mămăliga și s-o azvârle cât colo, la Samca, așa cum făcuse cu capul găinii tăiate, furată de câine. Dar n-ar fi fost păcat să o arunce? Cât a muncit el de la arat și semănat, prășit de două ori, cules, cărat acasă, desfăcat, apoi bătut știuleții cu îmblăciul, dus grăunțele la moară până să ajungă făină în ceaun… Dacă n-ar fi știut cât de sărată era, ar fi mâncat din ea și acum. Mai bine s-o dea la găini decât să facă risipă!

Pe timpul zilei și-a luat băieții și s-a dus la prășit la Optprăjini.

Intrând seara în ogradă, cu gândul la o altă mămăligă în care nu va mai pune strop de sare, nu i-a venit să-și creadă ochilor: peste tot erau numai găini moarte, cu picioarele în sus și cu ciocurile căscate, cu ochii încremeniți exprimând nedumerire, de parcă și-ar fi dat sufletele întrebându-se cu ce au greșit ele pe lumea asta, de au avut parte de o moarte atât de cumplită.

© Chitac Marcel, 2015

GHEORGHE EIȘICE

Până la sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial, când rușii ne-au luat Basarabia, oamenii din Horodiștea, Crăiniceni, Rediu și Rădăuți-Prut mergeau mereu la cumpărături sau cu marfă de vânzare la Lipcani, pe atunci un târg prosper cu piață, iarmaroc, ateliere meșteșugărești, cârciumi și prăvălii, ce colcăia de negustori evrei, armeni, poleaci și, bineînțeles, români.

Gheorghe Lozniță s-a dus și el într-o duminică, trecând podul între Rădăuți-Prut și Lipcani, să vândă niște pielicele de miel și să cumpere cu banii luați pe ele o cotiugă. S-a tocmit mult și când a vândut, și când a cumpărat, că așa se face negoțul, dar înainte de a se întoarce acasă, după ce a băut și aldămașul, simțea că-i crapă bășica de plină ce era și trebuia să se ușureze undeva. Peste tot însă forfotea de lume multă, de tot felul. A umblat la nimereală pe mai multe ulițe, trăgând cotiuga după el, lipind genunchii unul de celălalt când se oprea. A găsit în cele din urmă o potecă mai dosnică pe care nu se vedea în acel moment nici țipenie de om. S-a apropiat de un gard și i s-a părut o veșnicie până a curs tot lichidul din el, de parcă izvora și nu se mai termina. Nu se auzea decât scheunatul unui câine din apropiere, ce-și plângea soarta, iar de pe o stradă alăturată, penetra vocea goarzei anunțând sosirea circului peste o săptămână și măsurile ce se impun pentru ca lipcănenii să nu întărâte lighioanele sălbatice. În caz contrar, „primăria nu răspunde!”.

Asta i-a amintit de perioada când el era cătană în Ardeal, la Oradea. Înainte de a participa cu tot contingentul lui la tragere, la poligonul de lângă un sat din preajmă, goarza sau crainicul primăriei de acolo umbla pe ulițele principale, oprindu-se din loc în loc și strigând cât putea de tare:

„Alo, alo, băgați de samă, mâine vine cătanele cu pușcaletele și face tragere și pe cine pușcă, pușcălit rămâne! Cătanele n-au bai, primăria nu răspunde! Fetele mari, țineți-le acasă, pentru că cătanele sunt hămesite, cum le prinde, cum le hâte! Cătanele n-au bai, primăria nu răspunde!”.

Tocmai când savura sentimentul eliberării de o grea și neplăcută povară, a simțit că-l bate cineva pe umăr. S-a întors tresărind speriat și a dat nas în nas cu un jandarm imberb și foarte spilcuit în uniformă nouă.

- Ce faci aici, bădie? Nu ți-e rușine, te piși în public pe gardurile oamenilor? Pe drum mai trec femei și copii, ce exemplu le dai celor mici? Să știi că o să te amendez pentru asta. Cum te cheamă? întrebă jandarmul, în timp ce-și scotea un carnețel și-un creion din buzunar.

- Gheorghe, ei și ce?! răspunse contravenientul.

- De unde ești?

- Din Crăiniceni, ei și ce!

- Am înțeles cum te numești, te-am întrebat doar unde locuiești. O să primești amenda acasă, să te înveți minte cum să te porți în societate, în public, nesimțitule!

În acele vremuri încă nu apăruseră actele de identitate, iar pe de altă parte Gheorghe Lozniță avea din copilărie un tic verbal cu care cei din sat se obișnuiseră:

- Unde mergi, Gheorghiță?

- La mămuca, ei și ce?!

- Ce mai faci, bre, Gheorghe?

- Stau și mă uit la lumea care trece pe drum, ei și ce?!

- Bună seara, bădie Gheorghe!

- Sara bună, ei și ce?!

Cât timp și-a făcut stagiul militar, în prima perioadă de cătănie, a mâncat multă bătaie de la căprari și de la ofițeri din cauza acestei metehne, până când toți au obosit și s-au plictisit bătându-l sau băgându-l la carceră. L-au lăsat în plata Domnului când și-au dat seamă că la orice întrebare sau comandă adresată, el răspundea întotdeauna cu „ei și ce?!” la sfârșit și că n-o făcea în mod intenționat. Ce-i drept, le-a trebuit vreun an și jumătate ca să înțeleagă fenomenul. Noroc că Gheorghe Lozniță ținea la bătaie și la batjocură.

După pățania din Lipcani, jandarmeria de acolo a primit de la primăria din Horodiștea răspuns la acea amendă că în comună nu există nimeni cu numele Gheorghe Eișice.

La începutul colhozului Gheorghe Lozniță avea deja peste șaizeci de ani și-l cam dureau picioarele, nu mai putea munci la câmp, mergea greu, dar nici nu avea stare să stea acasă. Pe timpul verii se angaja ca paznic la grădina de legume a colectivului.

Într-o zi de toamnă, vreo patru copilandri din sat s-au dus să fure harbuji. Paznicul i-a văzut din locul unde stătea la pândă și s-a furișat mergând târâș, printre foștarii de curechi, după cum învățase în armată, pentru a se putea apropia cât mai mult de ei neobservat. Oricum, n-ar fi putut alerga să-i prindă, din cauza durerii și înțepenelii picioarelor. Micii hoți l-au zărit abia când el era la doi pași de ei. Speriați, au zbughit-o la fugă. Unul, mai mic, împiedicându-se într-un lujer de harbuz, a căzut cu fața în țărână, având mâinile ocupate cu prada la care n-a vrut să renunțe. A început să-i curgă sânge din nas și l-a apucat plânsul, mai mult de frică decât de durere. Gheorghe Lozniță a încercat să-l ogoiască, ștergându-i nasul și l-a asigurat că nu-i face nimic dacă-i scrie pe o bucată de hârtie cine erau ceilalți „infractori”. Cu toate că era analfabet, Gheorghe Eișice avea întotdeauna la el un creion și o bucată de hârtie, singurele lui instrumente de lucru. După ce și-a mai venit în fire, hoțul de harbuji i-a scris trei nume pe hârtia mototolită, apoi i s-a permis să plece.

Seara, la sediul gospodăriei colective, la ședința prezidată de președintele colhozului, unde se făcea analiza acelei zile de lucru, paznicul bostănăriei a prezentat lista cu hoții care prăduiau grădina de legume. Președintele a citit-o mai întâi în gând, a început să râdă singur și l-a întrebat pe Gheorghe Eișice:

- Ești sigur că ăștia trei au furat azi harbuji?!

- Foarte sigur, tovarășe președinte, complicele lor le-a scris numele, ei și ce?!

- Deci aceștia sunt hoții pe care trebuie să-i amendez: Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Vlad Țepeș…

© Marcel Chitac, 2015