luni, 10 decembrie 2012

O AMINTIRE NEPLĂCUTĂ



Era o zi geroasă de iarnă, prin luna ianuarie a anului 1986. Pe strada Ceasornicului, în spatele Ambasadei Chinei, unde se afla o mică dugheană, se formase o coadă de vreo optzeci de persoane, ce creştea văzând cu ochii ca Făt-Frumos din poveste. Am grăbit pasul, pentru că, de multe ori, mi se întâmplase ca cel care fusese mai iute de picior şi se aşezase în faţa mea să fie şi ultimul care mai apucase să cumpere ceva. Fenomenul nu era înscris între aşa-numitele „legi ale lui Murphy”, deoarece iniţiatorul lor american nu fusese niciodată obligat să participe la o coadă la alimente. După ce-mi ocup locul la rând, întreb: - Ce se dă aici? - Ouă – răspund mai multe voci în cor. „Bune şi alea!” – îmi zic, ştiind că prin frigider bătea vântul. - Şi câte cartoane poţi să iei? - Unu’ de căciulă! Din această cauză, unele femei şi-au adus şi copiii cu ele, ţinându-i de mână sau în braţe, dacă erau mai mici. Indiferent de mărimea „căciulii”, toţi aveau aceleaşi drepturi la coadă. Deodată, de parcă nu numai vremurile, dar nici vremea nu mai ţinea cu noi, a început să ningă: mai întâi cu fulgi rari, apoi din ce în ce mai deşi, care curgeau din cer ca făina din sită; s-a pornit şi vântul, transformându-se în viscol. Coada se mişca încet, iar cei care o formau stăteau cât mai lipiţi unii de alţii, asemenea pinguinilor în timpul nopţii polare, indiferent de sex, fără ca cineva să se ofenseze sau să protesteze. În dreptul uşii deschise a prăvăliei era proptită o masă ce bloca accesul muşteriilor, pe care vânzătorul punea cofrajul cu ouă, după ce încasa banii de la client, dar oamenii aşteptau la rând afară, sub cerul liber. Pe atunci, numai cerul şi păsările cerului se mai puteau bucura de libertate… Unul mai tânăr se ducea din când în când până-n dreptul uşii deschise şi îl întreba pe gestionar câte cartoane cu ouă mai avea de vânzare. Făcea apoi o numărătoare a membrilor cozii, după care decreta: - Mai ajung ouăle doar până aici! Mulţi dintre cei care se aflau la coada cozii renunţau să mai stea şi plecau înjurând, fiind deja rebegiţi de frig, lihniţi de foame şi negri de supărare. Alţii se încăpăţânau să mai rămână, mizând pe o numărătoare greşită a ouălor sau a celor ce râvneau la ele, sperând că de data asta vor avea noroc. Deja se lăsase întunericul. Viscolul se înteţea, iar frigul pătrunsese până-n măduva oaselor, după atâtea ore de stat pe loc în zăpadă. La ultima numărare, însoţită de strigare, mi-am dat seama că eu mă aflam în categoria ghinioniştilor acelei cozi. Tocmai mă pregăteam să plec, în timp ce prin minte îmi năvăleau cele mai expresive şi mai pitoreşti sudalme la adresa celor ce ne aduseseră în pragul disperării şi al dezumanizării, când, iată că apare de după colţ miliţianul pe care-l vedeam zilnic în faţa gheretei de lângă Ambasada Chinei. Era un individ scund, burtos, cu picioarele de juma’ de metru, curbate ca nişte paranteze, de parcă făcuse armata la cavalerie şi mergea mai mult răsucindu-se la stânga şi la dreapta, cu capul lăsat pe spate, încercând mereu să-şi ajungă burta din urmă, să nu o piardă. Când se opreşte în dreptul magazinului, trage de un capăt al mesei, îşi face loc şi intră foarte dezinvolt, ca la el acasă, fluierând aiurea, precum omul prost pe stradă. - Ce mai faci, nea Nae, de când nu te-am mai văzut? – se aude dinăuntru. Deşi aveam certitudinea că nu mai reuşesc să cumpăr, le-am spus celor câţiva, rămaşi încă pe baricade: - Să ştiţi că gândacul asta de Colorado nu a venit pentru că i s-a făcut dor de nea Nae, ci ca să ia ouă fără să stea la rând! - Păi, ce poţi să-i faci? Doar e miliţian – zice unul. - Cu atât mai mult; dacă-i „organ”, ar trebui să respecte regulile, nu să le încalce. Eu n-o să-l las să ne sfideze pe toţi! După vreo cinci minute de trăncăneală cu nea Nae, miliţianul dă să iasă cu trei cofraje cu ouă în braţe, în timp ce oamenii care aşteptau de ore bune afară, în viscol, primeau doar unul. Având mâinile ocupate, voia să-şi facă loc, împingând masa care bloca ieşirea, cu burta. Atunci, eu am început să împing masa în sens invers şi m-am răstit la el: - Ce faci, domnule, nu ţi-e ruşine? Să ştii că nu ieşi cu ouăle întregi de aici, că ţi le sparg în cap! Tipul a rămas blocat, uşor descumpănit şi, când şi-a dat seama că nu glumesc, a dus ouăle înapoi. Am fost foarte dezamăgit, văzând că nimeni nu s-a solidarizat cu mine. Toţi tăceau. După ce şi-a abandonat prada, tablagiul a ieşit cu mâinile goale, s-a apropiat de mine şi mi s-a adresat cu formula stereotipă: - Sunt plutonierul X, vă rog să vă legitimaţi! - Ce zici, mă, pentru ce să mă legitimez?! Care-i misiunea ta acum, să păzeşti ambasada sau să te ţii de găinării aici? Ştii care-i deosebirea dintre noi doi sau mai bine zis una din ele, căci sunt mai multe? Tu nu ştii cine sunt eu, pe când eu ştiu cine eşti tu! Dacă ţii la tablele alea de pe umeri care te avertizează când plouă cu grindină şi nu vrei să le pierzi, marş de-aici la cuşcă, acolo unde ţi-e locul!... Între timp, ouăle s-au isprăvit – eram convins că vânzătorul i-a păstrat „gândacului” porţia de ouă pentru a doua zi, când nu mai eram eu acolo – şi rudimentul de coadă al celor fără de noroc a început să se risipească. - Domnule, dar ce curaj ai avut să-l înfrunţi pe miliţian! – a încercat să mă flateze unul dintre perdanţi. - Să vă ia dracu’ pe toţi, vă meritaţi soarta! – am zis eu, iuţind pasul spre casă.

© Marcel Chitac 2012

joi, 22 noiembrie 2012

OMUL NEPOTRIVIT LA LOCUL STABILIT

În perioada anilor 1979-1986, am activat ca muzeograf la Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti. Era, cred, spre sfârşitul acestui interval de timp când, într-o zi, am fost convocaţi toţi muzeografii şi conservatorii de la muzeu, precum şi cei de la colecţiile de artă din oraş subordonate acestuia la o şedinţă, având ca temă asigurarea securităţii lucrărilor de patrimoniu din expunerea de bază şi din depozite. La acea şedinţă participa Ministrul Culturii de atunci, Suzana Gâdea, un ofiţer de securitate îmbrăcat civil, ce răspundea de patrimoniul cultural al capitalei şi cei doi directori ai muzeului. Cu numai trei zile în urmă fusesem detaşat la Muzeul „Gh. Tattarăscu” din strada Brezoianu, vizavi de Agenţia de voiaj CFR, luându-i locul unei colege care primise în cele din urmă aprobarea să-şi viziteze sora în Suedia şi care, datorită emoţiei revederii, uitase drumul de întoarcere. Fiecare muzeograf era întrebat şi trebuia să răspundă în faţa prezidiului dacă la muzeul unde lucra erau asigurate toate condiţiile de securitate şi de conservare şi, dacă nu, ce probleme erau de rezolvat. Când mi-a venit şi mie rândul, am precizat că abia îmi luasem postul în primire, dar că am constatat că totul era în regulă: ferestrele erau prevăzute cu gratii, poarta de la curtea interioară se încuia atunci când nu era program de vizitare, iar pe timpul nopţii paza era asigurată. - Dar, ia spune-mi – mă abordează tovarăşa Suzana Gâdea –, matale îl mai verifici noaptea la telefon pe paznic să vezi dacă-şi face datoria? - Bineînţeles, am minţit eu, îl sun în fiecare noapte! - Ar trebui să-l suni la ore diferite, nu doar seara, înainte de culcare, că după aia paznicul poate pleacă acasă şi se culcă şi el… Eu nu cred că mata te mai scoli noaptea, după ce te culci! - Ba da, mă scol de mai multe ori, tovarăşa ministru, pentru că am copii mici şi mă trezesc ei, vreau, nu vreau. Deja în sală se produsese rumoare, unii începuseră să pufnească în râs sau să şuşotească între ei. Nu ştiu cât de convingător am fost, pentru că „kulturnika” a continuat: - De fapt, nu este suficient să-l verifici pe paznic doar la telefon, ar trebui să mergi dumneata până acolo să vezi dacă-şi face datoria cum trebuie. Tocmai mă pregăteam s-o atenţionez pe acea „mamaie” care părea căzută din Lună, că factura telefonului de acasă o plăteam eu, nu muzeul, că nu aş fi putut ajunge pe timpul nopţii din Şoseaua Alexandriei, unde locuiam atunci, până la muzeu decât cu bicicleta sau cu taxiul, iar, dacă m-aş fi plimbat noaptea pentru a-l păzi pe paznic, cum mi-aş mai fi putut face datoria de muzeograf a doua zi şi cine mi-ar fi decontat banii de taxi?! Discuţia devenise atât de absurdă şi hilară, încât am preferat să mă abţin; numai că ministresa nu s-a oprit aici. Părându-i-se probabil că spusele mele nu inspirau încredere, a continuat: - Eu cred că ar trebui să fii verificat mai întâi mata, dacă-l verifici pe paznic. Ia spune-mi şi mie, drăguţă, care-i numărul matale de telefon, să-l notez şi eu! În timp ce-i dictam numărul, am simţit un ghiont în spate de la un coleg, care mi-a şoptit: - Ai încurcat-o, vezi că i-ai căzut cu tronc babei şi o să te cheme la ea noaptea, când o avea insomnii sau vise „eroice”. După acest episod, de câte ori suna telefonul mai târziu de ora opt seara, credeam că mă caută Suzana, iar în fiecare noapte eram terorizat de un coşmar care se repeta: se făcea că mă zgâlţâia cineva de umăr şi mă întreba: „Ce faci, dormi? Du-te şi vezi dacă-i paznicul la post!”. Acel cineva era ba Suzana Gâdea, ba directorul, iar, uneori, soacră-mea. N-am scăpat de acel chin decât atunci când, într-un astfel de vis, i-am spus directorului că vreau să mă angajez eu ca paznic de noapte la muzeu, iar cererea mi-a fost aprobată. © Marcel Chitac 2012

marți, 13 noiembrie 2012

TAUROMAHIE



Străbunicul din partea mamei – Tudose Avadanei – era un om de înălţime medie, îndesat, vânjos şi avea pe braţe nişte vene proeminente şi încolăcite ca şerpii în jurul unei crengi. În schimb, nu se putea lăuda cu prea multă chibzuinţă sau cumpătare, fiind cam arţăgos din fire. Nu-i trebuia mult ca să-şi iasă din pepeni şi să sară la bătaie. Totuşi, rar se întâmpla să-şi etaleze calităţile de luptător, poate şi din cauză că lumea din sat îi cunoştea năravurile şi evita să-l supere sau să-l provoace. Culmea este că era mai paşnic, mai pacifist, când se îmbăta, decât în restul timpului. La crâşma din sat nu mergea prea des, însă, fiind un om gospodar şi conştiincios în tot ce făcea, odată intrat, nu ieşea de acolo decât după vreo săptămână. Cârciuma nu avea standard de restaurant, oferea doar rachiu şi vin clienţilor săi, nu şi bucate. Străbunica avea grijă să-i ducă omului ei de mâncare în fiecare zi, cât dura cura de băutură, de parcă el s-ar fi aflat la lucru, la câmp. Pe atunci, unităţile de măsură pentru băuturile alcoolice erau ţoiul, oala sau burta, în funcţie de preferinţele clientului. Întotdeauna, Tudose Avadanei alegea ultimul tip de „recipient” pentru evaluarea consumului, îmbătându-se şi dezbătându-se de mai multe ori în cele câteva zile petrecute în acel mod ce putea părea unora cam monoton şi plictisitor, dar nu şi lui. La sfârşitul fiecărui an, cârciumarul îi făcea socoteala, prezentându-i nota de plată. Într-un an în care a avut o activitate mai intensă a trebuit să-şi vândă perechea de boi – folosiţi până atunci la tras la jug, boi ce valorau o avere pentru un lucrător al pământului – spre a-şi putea achita datoria faţă de „clubul” pe care-l frecventa. O singură dată s-a supărat nevastă-sa pe el pentru aceste apucături păguboase şi i-a reproşat, după ce s-a trezit din beţie: - Tudose, oamenii gospodari se ţin de casă, nu stau toată ziua sau toată săptămâna în cârciumă, ca tine! - Să ştii, muiere, că astă noapte, când am venit acasă, abia mai puteam să merg şi m-am ţinut de pereţii casei până am nimerit uşa şi clanţa! – a liniştit-o el. Într-o zi, înainte de a se însura, pe când era flăcău şi îi făcea curte străbunicii, aceasta l-a prevenit să nu mai vină pe la ea, deoarece fraţii ei nu-l plăceau şi îşi puseseră în gând să-l bată. Cei trei fraţi erau nişte hojmălăi mai înalţi decât uşa, iar atunci când umblau prin casă, ţineau capul plecat, pentru a nu da cu el de tavan. Auzind una ca asta, străbunicul Tudose s-a prezentat în seara aceleiaşi zile la ei, a intrat în singura odaie în care locuiau cu toţii, şi-a scos cojocul şi s-a adresat adversarilor lui: - Am auzit că vreţi să mă bateţi; care dintre voi începe primul? Ne batem până când ori mă omorâţi, ori vă omor eu pe toţi! Ca la o comandă, cei trei malaci s-au repezit toţi odată spre uşă, încurcându-se unul pe altul prin tindă şi s-au făcut nevăzuţi afară. De atunci, au căzut la pace şi, în scurt timp, fraţii şi-au acceptat cumnatul cu toate calităţile şi defectele lui. Odată, tatăl bunicului venea cu coromâsla şi căldările pline cu apă pe umăr, de la fântână. Taurul comunal, care era în grija lui Duţă, văcarul satului, tocmai rupsese lanţul, după ce a fost înţepat pe spinare de o streche, o muscă de câteva mii de ori mai mică decât el, dar dotată cu un ac foarte dureros. Nu se ştie pe unde umblase taurul şi ce mai făcuse până atunci, cum de a ajuns chiar în spatele lui tătuca Tudose că, dintr-o dată, fără somaţie sau avertisment, l-a luat în coarne pe tatăl bunicului, agăţându-l de pacheşti şi l-a aruncat cât acolo, cu coromâslă şi găleţi cu tot, vărsându-i apa. La un asemenea gest laş şi violent, de lemn Tănase să fi fost şi tot reacţionai într-un fel sau altul. Victima atacului prin surprindere s-a ridicat de jos, şi-a revenit repede din zăpăceală şi, când s-a dumirit despre ce fusese vorba, a trecut la contraatac. S-a apropiat frontal de taur, a flexat genunchii privindu-l în ochi, iar în clipa în care acesta s-a lansat spre el, „toreadorul” s-a răsucit pe vârful piciorului drept; taurul a ratat ţinta, trecând pe lângă ea şi în momentul când se aflau „umăr lângă umăr”, fiara a fost prinsă cu braţul drept de grumaz, iar policele şi degetul arătător de la mâna stângă i-au fost înfipte în nări ca un cleşte, ce a început să strângă progresiv. Taurul, cu ochii bulbucaţi, pufăia asemenea unei locomotive cu aburi şi arunca picioarele din spate în sus, împroşcând aerul cu ţărână şi fire de iarbă scoase din pământ cu rădăcină cu tot, învârtindu-se în cerc, încercând să se elibereze din menghina care-i provoca dureri cumplite, în acel loc care la el era mai sensibil decât boaşele. Bunicul mamei urma traiectoria impusă de adversar, numai că, în loc să slăbească strânsoarea degetelor în nările dihaniei – căreia îi curgeau balele şi mucii amestecaţi cu sânge – strângea şi mai tare, simţind cum îi intră unghiile în peretele despărţitor dintre cele două nări. După vreun sfert de oră de „dans”, ce evoca parcă scena din tabloul lui Delacroix, „Lupta lui Iacob cu îngerul”, namila a îngenuncheat întâi pe piciorul stâng din faţă, apoi pe cel drept şi, în cele din urmă, s-a lăsat pe o parte, scoţând un nor de pâclă pe gură, însoţit de un muget cutremurător, ceea ce echivala cu recunoaşterea statutului de învins. Ca urmare a acestui duel, de câte ori toreadorul de ocazie se întâlnea cu taurul, care venea cu cireada de la păscut, acesta din urmă o rupea la fugă, chiar dacă prin gestul său se făcea de râs în faţa haremului. La scurt timp după această întâmplare, moş Tudose cobora drumul de la bolniţă sau puţul sec spre podul de piatră, cu vaca şi viţica legate una de alta, mergând toţi desculţi prin colbul fierbinte cu miros înţepător de balegă încinsă la soare. Boierul Văsescu venea din urmă cu o brişcă trasă de un cal, fără a se auzi vreun zgomot, datorită şmilului cu care era unsă osia şi a covorului de praf, gros de trei degete, de pe drum. Văzând că cel ce merge în faţa sa nu schiţează niciun gest pentru a se da la o parte şi a-i face loc să treacă, boierul a intrat cu oiştea între cele două dobitoace, aruncându-le cu picioarele în sus în şanţul drumului. - Ce faci, coane? De ce nu bagi de samă?! – l-a dojenit moşul cu delicateţe pe conducătorul atelajului. Drept răspuns, a primit o lovitură de bici pe spinare, care i-a tăiat şi cămaşa de câlţi, şi pielea, începând să-i şiroiască sângele. Scena de final a fost cu un boier bătut bine, peste care se afla o bihuncă răsturnată, cu roţile învârtindu-se în vânt, în timp ce calul slobod păştea lucerna de alături, strănutând din când în când şi scuturând capul, şfichiuind aerul cu coama, de parcă ar fi vrut să spună: „Ţi-am zis, boierule, să-ţi vezi de drum că este loc pentru toată lumea?!” În primăvara anului 1907, străbunicul Tudose şi învăţătorul Cristea au fost arestaţi, legaţi de şaua cailor jandarmilor şi târâţi prin zloată, un amestec moloşag de zăpadă şi glod, cale de cincizeci de kilometri până la Dorohoi, cei doi fiind consideraţi capii revoltei din Horodiştea. În arestul de acolo se aflau toţi răzvrătiţii din judeţ, care erau deja condamnaţi la moarte, prin împuşcare. Norocul lor a fost că în noaptea ce a urmat a căzut guvernul. Pe atunci, se succedau la conducerea statului conservatorii cu liberalii, stagiul fiecărui partid fiind de la câteva luni la câteva zile. Ca o concesie, cei care au preluat puterea pe timpul nopţii i-au graţiat pe răsculaţi. Din păcate, în urma transportului, fiind dus remorcat de şaua calului, târât ca o sanie, străbunicul s-a pricopsit cu o pneumonie de la care, după mai puţin de un an, i s-a tras moartea. E adevărat că n-a fost o ieşire din scena vieţii prea glorioasă. Dacă ar fi trăit în Spania, ar fi rămas în istorie, ca singurul toreador autentic care a învins taurul cu mâinile goale.

© Marcel Chitac 2012

CHIURETAJUL

- Unchiule, să ştii că mă însor – îl abordează Felie într-o zi pe Moşu’ cu o mină serioasă, gravă. Acesta se uită la el pe sub sprâncenele stufoase, pe deasupra ochelarilor şicliţi, pe care-i ştergea uneori cu poalele halatului, oprindu-se din lucru şi încercând să ghicească ce obrăznicie mai pune la cale nepotul său. - Ce-i Felie, ai intrat în călduri, ţi s-a făcut de catrinţă, ţi s-a sculat şi ţie puţulica? - Nu, serios, unchiule, fata cu care sunt în vorbe a rămas gravidă… - Cum eşti tu spurcat la gură, poate i-ai zis nişte vorbe mai deocheate, de a ajuns biata fată în situaţia asta… Tu nu ştii că copiii nu se fac cu degetul şi nici nu-i aduce barza? Te-ai fi lăudat faţă de ea că pictezi la biserică, te-ai dat rotund, ai făcut pe artistul şi ai lăsat-o să înţeleagă că eşti plin de bani ca câinele de purici; şi-a dat seama cât de naiv eşti şi acum vrea să te stoarcă de parale, nu de altceva! Tu eşti în stare să faci copii, măi Alifie? Nici nu ţi-a crescut părul la cur… Ar trebui să-ţi dau mai mult de lucru, ca să nu mai ai timp şi nici chef de prostii! - Deocamdată am mare nevoie de bani, unchiule, să-i dau unui doctor să-i facă întrerupere de sarcină, dacă nu mă laşi s-o iau de nevastă – continuă Felie, cu o mutră de om care şi-a pierdut toată flota într-o furtună năprasnică. Moşu’ îl studiază mai atent, pentru a se convinge dacă vorbeşte serios sau joacă teatru şi-l întreabă: - Şi cam de câţi bani ai nevoie, Felie? - Păi, cred că mi-ar ajunge vreo două-trei mii, restul o să pună ea, din economiile ei. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor, văzându-l pe Moşu’ scotocindu-se prin buzunare, luându-le la rând, până a reuşit să dibuie un fişic, din care i-a dat nepotului două mii de lei, în bancnote de câte o sută – din alea albastre, cu Bălcescu pe ele – după ce le-a numărat de trei ori, pentru a nu se lipi mai multe din greşeală. Când am rămas singur cu Felie, l-am întrebat: - Cum ţi-a trecut prin cap o idee atât de nebunească? - Altfel, nu vedeam niciun ban de la el în următorii zece ani. După câteva zile, Moşu’ îşi aminteşte de „păţania” nepotului său şi-l întreabă: - Ia zi, Muşama, ai rezolvat problema cu avortul? - Da, unchiule, a fost fata la doctor, i-a scos copilul, cică era băiat şi semăna cu mine – adaugă el mândru, pentru a fi cât mai convingător. Acum, parcă-mi pare rău că nu l-a păstrat! - Dacă zici că semăna cu tine, mai bine că l-a aruncat la canal! Tu crezi, mă Tămâie, că la un chiuretaj făcut în luna a doua de sarcină se mai înţelege ce iese? E clar că te-a luat de fraier fata aia şi te-a păcălit… Să vezi cum faci, să-mi dai înapoi banii ăia pe care ţi i-am împrumutat. - Zi mersi că nu-ţi cere şi dobândă – am încercat să-l consolez eu mai târziu. Data viitoare, poate o să fii mai inspirat sau mai bine documentat. © Marcel Chitac 2012

vineri, 21 septembrie 2012

DOPUL

Din echipa în care lucram la pictura bisericii mai făceau parte „Moşu'” – care era pictorul autorizat, titularul lucrării – nepotul acestuia, „Felie”, elev la liceul de arte plastice şi un coleg de-al meu de facultate, cu doi ani mai mare decât mine. Cu noi, cei doi studenţi, Moşu’ se purta civilizat şi ne plătea pentru ceea ce făceam cu cât credea el de cuviinţă, însă faţă de nepot avea o atitudine diferită. Înainte de toate, i-a dat cu mare generozitate patru porecle: Felie, Muşama, Tămâie şi Alifie, cea mai uzitată fiind prima. Pentru mine nu era prea clar la început dacă acestea erau forme de alint sau de batjocură faţă de „protejatul” lui. Felie devenise pentru unchiul său un fel de băiat de prăvălie sau fecior în casă, bun la toate, fiind folosit şi la alte munci, pe lângă pictura bisericească, mai ales la el acasă, fiindcă Moşu’ era văduv. Cu toate acestea, Felie nu-şi primea niciodată plata pentru contribuţia sa la pictură. Ba, la drept vorbind, a fost odată o excepţie când, într-un moment de exces de generozitate sau de bunăvoinţă, unchiul i-a oferit nepotului său două sute de lei cu recomandarea să-i cheltuiască chibzuit, cu folos. Asta a fost toată plata lui pentru o perioadă de trei-patru ani de muncă. În schimb, primea promisiuni şi încurajări că va fi ajutat ori de câte ori va fi nevoie pentru a reuşi în carieră şi în viaţă, în general. Faţă de acest tratament discriminatoriu, nici nepotul nu-i rămânea dator unchiului său. În discuţiile cu mine şi cu colegul de facultate îi zicea Moşu’ şi i-a găsit şi el o poreclă: „Cărăbuş”. De asemenea, nu scăpa nicio ocazie să-l ironizeze, să-l persifleze, fără a întrece totuşi măsura, ca să nu-l enerveze prea tare. Moşu’ avea pe atunci vreo şaizeci de ani, era scund ca statură, dar bine legat, îndesat şi purta în timpul lucrului un halat, care fusese cândva, demult, maro, însă acum era greu să-i defineşti culoarea: semăna pe departe cu nuanţele unui peşte afumat, dar pentru a nu greşi, puteai spune mai degrabă că avea o culoare fără nume. De pe cap nu-i lipsea niciodată un basc bleumarin cu un moţ în vârf, ce semăna cu un sfârc de pe burta unei scroafe, aşa cum se purta pe atunci, numai că, în cazul bascului, mai distingeai vag urmele culorii originare. - Unchiule, ce-a păţit bascul dumitale, de ce este crăpat la spate? – îl întrebă într-o zi Felie, într-un moment de pauză. Într-adevăr, bascul Moşului avea o tăietură, o despicătură, ca o coadă de rândunică. - Eu l-am tăiat cu foarfecele, pentru că nu-mi mai intra pe cap. Nu înţeleg ce s-a întâmplat, doar îl port de atâţia ani şi, dintr-o dată, am observat că nu-mi mai vine. Poate că mi-o fi crescut capul, a spus Moşu’ pe un ton foarte serios şi părea că nu glumeşte. - Am citit şi eu, nu demult, într-o revistă, „Ştiinţă şi tehnică” despre acest fenomen – completă nepotul; spunea acolo că, aşa cum celor care practică culturismul li se dezvoltă masa musculară, celor care gândesc prea mult continuă să le crească creierul, indiferent de vârstă, şi, dacă n-ar creşte şi ambalajul, adică, mai ştiinţific, cutia craniană, probabil că aceasta s-ar fisura sau chiar ar exploda… - Vezi să nu-ţi bubuie ţie mintea de la atâta prostie, măi Felie – a replicat Moşu’, dându-şi seama că este luat peste picior de mucosul de nepot. În cazul tău, s-ar putea să facă implozie din cauza vidului din ţeastă, ca la găurile negre, dacă tot îţi plac explicaţiile ştiinţifice – adăugă Cărăbuş cu năduf. La pictarea scenei cu „Izgonirea din Rai”, lui Felie i-a revenit sarcina de a ilustra fauna şi flora specifice Grădinii Edenului: tot felul de plante, dar mai ales diferite animale, păsări, peşti şi chiar insecte, ca pe Arca lui Noe de mai târziu. Din dorinţa de a prezenta cât mai complet acest ecosistem, ucenicul a pictat şi un cărăbuş ce ţinea în „mâna” stângă paleta cu culori, iar în cea dreaptă, o pensulă. Noroc că unchiul său n-a băgat de seamă acest detaliu, dar chiar dacă l-ar fi observat, n-avea de unde să ştie că acel gândac îl reprezenta pe el. În zilele când erau sărbători importante, sărbători prăznicare, nu lucram la pictură să nu deranjăm slujba şi să nu-i ofensăm pe drept-credincioşi. Aceste zile de pauză, de relaxare erau bine-venite şi pentru noi. Era prăznuirea „Schimbării la faţă”. Dacă de obicei Moşu’ îşi făcea siesta câte două-trei ore după fiecare masă de prânz, acum, fiind sărbătoare, avea timp nelimitat la dispoziţie pentru acest tabiet. A luat ţolul – pe care-l foloseam la pictat cupola sau tavanul de sub cafas, aşezându-ne pe spate pe el – şi l-a întins într-un loc umbros pe iarbă, sub un măr, spre a trage un pui de somn. Peste câteva ceasuri, Felie intră ca o furtună în camera unde leneveam împreună cu celălalt coleg şi zice foarte agitat: - Fraţilor, veniţi repede afară, să vedeţi ceva! Cred că s-a produs un miracol… - Ce miracol visezi, Muşama? Poate ai băut uleiul din candelă şi acum ai vedenii – i-am răspuns eu impasibil, ştiindu-l mereu pus pe şotii. - Nu glumesc, de data asta vorbesc serios, ieşiţi să vă convingeţi cu ochii voştri! Bănuind că merită efortul, am dat curs invitaţiei. Moşu’ tocmai se sculase şi mergea prin curte cu paşi şovăitori, de parcă n-ar fi fost mersul lui, târând după el ţolul, pe care-l ţinea de un capăt, dând de înţeles că se afla în starea aceea de tranziţie dintre somn şi veghe. Jumătate de faţă o avea colorată cu roşu englez şi ar fi semănat cu un indian din America, dacă ar fi avut şi câteva pene înfipte în basc. Nepotul l-a întâmpinat cu un zâmbet abia ţinut în frâu, pentru a nu izbucni în hohote de râs şi i-a spus: - Unchiule, nu degeaba ai pictat atâtea biserici până acum, i-ai devenit drag Domnului, eşti un om ales, însemnat şi la propriu, şi la figurat, dar în primul rând, însemnat la propriu. Uite, minunea schimbării la faţă s-a pogorât şi asupra dumitale, tocmai în ziua serbării ei… Moşu’ s-a uitat pieziş la el – oricum nu părea a fi într-o dispoziţie prea bună, se trezise cu faţa la ţol – sictirindu-l: - Ce tot baţi câmpii, Felie, nu-ţi prieşte statul degeaba?! Ia vezi să nu te altoiesc, de o să-ţi iasă toate minunile din capul ăla sec! Până să termine Moşu’ suduielile, Felie i-a şi adus o oglindă din cameră. Bineînţeles, varianta cu miracolul n-a fost acceptată şi nici că vopseaua ar fi ajuns în mod accidental pe ţol. Suspectul principal sau mai bine zis unic autor al acestui act premeditat şi rău-voitor nu putea fi nimeni altul decât propriul său nepot. Într-unul din buzunarele halatului descris puţin mai înainte se aflau tot timpul bucăţi de sfoară de lungimi şi grosimi diferite, resturi de sârmă, cuie, piuliţe – toate acestea fiind găsite de-a lungul timpului prin biserică sau în curtea acesteia, iar în celălalt buzunar erau dopuri din plastic care se foloseau la îmbutelierea sticlelor de un litru sau de jumătate din anii ’70. Este greu de ghicit la ce-i trebuiau Moşului acele materiale – tratate de majoritatea oamenilor drept gunoaie fără valoare – dar, de vreme ce le colecţiona cu atâta râvnă şi le păstra cu grijă, înseamnă că lui îi erau foarte utile. Într-o zi, spre sfârşitul verii, stăteam toţi trei ucenicii tolăniţi pe iarbă, în faţa bisericii, pentru a ne vedea şi pe noi soarele, mai tot timpul petrecându-l pe schelă, la lumina becurilor puternice, încât nici nu mai ştiam când era zi sau noapte. Din această cauză, aveam pielea nefiresc de albă, ca un cur de babă. Moşu’ rămăsese să termine de poleit o aureolă de sfânt. Era mai încet la lucru, datorită vârstei; în schimb, experienţa îşi spunea întotdeauna cuvântul. Liniştea specifică locului unde ne aflam a fost spartă brusc de un trosnet puternic, urmat imediat de o bufnitură înfundată. Am sărit ca arşi de la locurile noastre de trândăveală şi am dat buzna în biserică, să vedem ce s-a întâmplat. Temerile noastre s-au adeverit din păcate: călcând pe o scândură de pe schelă care fusese mai putredă sau mai prost fixată, Moşu’ căzuse de la vreo cinci metri înălţime şi zăcea nemişcat pe pardoseala dură din mozaic, cu faţa în jos, capul întors pe o parte şi bascul alături, iar din nas sau din gură îi curgea sânge; la fel şi din urechea dreaptă se ivise un firicel roşu ce-şi croia loc la vale. - Unchiule, ce-ai păţit, cum te simţi, dacă mă auzi, stai aşa nemişcat că mă duc să chem ajutoare, să caut un doctor, salvarea… – îi spunea Felie mai mult plângând, după ce a îngenuncheat lângă el, pipăindu-l cu grijă fără a-i schimba poziţia, de teamă să nu fi avut vreo fractură de coloană. În starea de şoc în care ne aflam cu toţii, eram aproape paralizaţi de emoţie, nu ştiam cum să reacţionăm pentru a-i veni în ajutor, mai ales că nu era clar dacă mai trăieşte sau a murit. Tocmai când nepotul se pregătea să se ridice şi s-o zbughească la fugă, afară, în căutarea ajutoarelor promise, Moşu’ a deschis un ochi, apoi şi pe celălalt şi, după multe sforţări, a întins braţul şi degetul arătător, încercând să spună ceva. În cele din urmă, a rostit: „Do… do-pul… dopul, Felie…”. Deşi ceea ce spunea n-avea nicio noimă, în clipa aceea ni s-a luat o piatră de pe inimă, iar disperarea şi deruta ce ne copleşeau s-au transformat dintr-o dată într-o bucurie aproape isterică, acele cuvinte bolborosite echivalând cu primele scâncete sau orăcăieli ale fătului atunci când iese din mă-sa şi începe să respire pentru întâia oară, semn că este viu şi sănătos. - Ce dop, unchiule, despre ce dop vorbeşti… nu te agita, stai liniştit până chem un medic! - Felie, dă-mi te rog dopul ăla de acolo de jos… cred că mi-a căzut mie din buzunar… Dopul a trecut de la unul la altul, fiecare l-a studiat cu atenţie ca să vadă ce era cu el, ce calităţi sau însuşiri deosebite avea. Ce-i drept, arăta perfect, nu prezenta niciun defect, nicio deformare, în ciuda căderii de la înălţime, dar nu era decât un dop de plastic şi nimic mai mult. Când a ajuns în sfârşit în palma Moşului, acesta a închis pumnul, strângându-l cu putere; faţa inexpresivă şi imobilă de până atunci, ca de mort, i s-a luminat într-un zâmbet larg, iar ochii au început să-i sclipească de fericire, asemenea celor ai unui copil ce-şi recuperează jucăria pe care o crezuse pierdută pentru totdeauna. A doua zi, Moşu’ era ca nou. Din când în când, băga mâna în buzunarul halatului şi îşi verifica preţioasa colecţie de dopuri din plastic, din care nu lipsea nicio piesă.
© Marcel Chitac 2012

joi, 13 septembrie 2012

TINEREŢE, HAINE GRELE…

„Liceu, cimitir al tinereţii mele
Pedanţi profesori, examene grele…”
G. Bacovia

La Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Iaşi am fost elev intern, ceea ce însemna că şcoala unde învăţam îmi era şi casă, profesorii şi pedagogii ţineau loc de părinţi, iar colegii – tovarăşi de captivitate şi de suferinţă – mi-au devenit în scurt timp fraţi.
În fiecare zi, de luni până sâmbătă inclusiv, orele de clasă cu profesorii începeau de la opt până la paisprezece, după gimnastica de înviorare şi micul dejun. Perioada orelor de curs cuprindea şi materii teoretice, şi studii de atelier, de specialitate: desen, crochiuri, pictură, compoziţie, modelaj etc. După masa de prânz, la cantina internatului – unde intram încolonaţi în şir indian – mergeam cu toţii în sala de clasă sau în atelierele de specialitate şi începeam pregătirea temelor pentru „acasă”, conform orarului din ziua următoare, sub supravegherea unui elev dintr-o clasă superioară (care trebuia să menţină liniştea şi disciplina) până seara la orele douăzeci, când venea pedagogul să ne conducă la dormitoarele, ce erau încuiate în timpul zilei.
N-am înţeles nici atunci şi nu realizez nici acum de ce acelui individ i se zicea pedagog, când mai corectă ar fi fost denumirea de gardian. Ceea ce făcea el n-avea nimic în comun cu pedagogia: dimineaţa dădea deşteptarea bătând cu maldărul de chei în uşă, în timp ce striga: „Băiete, băiete… Hei, leule… Scularea!”, iar seara descuia dormitoarele căminului, precum Apostolul Petru porţile Raiului. Uneori, completa câte un bilet de ieşire în oraş, după ce se lăsa convins că exista un motiv foarte întemeiat din partea elevului pentru solicitarea sa, iar în timpul mesei de prânz împărţea scrisorile primite de elevi de acasă. Cam la asta se reducea activitatea lui „pedagogică”. De mulţi ani se pricopsise cu porecla „Mau”, iar acest nume ciudat, însoţit de mutra lui văzută din profil apărea pe toate zidurile şi gardurile, ba chiar şi pe pereţi de stâncă, pe unde trecuse vreun elev intern de la „Octav Băncilă”.
Porecla uneia din pedagogele care le „păstorea” pe fete, colegele noastre, era „Crow”, iar a celeilalte „Cow”. Dacă primul etimon englezesc înseamnă „Cioara”, iar al doilea „Vaca”, n-am aflat niciodată semnificaţia sau etimologia lui „Mau”. Oricum, acest nume i se potrivea ca un calapod ori ca o mănuşă, într-atât de mult ne obişnuisem noi cu el. Când auzeam „Mau”, îi şi vedeam figura pedagogului, iar când îl zăream, îmi apărea în minte cuvântul „Mau”. Reflex condiţionat se numeşte asta în psihologie. Chiar şi acum i-aş putea desena portretul din memorie numai la auzul numelui.
În orele de după-amiază, când ne pregăteam temele pentru a doua zi, portretul pedagogului era nelipsit de pe tablă. De cum intra în clasă, el se uita cu coada ochiului într-acolo, după care, se ducea la un elev ce i se părea mai docil şi îi şoptea la ureche: „Băiete, băiete, du-te şi şterge porcăria aia de pe tablă!”. Întotdeauna se bâlbâia sau repeta unele cuvinte când se enerva, spre deliciul nostru.
Mă simt dator atât faţă de acest personaj, cât şi faţă de cititori să-i fac un portret, un „crochiu” literar de această dată.
Individul avea cam treizeci şi cinci de ani, deşi atunci îmi părea mai în vârstă; era înalt, brunet, ciolănos, cu o alură cabalină, umbla îmbrăcat într-un costum negru ca de cioclu şi era uşor adus de spate datorită posturii pe care o lua când îl saluta pe director.
Fruntea era îngustă, nasul frânt de la mijloc ca la boxeri, bărbia proeminentă, despicată de o cută, maxilarul puternic, ochii duşi în fundul capului – atunci când îi ţinea închişi, orbitele păreau nelocuite. Avea sprâncenele stufoase, profilele zigomatice accentuate, buza de jos mult ieşită în afară, ca un jgheab de streaşină. Când râdea, i se vedeau toţi dinţii mari, puternici, până la baza gingiilor. Din această cauză, uneori se chinuia să-şi ţină buzele lipite în timp ce râdea, ceea ce-i transforma faţa într-o expresie foarte caraghioasă, ca o grimasă, de parcă ar fi fost în pericol să se scape pe el.
Părul negru ca pana corbului era tuns scurt la spate, ceea ce-i făcea craniul lipsit de volum, la acelaşi nivel în plan vertical cu gâtul, iar în faţă purta un breton orientat spre stânga, care-i acoperea fruntea; din trei în trei minute îl pipăia cu mâna, pentru a se convinge că mai era la locul lui şi că nu l-a pierdut. Înainte de a vorbi, îşi trăgea umerii înapoi de trei ori şi tot de atâtea ori îşi întindea gâtul înainte. În linii mari, cam acesta era „Mau”.
De obicei, cina era foarte frugală şi, ţinând cont de faptul că depuneam un efort intelectual intens, iar la acea vârstă eram în creştere, seara la culcare nu puteam adormi, în ciuda oboselii, pentru că ne ghiorăiau maţele de foame. „Nocte cena brevis est” zice un proverb latin, numai că, în cazul nostru, cina era prea „brevis” (uşoară). Când mergeam în vacanţe la ţară, ai mei se speriau de felul în care arătam, ca un schelet ambulant – parcă scăpasem de la Auschwitz –şi mă puneau la cură de îngrăşare.
Mai târziu, am aflat că, după câţiva ani, bucătarul şef de la cantina internatului a fost dat afară, pentru că i-au găsit la un control la poartă – în urma unor reclamaţii probabil – pantalonii bufanţi plini cu salamuri şi alte merinde. Sunt convins că toţi cei ce lucrau la magazia de alimente şi la bucătărie furau. Culmea era că nici directorul, nici profesorii sau pedagogii nu ştiau nimic sau nu-i interesa ce se întâmpla în această privinţă.
Pe timpul iernii, caloriferele din dormitor erau ca nişte frigidere – or fi fost înfundate, pentru că centrala termică funcţiona totuşi – iar gheaţa cu toată bogăţia ei de flori şi frunze de pe geamurile ferestrelor avea grosimea de două degete. Reacţia profesorilor – care veneau în inspecţie când erau de serviciu – în faţa acelei situaţii intolerabile, era exact ca în povestea lui Creangă cu drobul de sare de pe sobă: ne compătimeau şi ne încurajau, spunându-ne că toate au un sfârşit, inclusiv iarna.
Soluţia era să ne culcăm câte doi într-un pat – care era încovoiat ca o covată după atâţia ani de suferinţă – pentru a ne putea înveli cu patru pături în loc de două, cu toate că diferenţa nu era prea mare; dată fiind uzura lor avansată, prin ele se vedea lumina ca prin strecurătorile de brânză. Cine se încăpăţâna să doarmă singur în pat trebuia să se învelească cu o altă saltea, de sub care ieşea dimineaţa aplatizat, ca de sub compresor.
Viaţa la internat era ca la cazarmă, nu părăseai incinta când voiai, nu puteai ieşi în oraş decât cu bilet de voie de la pedagog, iar pentru a beneficia de acest privilegiu trebuia să ai unul din aceste două motive: ori primeai prin poştă bani sau colet cu mâncare de acasă, ori veneau părinţii în vizită. Justificarea că vrei să te plimbi prin Copou sau să vezi un film în oraş era considerată o obrăznicie sau un motiv de enervare pentru pedagog.
Prin clasa a unsprezecea o colegă a leşinat din cauza surmenajului şi a subnutriţiei, n-a mai rezistat acestui regim „concentraţionar” şi atunci conducerea liceului a luat hotărârea ca cei care eram „deţinuţi” la internatul liceului să beneficiem de o oră de somn după masa de prânz. Nu cred că există vreun individ pe lumea asta care să adoarmă în clipa în care pune capul pe pernă ca să se trezească peste o oră. „Mau” venea şi bătea cu snopul de chei în uşă sau trăgea pătura de pe tine când abia aţipeai. În loc de refacere şi relaxare te pricopseai cu un stres suplimentar. Oricum, povestea asta n-a durat prea mult, tocmai din lipsă de eficienţă.
Când ni se aducea gustarea de la ora unsprezece, cei care ajungeau primii la ghişeu luau tava cu feliile de pâine unse cu gem, fugeau cu ea şi se ascundeau în spatele centralei termice, unde mâncau tot.
Nu pot spune că regimul de viaţă din liceu – mă refer doar la elevii care trăiau la internat şi erau copii sărmani de la ţară – ar fi fost similar cu cel din şcolile din Anglia perioadei victoriene, dar nici prea aproape de normalitate nu mi se părea.
Ca să vă daţi seama de eforturile pe care le făceau colegii de la muzică, cei care studiau vioara sau viola aveau pe obrazul stâng, în dreptul mandibulei, o bătătură imensă, ca o pecingine, de la ţinutul instrumentului în orele zilnice de exersare. N-am văzut asemenea bătături nici în palmele celor care sapă şanţuri.
Ştiind că dintr-o promoţie a liceului nostru doar unul sau cel mult doi candidaţi reuşeau să fie admişi de prima dată la facultate (erau doar două institute de arte plastice în toată ţara şi cam şapte locuri la câte o secţie), în clasa a douăsprezecea, în timpul vacanţei de primăvară, eu împreună cu câţiva colegi interni am luat hotărârea să rămânem la liceu pentru a ne pregăti intens în vederea examenului de admitere.
Pozam fiecare prin rotaţie şi făceam crochiuri, studii de desen şi pictură. În vacanţă, cantina internatului nu funcţiona, aşa că trebuia să ne descurcăm pe cont propriu cu mâncarea. În acelaşi interval era şi Paştele şi cu toţii am primit colete cu mâncare de acasă, ce conţineau şi bucate tradiţionale acestei sărbători.
Spre sfârşitul perioadei se epuizaseră şi rezervele de alimente, şi banii, încât ajunsesem să mâncăm slănină afumată cu usturoi şi cozonac în loc de pâine. Pentru a ieşi din impas, am adunat toate sticlele şi borcanele goale găsite în perimetrul liceului şi l-am trimis pe un coleg să le vândă şi să ne cumpere ceva de mâncare.
În loc de alimente, drăguţul de coleg a venit cu un buchet imens de flori, propunându-ne să-l folosim într-o natură statică pentru un studiu de culoare. Bietul de el a fost la un pas să fie linşat.
Culmea este că, în ciuda privaţiunilor şi mizeriilor îndurate în liceu la acea vârstă crudă şi inocentă, am cele mai frumoase amintiri ale vieţii de până acum. Pentru colegii externi, care erau din Iaşi şi beneficiau de confortul şi răsfăţul de acasă, viaţa a fost mai anostă, iar amintirile de atunci sunt mai sărace. De multe ori, chiar întâmplările dezagreabile, traiul chinuit, lipsurile, frustrările din copilărie, adolescenţă sau tinereţe se transformă odată cu trecerea timpului în amintiri plăcute, pline de nostalgie sau chiar amuzante.
Cei de la internat formam o mare familie şi eram mai mult decât colegi, ne simţeam ca nişte adevăraţi fraţi. De cele mai multe ori, pedagogul, profesorii sau ceilalţi colegi deveneau ţinta ironiilor şi distracţiei fiecăruia dintre noi; lor le desenam pe tablă portrete caricaturale, le dădeam porecle sau le compuneam scurte poezii, în genul epigramelor. Cu toate acestea, nu era lipsa de disciplină, de respect faţă de profesori sau lipsa de interes şi de consideraţie faţă de învăţătură ca în şcolile de azi.
Fiind un liceu de specialitate, de artă, exista în fiecare dintre noi dorinţa de a se pregăti cât mai bine, era o competiţie stimulativă, mai trăgeam cu coada ochiului la ce făceau elevii mai mari şi învăţam şi de la ei, nu numai de la profesori.
Pe de altă parte, în acest domeniu, este o concurenţă permanentă şi voinţa de autoperfecţionare continuă, precum şi plăcerea de a face ceea ce faci. Nu numai disciplinele de specialitate, dar şi cele teoretice îmi stârneau curiozitatea şi setea de cunoaştere, îmi deschideau nişte lumi necunoscute mie până atunci şi învăţam cu plăcere la toate, deşi nu eram „tocilar” sau de nota zece pe linie. Încă mai ţin minte unele formule sau teorii, teoreme din matematică, fizică, chimie sau versuri ale poeţilor români şi mă descurc la nevoie într-o conversaţie în limba rusă sau în franceză.
Probabil că liceul şi şcoala în general m-au marcat profund. Şi acum mă mai visez câteodată elev – ce-i drept, în ultimul an – şi am sentimentul că sunt în această postură de o viaţă: pe de o parte mă bucur că în sfârşit termin şcoala, iar pe de altă parte mă întristez la gândul că voi părăsi definitiv acel loc – cu cantina, dormitorul comun, Mau, Crow şi Cow – ce devenise între timp a doua mea casă şi mă voi despărţi pentru totdeauna de colegii care-mi erau ca fraţii.

© Chitac Marcel 2012

UN FLUTURE ÎN NOAPTE

Între viaţa monahală şi cea cazonă există multe similitudini.
Atât mânăstirea, cât şi cazarma au reguli şi regulamente aplicate şi respectate cu sfinţenie, în spiritul cărora se desfăşoară viaţa şi activităţile celor care au îmbrăcat sutana sau uniforma militară. Poate că nu întâmplător există uneori relaţii de bună înţelegere şi de colaborare între o categorie de slujbaşi sau slujitori şi cealaltă, mai ales când habitatele lor se află într-o relativă apropiere sau chiar vecinătate.
Comandantul unei unităţi militare din Bucovina apela la bunăvoinţa şi ospitalitatea maicii stareţe de la mânăstirea din zonă, ori de câte ori primea vreo delegaţie mai simandicoasă venită de la minister, de la Bucureşti. Mâncarea şi ţuica sau vinul servite în sala de protocol a mânăstirii, după ce bucatele erau binecuvântate printr-o scurtă rugăciune, deveneau mult mai plăcut şi mai eficient asimilate de trupurile ostenite ale oaspeţilor în acel context – chiar dacă se nimerea să fie într-o zi de post – decât ar fi fost la popota cazărmii.
Pe de altă parte, de câte ori trebuia făcut un transport de lemne de foc sau de materiale de construcţie necesare mânăstirii, militarii le puneau măicuţelor la dispoziţie camioanele armatei.
Poate că era o relaţie de simbioză ce depăşea sau încălca chiar cadrul regulilor militare şi monahale în egală măsură, dar – până la urmă – toată lumea era mulţumită de această formă de colaborare sau întrajutorare reciprocă.
Într-o toamnă, la rugăminţile maicii stareţe, au fost trimise două camioane militare la Cotnari, pentru a aduce la mănăstire strugurii culeşi din via care era proprietatea lăcaşului de cult. Încărcatul preţioaselor roade a durat mai mult decât fusese prevăzut, iar pe drumul de întoarcere, o maşină s-a defectat sau „a făcut pană”, cum se spune într-o astfel de situaţie neplăcută.
Abia mult după miezul nopţii au intrat pe poarta mânăstirii cele două camioane cu struguri.
Stareţa a dat alarma şi a trezit din somnul adânc şi plin de vise – al căror conţinut nu ţinea întotdeauna seama de statutul persoanei care le visa şi nici de locul unde se afla – tot „efectivul” de maici pentru a participa la descărcarea strugurilor care urmau a fi transformaţi în vin mânăstiresc sau în sângele Domnului, cum i se mai zice.
Majoritatea călugăriţelor erau năuce de somn; unele au crezut că s-a întâmplat vreo nenorocire, doamne fereşte, de au fost scoase afară din chilii în grabă mare, doar în cămăşile de noapte, altele căscau de le trosneau fălcile, în timp ce-şi făceau semnul crucii.
Până s-a convenit locul unde trebuia să se efectueze operaţiunea de descărcare şi s-au desfăcut obloanele camioanelor, o măicuţă mai tânără, din dorinţa de a-şi alunga şi ultima brumă de somn şi pentru a-şi face încălzirea înainte de începerea activităţii, s-a agăţat cu mâinile de bara de fier, pe care se puneau de obicei covoarele atunci când erau bătute de praf şi a început să se învârtă în jurul barei orizontale, ca o adevărată gimnastă profesionistă.
În lumina firavă şi difuză a nopţii, cămeşoiul alb care-i atârna până în pământ înainte, ba i se umfla ca o paraşută, ba i se mula pe corp, în funcţie de curenţii de aer pe care-i provoca, de forţa centrifugă sau de cea gravitaţională, iar mişcarea ei de rotaţie semăna cu zbaterea unui fluture prins într-o pânză de păianjen, în încercarea fără sorţi de izbândă de a se elibera.
Vederea acelui spectacol nocturn – surprinzător şi inedit – a creat un moment de admiraţie şi de uluire militarilor care recunoşteau în sinea lor că ei nu ajunseseră încă la acea performanţă după multe luni de cătănie. Celelalte călugăriţe priveau cu un amestec de invidie, răutate şi plăcere, anticipând penitenţa pe care urma să o primească „gimnasta” din partea stareţei pentru acel comportament nefiresc, nelalocul lui, mai ales faţă de nişte oameni care erau dinafara mânăstirii.
Maica stareţă doar s-a uitat cu asprime la ea, acea privire glacială spunând mai mult decât o sută de vorbe.
Călugăriţa cu aptitudini de gimnastă abia atunci s-a trezit de-a binelea şi a revenit la realitate din scurta evadare ce a sfidat pentru câteva clipe închistarea canonică în care îşi ofilea tinereţea şi vigoarea, realizând că a comis ceva necuviincios, condamnabil, aşteptând spăşită să suporte consecinţele întru „îndreptarea” sa.
Nu ştiu dacă acea gimnastă ratată a devenit între timp o monahă desăvârşită, plină de smerenie, supuşenie şi ascultare şi rezistentă în faţa tuturor ispitelor omeneşti – care, deşi omeneşti , nu pot veni decât de la diavol – astfel încât să-şi merite pe deplin calitatea de „mireasă a lui Hristos”.
De câte ori văd femei tinere îmbrăcate în acele sinistre veşminte negre ce simbolizează moartea, de sub care nu se vede decât faţa, care exprimă invariabil o resemnare tristă, renunţarea la viaţa personală, la orice dorinţă, mă întreb ce deziluzii, ce drame sufleteşti cumplite le determină să se înroleze de bună voie în acea armată mută de umbre negre, care sub pretextul că-l slujesc pe Dumnezeu îşi cenzurează orice bucurie sau sentiment omenesc firesc, ce n-ar putea fi motiv de ruşine şi nici n-ar dăuna nimănui.
Este adevărat că viaţa de mirean nu-ţi oferă doar bucurii sau împliniri, dar îţi dă măcar din când în când impresia normalităţii şi a firescului, nu te face să te simţi tot timpul un cadavru viu, care se naşte, trăieşte şi moare plin de păcate, urmând ca după aceea să-i fie mai bine sau să devină mai bun.
Imaginea cu tânăra călugăriţă în cămaşă albă, lungă, învârtindu-se ca o morişcă pe bătătorul de covoare, într-o noapte de toamnă cu lună, în curtea unei mânăstiri din Bucovina mi-a rămas în amintire ca singura secvenţă de viaţă într-o lume în care viaţa cea adevărată, normală este un delict, iar sentimentul vinovăţiei şi cel al nimicniciei sunt singurele permise.



© Marcel Chitac 2012

duminică, 8 iulie 2012

GĂINA AFONĂ

Într-o pânză de păianjen, bine-meşteşugită între poiata găinilor şi coteţul porcului, s-a prins o gâză cam „distrată”, după ce sorbise cu poftă dintr-o picătură de vin scursă pe masa unde stătusem la taclale cu tătâne-meu.
Păianjenul, cunoscut pentru răbdarea sa în aşteptarea prânzului sau a cinei, moţăia în acel loc umbros, protejat de arşiţa amiezii, când simţi sub cele opt picioare cum se scutură pânza-capcană, ca un pod suspendat pe frânghii deasupra unei prăpăstii, atunci când se încumetă cineva să treacă pe el.
Ştiind din experienţă că nu-i efectul unui cutremur de gradul şase pe scara Richter, ci semnul că se apropie ora mesei, a ieşit grăbit din ascunzătoare pentru a face mai întâi o evaluare a prăzii, după care urmau procedurile standard: înfăşurarea sau ambalarea muştei în vederea transportului în siguranţă până la cămară, dacă era sătul, sau direct pe masa din bucătărie, după un post mai îndelungat.
În acest timp, o găină cu gâtul gol, cu creasta lăsată pe o parte, fără pene în jurul locului pe unde ies ouăle şi cu un mers ca de om prost (nu moşteneşti întotdeauna numai calităţi de la părinţi) păşea agale cârâind – sau cântând după mintea ei – în căutarea unui loc bun de scurmat, unde spera să găsească vreo râmă rece şi umedă, pentru că grăunţele ciugulite prin ogradă parcă i se opriseră în gât în drumul lor firesc şi cunoscut spre guşă, iar de la resturile lăturilor de la porc, simţea nişte arsuri la rânză.
Trecând prin locul strâmt dintre poiată şi coteţ, a zărit cu coada ochiului stâng o mişcare oscilatorie suspectă. Tocmai când păianjenul voia să tempereze – prin administrarea unei doze de venin – bâzâitul deznădăjduit al gâzei în încercarea ei disperată de a scăpa din firele lipicioase, găina noastră nu prea arătoasă, care nu-şi propusese niciodată să participe la vreun concurs „Miss Gobaie”, i-a ciugulit pe cei doi dintr-o dată şi i-a înghiţit înainte de a se dumiri despre ce fusese vorba.
„Ce-o fi o fi”, şi-a zis ea, continuându-şi mersul lăbărţat şi cârâiala care parcă acum era şi mai falsă ca înainte: „Co-co-co, cra-ca, co-co-co, cra-ca!” (Dacă asta se numea cântare, atunci eu eram cocoş, deşi suna mai bine decât bolboroseala unui cântăreţ de rap!).
Fiind o zi de primăvară, înainte de arat, maică-mea s-a gândit să le dea drumul găinilor în grădină să scurme în voie şi să mai ciugulească ceva verdeaţă. Căutându-şi o justificare faţă de taică-meu, care s-a uitat cam oţărât la ea când a aflat ce intenţie are, i-a zis că, pentru a face ouă multe şi cu gălbenuşul ca portocala, găinile trebuie să scurme şi să ciugulească în libertate, după pofta inimii.
„Să ai grijă, mamaie – i-am zis eu –, să le păzeşti tot timpul, să nu vină hultanul din Basarabia şi să-ţi fure vreo găină!”
Grădina din spatele casei şi a ogrăzii se termină pe muchea Holmului, de unde începe o pantă abruptă, acoperită ici-colo cu pâlcuri de arbuşti, vegetaţie de tip alpin, pitică, după care vine Ponoara cu o deschidere largă, ce face trecerea spre şesul şi lunca Prutului, luncă populată de ambele părţi, pe cele două maluri, cu mistreţi, căprioare, vulpi, hultani şi alte sălbătăciuni.
Cum s-a deschis poarta, hoarda de gobăi a dat năvală, fără a aştepta prea multe invitaţii. De când râvneau ele la acel loc inaccesibil până atunci, uitându-se la el cu jind prin gard!
Fiecare râcâia cu ghearele, aruncând pământul în părţi de două-trei ori, după care privea cu atenţie să vadă ce a descoperit. Indiferent dacă găseau şi înfulecau pe nemestecate viermele sau gâjobenia ori nu, continuau aceeaşi operaţiune în acelaşi loc încă o dată, după care se mutau alături.
Cocoşul, gentilom, când găsea ceva, chema găinile, la fel cum cloşca îşi cheamă puii. Găinile, auzind că erau poftite la el la masă, alergau mâncând pământul, făcând pasul cât mai mare cu putinţă, ajutându-se şi de aripi la fugă, ştiind că şansele cele mai mari îi revin celei care ajunge prima.
Când campioana se oprea gâfâind lângă cocoş, acesta îi arăta gângania, apoi o înghiţea tot el, spunându-i: „Vezi ce-am găsit eu, du-te şi caută, poate ai şi tu noroc!”.
Conform promisiunii făcute, maică-mea, după ce îşi contempla orătăniile şi mai admira peisajul cu Prutul, Bâtca sau casele din Basarabia, se uita din când în când în sus şi, chiar dacă nu zărea nimic suspect, striga: „I-haa, i-haa!” pentru intimidarea duşmanului. Observând că deocamdată nu era niciun pericol şi simţindu-se obosită de atâta stat în picioare, păstoriţa găinilor s-a aşezat pe iarba proaspăt-ieşită, bucurându-se că a mai învins o iarnă grea şi a mai apucat încă o primăvară.
Până să-şi dea seama ce se întâmplă, o vulpe a apărut brusc de sub Holm, din pâlcul de ciritei, a înşfăcat găina cea cu creasta bleagă, cu târtiţa goală, crăcănată şi care cânta fals şi a dispărut într-o clipă cu găină cu tot, de parcă ar fi înghiţit-o pământul.
Nu pot decât să presupun că musca l-a blestemat pe păianjen, atunci când a prins-o în plasă, însă nu ştiu dacă păianjenul a apucat s-o afurisească pe găină înainte de a fi înghiţit cu muscă cu tot şi nici dacă „soprana” i-a făcut vreo urare cu limbă de moarte vulpii, până să-şi dea duhul.
A doua zi şi-a făcut apariţia hultanul, ce începuse să-şi facă cuibul într-un plop înalt din lunca Prutului de pe malul celălalt, unde copacii n-au mai fost tăiaţi de mulţi ani.
Învârtindu-se în cerc, la înălţime, a observat că găinile erau închise ca de obicei în ogradă, iar tătâne-meu pregătea boabele de păpuşoi semincer pentru semănat, ceea ce însemna ca era foarte riscant să dea atacul, deşi nu pusese nimic de mâncare în cioc de trei zile, în schimb, muncise pe brânci pentru a fi în grafic cu construcţia cuibului.
Deodată, zări prin iarba fragedă din Ponoară, în jurul unei găuri săpate în pământ, nişte pete roşcate care, ba se apropiau, ba se depărtau unele de altele. Atunci, coborî la un plafon de cincizeci de metri altitudine să vadă mai bine despre ce era vorba şi continuă să se învârtă în cerc, în zbor planat, micşorând treptat raza cercului şi focalizând centrul de interes vizual.
Şi-a ales ca ţintă una dintre petele roşcate, s-a lansat în picaj ca o săgeată şi s-a ridicat brusc în văzduh cu un pui de vulpe în gheare. În lipsa unei gobăi grase, era bun şi acesta, mai ales că i-a ieşit în cale, parcă propunându-i să nu se mai culce şi noaptea următoare flămând.
Nu sunt adeptul escaladării violenţei, dar răzbunarea morţii găinii afone m-a satisfăcut. Deşi nu eram fanul ei, ba dimpotrivă, îmi agresa urechile şi sensibilitatea muzicală cu cârâiala dizarmonică, falsă de la un capăt la altul, avea totuşi o calitate: făcea ouă mari, uneori chiar cu două gălbenuşuri.
„Ce mai e nou cu politica prin Bucureşti?”, mă întrebă dintr-o dată poştaşul, care-i adusese pensia lui taică-meu, întrerupându-mi reflecţiile cu această abordare bruscă. „Dracu’ ştie – am zis în gând – numai de asta nu-mi arde mie, după ce am asistat la atâtea grozăvii!”.
„Ce să fie, tot ca pe aici!”, i-am răspuns politicos.

© Marcel Chitac 2012

CARENŢELE DEMOCRAŢIEI

Motto:
„Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece ani de temniţă pentru un popor de idioţi. De asta, numai eu am fost în stare.”
Petre Ţuţea



Vox populi, vox Dei, adică glasul poporului este glasul lui Dumnezeu –
aşa spune un dicton latin celebru din perioada Romei antice. Sună frumos şi este citat ori de câte ori îi convine sau îi serveşte cuiva, chiar şi în zilele noastre, oriunde în lumea aşa-zisă democratică.
Bineînţeles că poporul chiar crede când aude asta şi se simte măgulit. Dar, oare, aşa o fi?
Nici în Roma antică şi nici acum puterea n-a aparţinut şi nu aparţine poporului.
Orice discuţie serioasă, indiferent de domeniu, începe cu definirea termenilor, pentru a nu se crea confuzii de înţelegere sau de interpretare.
Aşadar, iată ce scrie în Dicţionarul explicativ al limbii române:
- democraţie – formă politică de organizare a societăţii în care puterea este exercitată în diferite feluri de masele largi ale poporului;
- popor – naţiune, neam, norod; număr mare, mulţime, masă de oameni, grosul populaţiei;
- prostime – oameni de rând, mulţime, norod, sărăcime, gloată;
- nărod (nerod) – persoană care are mintea mărginită, care pricepe greu un lucru, care acţionează fără să judece, om prost, netot, neghiob, nătărău, stupid.
Pe vremea comunismului în variantă românească apăruse un slogan: „clasa muncitoare, clasa conducătoare”. În fapt însă, clasa muncitoare n-avea niciodată vreun cuvânt de spus, doar aproba şi aplauda directivele primite; chiar şi sindicatele erau numai de decor, fiind numite „cureaua de transmisie” dintre partidul şi conducătorul unic sau elita comunistă, nomenclatura şi masele largi, iar „transmisia” se făcea doar într-un singur sens, de sus în jos.
În ceea ce priveşte democraţia autentică, haide să vedem cum stau lucrurile.
Vox populi reprezintă vocea sau voinţa majorităţii; altfel spus, majoritatea hotărăşte, iar minoritatea acceptă şi se supune votului majoritar.
Dar cine formează această majoritate – atât la noi, cât şi oriunde în lume – acum şi de-a pururi? Prostimea, poporul, norodul sau nerozii. Este o realitate incontestabilă că proştii (în sensul de masă de manevră uşor de manipulat) au fost, sunt şi vor fi mereu majoritari. Nu vreau să ofensez pe nimeni, dar cine se simte cu musca pe căciulă este treaba lui, iar cine nu, să fie sănătos.
Asta înseamnă că această majoritate hotărăşte întotdeauna în problemele fundamentale ce privesc funcţionarea unui stat democratic? Doar aparent, pentru că, dacă ar fi aşa, ar fi un dezastru. Gândiţi-vă că votul unui analfabet sau cel al unui semianalfabet au aceeaşi greutate cu votul unui om cu carte, bine-informat şi cu discernământ.
În realitate, o „elită” economico-financiară şi politică influenţează masa electorală prin mijloacele de informare în masă, ai căror patroni sunt, pe faţă sau din umbră, în aşa fel încât majoritatea electoratului să voteze după cum vrea ea (elita).
În acest caz, prin elită nu trebuie să se înţeleagă că ar fi vorba despre nişte oameni de excepţie care nu pot dormi noaptea gândindu-se la binele ţării şi al poporului.
La noi, această minoritate a fost botezată clientelă politică şi este formată din „băieţii deştepţi” şi „baronii locali”, deşi, mai corect ar fi fost să li se spună „băieţii şmecheri” şi „găinarii locali”.
Din păcate, adevărata elită intelectuală sau culturală – având exemplul predecesorilor cu alte viziuni politice decât ale comuniştilor, pentru care au înfundat puşcăriile în regimul trecut – nu se mai implică în politică, preferând rolul de spectator sau de victimă a efectelor „democraţiei autentice”, iar politicienii aleşi sau numiţi în funcţii de conducere sunt marionetele celor care deţin adevărata putere: cei cu banii, deţinătorii de capital.
Îmi pare rău că trebuie s-o spun – şi asta nu este descoperirea mea –, dar democraţia înseamnă în fond că o minoritate profită de o majoritate prin diverse mijloace, care, generic, pot fi numite manipulare.
Cine nu mă crede, n-are decât să deschidă televizorul pe ce canal preferă.
Manipulare plăcută!

© Marcel Chitac 2012

sâmbătă, 23 iunie 2012

PLĂCEREA DE A UCIDE



Majoritatea filmelor care rulau prin anii 50’ pe la noi erau sovietice şi, invariabil, tratau subiecte de război. Lăsând la o parte conţinutul propagandistic şi naţionalist, scenele de război păreau veridice, de parcă ar fi fost filme de arhivă.
Deşi eram copil fraged pe atunci, anumite scene din unele filme mi le amintesc şi acum, chiar dacă uneori nu mai ştiu care era titlul sau acţiunea filmului.
Într-o astfel de scenă, o coloană de blindate ale glorioasei armate roşii se deplasează printr-un sat rusesc, pe uliţa principală. Dintr-o dată, din curtea unei izbe iese o gâscă, urmată de un cârd de pui mergând în şir indian şi traversează agale drumul, legănându-se prin faţa tancului aflat în fruntea formaţiei. Mecanicul ce conduce mastodontul frânează brusc, producând un adevărat carambol: toate celelalte tancuri, transportoare şi camioane intră unele în altele, producând un zgomot infernal de fiare lovite şi pagube însemnate. Din tancul antemergător coboară comandantul, îşi scoate cascheta de pe cap şi foarte grijuliu îndeamnă orătăniile cu „huşi, huşi!”, ajutându-le să traverseze în siguranţă până pe partea cealaltă a drumului.
Mesajul scenei era mai mult decât înduioşător: cu toate că ostaşii sovietici aveau piepturile împovărate de medalii pentru câţi nemţi uciseseră, nu erau atât de cruzi, de ticăloşi, încât să treacă cu şenilele tancurilor peste nişte păsări de curte, mai ales fiind vorba despre o mamă cu pui.
Indiferent dacă v-au dat sau nu lacrimile citind aceste rânduri care redau scena din film, trebuie să recunoaşteţi totuşi că ea poate fi credibilă, nu neapărat comică. Sunt situaţii – cum ar fi în război – când eşti nevoit să ucizi, pentru a nu fi tu ucis şi altele, în care luarea vieţii unui om sau chiar a unui dobitoc ar fi un act gratuit, plin de cruzime şi revoltător, condamnabil pentru opinia publică.
Drept urmare, rămân la convingerea că cei care au pasiunea vânatului posedă o genă de criminali în codul ADN-ului lor.
Cică vânătoarea este un sport. Oare aşa să fie? Sport sau întrecere sportivă înseamnă competiţie între doi sau mai mulţi parteneri. În acest caz, partenerii sunt vânătorii care se întrec între ei (cine ucide mai multe animale nevinovate pe post de ţinte vii, lipsite de apărare şi de posibilitatea de a riposta) sau un participant la „competiţie” este vânătorul cu puşcă, iar celălalt animalul hăituit sau luat prin surprindere?!
Una este să fii nevoit să vânezi un animal sau o pasăre sălbatică pentru a-ţi potoli foamea, pentru a supravieţui – vezi „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiş – şi alta este atunci când bomboneii sau ţiriacii de la noi sau de aiurea, care au acasă frigiderele pline de bunătăţi şi conturile burduşite cu bani în bănci, vor să se distreze, să se amuze ţintind între ochii unei căprioare ce paşte liniştită sau în râtul unui mistreţ preocupat să râme prin pădure.
Pe de altă parte, cum să te simţi confortabil într-o cameră ai cărei pereţi sunt pavoazaţi cu capete de cerbi, urşi, mistreţi sau cu păsări împăiate, care te privesc acuzator tot timpul cu ochii lor de sticlă? Ca să nu mai vorbesc despre faptul că multe specii de animale sunt pe cale de dispariţie sau de degenerare în lume din cauza acestei pasiuni maladive a unora.
La fel de monstruoasă, de revoltătoare mi se pare a fi corida, care se mai practică prin unele ţări latine sau latino-americane. Ce se vrea a se demonstra prin aceste spectacole pline de cruzime, superioritatea omului în faţa animalului?! De ce nu luptă atunci toreadorii cu mâinile goale? Unde este spiritul de fairplay? La orice duel, amândoi combatanţii trebuie să fie de acord să se bată şi să folosească aceeaşi armă; nu luptă unul cu spada, iar celălalt cu pistolul. Isteria spectatorilor din tribune – printre care se află şi „duducuţe” delicate ce ajung la orgasm – la vederea agoniei taurului sângerând aminteşte de barbaria spectacolelor cu gladiatori de acum două mii de ani.
Călăii sau măcelarii nu pot fi acuzaţi de cruzime, ei au meserii la fel de onorabile ca toţi ceilalţi oameni. Nici unii, nici ceilalţi nu fac ceea ce fac de plăcere, din amuzament, de plictiseală sau din sete de sânge, însă a te scuza pentru voluptatea morbidă de a ţinti animale, acuzându-i la rândul tău de făţărnicie, de ipocrizie pe cei ce te dezaprobă sau te condamnă, pentru simplul motiv că şi ei sunt mâncători de carne cumpărată de la măcelărie, ar fi o mare eroare. Cred că am demonstrat deja că sunt fapte şi motivaţii cu totul diferite.

© Marcel Chitac 2012

duminică, 17 iunie 2012

SECRETUL FERICIRII

De când mă ştiu şi până la căderea comunismului, nu m-am putut bucura niciodată de privilegiul sau de plăcerea de a purta încălţăminte care să aibă exact numărul meu, în care să mă fi simţit atât de confortabil încât să fi putut uita măcar pentru o clipă că eram încălţat.
Aceste obiecte utile şi chiar indispensabile fiecărui om au fost pentru mine adevărate instrumente de tortură, precum cele inventate de minţi diabolice în perioada Inchiziţiei – un fel de pat al lui Procust: când erau cu un număr - două mai mici, când mai mari decât mi-ar fi trebuit.
Odată m-am dus la magazinul Victoria să-mi cumpăr bocanci pentru iarnă. Standul de încălţăminte era cu autoservire şi din această cauză dădeai peste un talmeş-balmeş acolo, că trebuia la rândul tău să răscoleşti toată marfa pentru a putea găsi perechea unui pantof sau bocanc.
După ce am pierdut vreo două ore căutând, am cumpărat doi bocanci între care era o diferenţă de un număr şi jumătate, ce fuseseră desperecheaţi de vreun cumpărător grăbit sau neatent, dar singurii care se mai găseau în magazin.
Altă dată, la magazinul Tineretului de pe Calea Dorobanţilor, pantofii ce s-ar fi potrivit picioarelor mele – numărul patruzeci şi patru şi jumătate – erau doar cei cu care era încălţat manechinul din vitrină. Iniţial, vânzătoarea nici n-a vrut să asculte propunerea mea deplasată de a-mi da încălţările manechinului; cum să strice aranjamentul vitrinei?! Abia după ce i-am promis un bacşiş consistent a consimţit la comiterea ilegalităţii. Oricum, manechinul n-ar fi sesizat diferenţa de număr a pantofilor primiţi în schimb.
Încântarea mea a durat puţin, pentru că, deşi era pentru prima oară în viaţă când găseam pantofi cu numărul meu, din cauza expunerii îndelungate la soare, unul dintre ei era mai decolorat decât celălalt care, pesemne, a fost mai protejat, aflându-se într-un unghi mai umbros. Am încercat zadarnic să-l dau cu mai multă cremă maro pe cel mai blond, dar tot se vedea diferenţa de culoare.
De câte ori mă aflam într-un loc public sau stăteam aşezat pe scaun, aveam grijă să-mi ascund piciorul cu pantoful depigmentat în spatele celuilalt.
În copilărie, pe la vârsta de cinci-şase ani, mama – care avea un paner cu cireşe de vânzare – m-a luat cu ea la piaţă la Rădăuţi-Prut. Până acolo am mers pe jos şi, pentru a ajunge la timp, am pornit de acasă cu noaptea în cap.
Cu o zi înainte îmi cumpărase de la prăvălia din sat nişte tenişi albi, cu două numere mai mari decât mi-ar fi trebuit mie; neavând de unde alege, maică-mea a contat pe sfatul vânzătorului care i-a zis că la vârsta asta, copiii cresc văzând cu ochii şi că, decât să mă strângă mai târziu, mai bine să fie „un pic” mai mari.
Cred că aş fi putut merge pe apă cu acei tenişi ca Mântuitorul, fără a mă duce la fund.
Alteori, când probam încălţămintea şi mă plângeam că mă strânge rău, acelaşi vânzător mă liniştea, spunând că, după o vreme de purtat, mai cedează ea. În cele din urmă însă cedau picioarele mele şi preferam să umblu desculţ toată vara.
Pe marginea drumului spre Rădăuţi erau nişte salcâmi mari, bătrâni, care aveau unele rădăcini crescute pe deasupra cărării ca nişte şerpi, iar pe cealaltă latură se profilau pe cerul înstelat siluetele negre ale butucilor de viţă-de-vie legaţi pe araci, siluete ce mă băgau în sperieţi, părându-mi-se că seamănă cu tot felul de arătări hidoase: babe cu nasul coroiat şi cocârjate ca nişte vrăjitoare, draci cu coarne şi cu bărbi de ţapi logodiţi, zmei sau balauri fioroşi.
Fiind tot timpul cu frica în sân, mă uitam mai mult la această faună decât la poteca pe care călcam şi cădeam după fiecare trei-patru paşi, împiedicându-mă cu bărcile din picioare în rădăcinile de salcâm, care erau la fel de dese ca traversele de cale ferată.
Când am ajuns în piaţă şi a început să se crape de ziuă, mama s-a speriat de felul în care arătam: aveam fruntea plină de cucuie, nasul julit şi faţa colbăită precum a unui miner abia ieşit din şut, după atâtea mătănii bătute tot drumul.
Acum mă simt atât de confortabil şi fericit când sunt încălţat, încât regret că nu se face şi încălţăminte de purtat noaptea, în pat.

© Chitac Marcel 2012

miercuri, 13 iunie 2012

CUM AM DEVENIT SCRIITOR

La lansarea primei mele cărţi, cei care mă cunoşteau ca pictor au fost oarecum surprinşi, derutaţi chiar, iar unii m-au chestionat mai direct sau mai pe ocolite: „Ce ţi-a venit, aşa, dintr-o dată?”… N-au îndrăznit să-şi exprime gândul până la capăt şi să mă întrebe dacă mă simt bine.
Ca să fiu sincer, şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare înaintea lor, dar nu pot spune că am găsit un răspuns satisfăcător până acum. Aş putea emite totuşi o ipoteză cu privire la fenomenul care mi s-a întâmplat.
Uneori, ca tot omul, simţeam nevoia de a face câte o reclamaţie scrisă către diferite instituţii sau autorităţi ale statului: primărie, administraţie financiară, poliţie sau un minister oarecare.
Nu ştiu dacă în toate ţările democrate cetăţenii sunt într-un conflict permanent cu statul ca la noi. Mă refer la oamenii de bună-credinţă, care respectă legile şi îndatoririle cetăţeneşti, şi nu la cei care vor să fenteze autorităţile.
De câte ori concepeam o astfel de jalbă, îmi exprimam oful, fără a ţine seama de canoanele birocratice: nu începeam cu subsemnatul…, domiciliat în…, cod numeric personal… şi nici nu foloseam expresii precum „locul faptei”, „afluire”, „defluire”, „pe cale de consecinţă”, "pe fond" etc.
Scriam ce aveam pe suflet, aşa cum îmi venea atunci, sub impulsul stării în care mă aflam, fără a încălca normele de politeţe şi într-un limbaj cât se poate de civilizat.
Cu toate acestea, când ajungeam la ghişeul registraturii unde trebuia depusă petiţia, funcţionara de acolo, după ce citea de două-trei ori plângerea mea – pentru a scrie într-o singură frază în dreptul numărului de înregistrare care era nemulţumirea sau cererea solicitantului – încreţindu-şi fruntea în timpul lecturării şi mişcându-şi gura strânsă ca un sfincter, de parcă ar fi muşcat dintr-o lămâie, mă întreba în cele din urmă cu nedumerire şi oarecum iritată:
- De fapt, ce doriţi dumneavoastră?!
- Am văzut că aţi citit ce am scris eu acolo, de ce mă întrebaţi?
- Păi, ce-aţi scris aici seamănă mai mult a nuvelă, a pamflet decât a cerere. N-aţi mai făcut cereri până acum?...
- Nu vreau un răspuns aici, pe loc şi nici nu am pretenţia să mi-l daţi dumneavoastră, spuneam eu concesiv, ceea ce-i amplifica starea de nervozitate registratoarei.
- Bine, ăsta-i numărul de înregistrare şi veţi primi răspuns în treizeci de zile.
Luam bucăţica de hârtie pe care era aplicată o ştampilă şi era scris de mână preţiosul număr, uitându-mă cu compasiune pentru câteva clipe, înainte de a părăsi incinta, la acea victimă colaterală a scrierii mele care, deşi trecuse deja numărul în registru pentru a scăpa de prezenţa mea în faţa ghişeului, nu ştia ce să menţioneze în dreptul acelui număr. Dacă ar mai fi venit încă vreo trei-patru ca mine în aceeaşi zi, probabil că şi-ar fi depus demisia în ziua următoare.
Răspunsul pe care-l primeam de obicei înainte de expirarea termenului de treizeci de zile, deşi redactat în termeni foarte politicoşi, era într-un limbaj sec, conceput în formulări stereotipe şi de cele mai multe ori fără nicio legătură cu problema pusă în discuţie de mine.
Şi-atunci, amintindu-mi într-o zi remarca femeii de la registratură – chiar dacă observaţia fusese făcută cu o maliţiozitate evidentă, eu am luat-o ca pe un compliment – ce mi-am zis? În loc să consum timp, hârtie şi pixuri luptându-mă cu morile de vânt, dându-le bătăi de cap funcţionarilor statului, mai bine scriu literatură pe care s-o citească cine vrea, fără a trebui să trec pe la registratură sau să aştept un răspuns timp de treizeci de zile şi tot atâtea nopţi.
Este adevărat că, aşa cum nu reuşeam să schimb lumea mergând cu jalba-n proţap pe la diverse porţi, nu o voi schimba nici scriind cărţi. Dar cum ar putea fi suportată viaţa, dacă nu te-ai amăgi cu iluzii şi speranţe? Voi continua să pictez şi să scriu, indiferent de consecinţe, spre exasperarea unora.
Omul este o creatură tare îndărătnică!

© Marcel Chitac 2012

luni, 11 iunie 2012

NEPOTUL „UNCHIULUI VANEA”


Spre surprinderea mea, prin anul al doilea sau al treilea de facultate mi s-a aprobat cererea de a participa la o tabără studenţească gratuită la Costineşti. Fiindcă era în perioada vacanţei, pe la mijlocul verii, am plecat de la Horodiştea, din extrema nordică a ţării, cu un autobuz până la Dorohoi, iar de acolo am schimbat vreo trei trenuri până la Costineşti.
Am ajuns dimineaţa pe la orele nouă. Încă de la poartă, mi-a atras atenţia un fel de gazetă de perete – ce sărea în ochi fără să vrei – pe care erau afişate activităţile şi programul taberei: spectacole de poezie şi muzică patriotică, muncă patriotică (cules de spice la C.A.P. Mangalia), filme artistice sub genericul „Chipul eroului comunist în cinematografia românească” etc.
Bine că nu scria deasupra porţii: „Munca te va elibera”!
După acest „duş rece” aplicat încă de la intrare, mai că-mi venea să fac stânga-mprejur. Am mers totuşi mai departe, pentru a mă lămuri cum stau lucrurile, fiind vorba din câte ştiam de o tabără studenţească la mare; mi-am zis că poate n-o fi dracul chiar atât de negru. La recepţie era un student de la I.E.F.S. (Institutul de Educaţie Fizică şi Sport) după alură şi după tunsoarea scurtă. I-am arătat biletul care-mi dădea dreptul de a participa la acea tabără şi, după ce l-a studiat, acel student cu funcţie de şef de tabără s-a uitat la mine şi mi-a spus:
- Până îţi fac repartiţia la cameră, treci un pic pe la frizer să te mai aranjeze la păr. Nu poţi intra aşa aici!
Trebuie să precizez cum arătam pe atunci: fiind student la arte plastice, pletele-mi blonde atârnau până la umeri – profesorii îmi spuneau din această cauză „Plăieşul” –, purtam o geacă strânsă în talie, pantaloni strâmţi şi evazaţi, având la bază cam patruzeci de centimetri în diametru.
Ăsta era de fapt stilul hippy al anilor şaptezeci, modă tolerată numai la arte plastice şi la arhitectură şi doar în incinta facultăţilor respective, nu şi pe stradă.
În acea perioadă, atât eu cât şi colegii mei foloseam cele mai dosnice sau cel mai puţin circulate străzi în drumurile zilnice făcute între cămin, facultate şi cantină. Echipaje mixte formate din miliţieni şi haidamaci scoşi din producţie –anume pentru treaba asta – patrulau prin oraş în maşini IMS sau ARO, cum se numeau pe atunci, ca nişte hingheri care prindeau pletoşi şi-i sluţeau făcându-le câte o cărare-două cu maşina de tuns pe mijlocul capului, iar fetelor purtătoare de minijupe le tăiau fusta cu foarfecele în aplauzele şi spre satisfacţia publicului de ocazie, format din reprezentanţi ai clasei muncitoare, „clasa conducătoare”.
Am avut şi eu colegi care au căzut victime acelor manifestări ale furiei proletare.
Într-o zi, un miliţian a oprit pe trotuarul de lângă Cişmigiu o fată ce purta o fustă foarte scurtă şi a început să-i ţină o lecţie despre morală şi de estetica străzii. Cum fata se grăbea să ajungă la unul dintre cinematografele de pe bulevard, unde o aştepta prietenul ei, n-a avut răbdare să asculte „prelegerea” până la capăt şi l-a întrebat pe tablagiu care-i problema sau fondul problemei.
- Păi, fusta… a bâiguit organul.
Într-o clipă, puştoaica şi-a scos fusta, i-a pus-o în braţe miliţianului şi a plecat în fugă doar în bikini…
Tinerilor din ziua de azi aceste evenimente le-ar putea părea ficţiuni groteşti, exagerări livreşti, lucruri lipsite de cea mai elementară logică sau de normalitate. N-aş vrea să analizez în profunzime substratul sau inumanitatea unor astfel de fapte, pentru a nu divaga prea mult.
Ca o reminiscenţă sau ca o continuare a acelor acţiuni cu caracter educativ, estetic şi patriotic – dacă vă amintiţi –, în timpul primei mineriade, „mutrelor negre” venite din Valea Jiului li s-au alăturat şi muncitorii, „oameni de bine” de la I.M.G.B., care strigau, în timp ce băteau cu bâtele studenţi şi intelectuali ca pe ştiuleţii de porumb cu îmblăciul: „I.M.G.B. face ordine!”.
Revin însă la momentul când mă aflam în faţa tovarăşului student utecist din tabăra de la Costineşti, tabără care, în loc să fi fost de odihnă şi relaxare, era de îndobitocire a tineretului ce urma să fie promotor sau antemergător al „omului de tip nou”.
- Ascultă, colega, am zis eu, dacă-ţi închipui că am mers o zi şi o noapte cu trenul cale de opt sute de kilometri până aici ca să mă tund, te înşeli. Dacă voiam asta, găseam frizeri şi pe acolo de unde vin. Te rog, semnează-mi şi pune ştampila pe formular, pentru a putea dovedi că m-am prezentat aici şi mă întorc de unde am plecat.
Individul a rămas blocat, nu-i venea a crede că dădeam cu piciorul atâtor „distracţii” gratuite care mă aşteptau acolo, de dragul unor plete blonde.
- Rămâi măcar să serveşti micul dejun la noi, a încercat el să mă mai îmbuneze, fără succes.
În aceeaşi perioadă, fratele mamei era internat la Sanatoriul de TBC osos de la Agigea, unde mergea în fiecare an şi stătea acolo câte două-trei luni. Până la urmă, de la acea boală i s-a tras şi sfârşitul; suferea din tinereţe, fiind invalid de un picior, prost tratat după un accident.
Dacă tot am bătut atâta cale şi fiind foarte aproape de locul unde se afla unchiul – pe care eu îl alintam numindu-l „unchiul Vanea” – mi-am zis că ar fi bine să-i fac o vizită. Când am coborât în gara sau halta Agigea, am identificat sanatoriul după arhitectură şi m-am bucurat că era atât de aproape.
La poartă am spus că am o rudă internată acolo, pe care aş vrea s-o văd. Portarul, după ce m-a privit oarecum ciudat, m-a trimis la camera de gardă, care se afla în aripa clădirii din capătul curţii interioare. Am traversat curtea cu valiza în mână, fără să întâlnesc ţipenie de om. La unele ferestre de la etaj erau gratii. Ce fel de spital o fi acesta, îmi ziceam în gând, că seamănă mai mult a puşcărie. I-am spus asistentei ce se ocupa de evidenţa bolnavilor cum se numeşte unchiul; aceasta a răsfoit registrul cu internări de la un capăt la altul, după care mi-a zis că bolnavul nu se află şi nici n-a fost vreodată acolo.
- Mai verificaţi o dată, vă rog – am insistat eu – sigur este internat aici de mai bine de o lună.
După încă o verificare amănunţită, asistenta medicală mă întreabă:
- Dar de ce boală suferă unchiul dumneavoastră?
- TBC osos, precizez eu.
- Păi, aţi greşit spitalul, acesta este de boli venerice; cel de TBC se află alături.
Am simţit că mă trec fiorii şi nu ştiam cum să părăsesc mai repede acel loc, iar, în timp ce traversam curtea în sens invers, mergând aproape în fugă spre poartă cu valiza în mână şi cu pletele în vânt, o pacientă dintr-un salon prevăzut cu gratii la fereastră a început să strige la mine, când m-a văzut:
- Huo, sifiliticule, mânca-mi-ai pizda!
Asta a pus capac la toate; m-am trezit în situaţia unui iepure fugărit care, vrând să scape de hăitaşi, dă nas în nas cu ogarii. La auzul acelor blagoslovenii, chiar am rupt-o la fugă şi nu m-am oprit decât în poarta celuilalt sanatoriu.
„Unchiul Vanea” a fost foarte plăcut surprins la vederea mea şi mi-a propus să rămân câteva zile să stau cu el, să-i mai povestesc noutăţi de prin sat, şi că, dacă tot am ajuns până la mare, ar fi păcat să nu fac câteva băi şi plajă.
- Cum să stau într-un spital, nefiind un bolnav internat?
- Nu-i nicio problemă, mă linişti unchiul; aici oamenii sunt foarte cumsecade: şi personalul, şi bolnavii. Este un pat liber lângă mine, mâncăm împreună la cantină; n-o să-ţi zică nimeni nimic. Doar dimineaţa să te scoli înainte de a începe vizita medicală şi să stai pe plajă până se termină.
Recunosc că pe atunci, la acea vârstă, nu chibzuiam prea mult înainte de a lua o hotărâre. Dacă tot nu am stat mai mult de zece minute în tabăra de la Costineşti, aş fi putut zăbovi câteva zile într-un loc ca acela care, în ciuda aparenţelor, părea totuşi mai firesc decât primul pe care-l vizitasem, deşi îmi dădeam seama că era greu să fiu confundat sau asimilat cu ceilalţi, care erau ori şchiopi, ori cocoşaţi.
La început, aveam chiar un sentiment de jenă, de vinovăţie faţă de ei, dar m-am acomodat repede, pentru că, în ciuda felului cum arătau, toţi se purtau cu prietenie, cu bunăvoinţă, iar după prima zi eram cunoscut şi recunoscut de toţi care m-au botezat în unanimitate cu numele „Nepotul unchiului Vanea”, iar în perioada care a urmat era suficient să mi se spună doar „Nepotul”.
Oricum, suna mai bine decât „Sifiliticul”.
Cred c-am petrecut cam o săptămână deghizat în pacient valid în Sanatoriul TBC din Agigea. Nu mă deranja faptul că în fiecare dimineaţă mă trezeam devreme, înainte de începerea „vizitei”.
Prindeam răsăritul soarelui, care ieşea din marea liniştită ca o oglindă netulburată de niciun val, spectacol pe care nu l-am mai văzut nici până atunci, nici după aceea. Eram singur pe toată plaja, precum Robinson Crusoe pe insula lui, până la venirea lui Vineri.
Ceea ce a debutat ca o tabără studenţească ratată s-a transformat într-un sejur foarte plăcut, foarte relaxant, într-un mediu în care la prima vedere nu prea aveam ce căuta.
Compania cocoşaţilor şi a şontorogilor – care mă salutau cu un zâmbet larg, prietenos, neprefăcut, de câte ori îi întâlneam prin curte şi îmi povesteau tot felul de întâmplări hazlii – a fost mult mai agreabilă decât ar fi fost cea a studenţilor tunşi şi antrenaţi în activităţi cu caracter patriotic. Cei de aici se purtau mult mai normal, în ciuda handicapului sau a infirmităţii cu care erau dotaţi.
Acum îmi dau seama că asta a fost unica tabără la care am participat de la începerea şi până la terminarea şcolii. Fiind singura, a fost şi cea mai frumoasă dintre toate, precum Eva pentru Adam, atunci când Dumnezeu i-a zis: „Adame, de acum eşti băiat mare, a sosit vremea să te însori, alegeţi şi tu o nevastă!”.
Privind retrospectiv, parcă-mi pare rău că n-am rămas în acea tabără studenţească întreaga perioadă alocată, căci aş fi avut cu siguranţă mai multe de povestit. În locul unei simple schiţe, poate ieşea un roman.

© Marcel Chitac 2012

duminică, 27 mai 2012

DE CE?


Mai mult ca sigur, aţi remarcat faptul că în primii ani de copilărie omul este mai aproape de normalitate sau, altfel spus, se comportă mai firesc decât după aceea, odată cu convertirea sau „pervertirea” lui sub presiunea normelor şi convenienţelor sociale sau religioase.
Aceasta este perioada de aur a vieţii, când recomandările sau interdicţiile părinţilor, adulţilor în general, sunt urmate invariabil de întrebarea „da’ de ce?”, pusă de proaspătul venit pe lume, întrebare care devine – prin repetiţie – exasperantă pentru educatori.
Din păcate, după numai câţiva ani, puiul de om se resemnează şi, indiferent dacă înţelege sau nu anumite idei sau fenomene, nu mai întreabă „de ce?”, spre satisfacţia şi confortul celor mari, care văd în asta un semn că progeniturii i-a venit mintea la cap şi că pentru ea nu mai există niciun mister sau nicio îndoială. De fapt, este începutul adormirii cugetului.
Dacă omul şi-ar păstra inocenţa şi lipsa prejudecăţilor din primii ani de viaţă, ar fi mult mai sus pe scara evoluţiei.
Cât de singular şi de genial rămâne Socrate – după mai bine de două milenii – prin metoda sa lipsită de aroganţă şi de idei preconcepute pentru aflarea adevărului, repetând sub o formă sau alta întrebarea „de ce?” în dialogurile sale celebre, redate de Platon. Poate că nu întâmplător Biserica Creştină şi-a făcut intrarea în istorie – după oficializarea ei de către Constantin cel Mare – prin desfiinţarea Şcolii din Atena şi distrugerea monumentelor şi operelor de artă „păgâne” din Alexandria, continuând cu inventarea celor mai diabolice instrumente de tortură pentru „eretici”, arderea pe rug sau fierberea de vii a acestora, precum şi cu războaiele „sfinte” de cucerire şi de distrugere a altor civilizaţii.
Când va da socoteală această instituţie pentru crimele comise împotriva umanităţii, unele dintre ele putând fi considerate adevărate pogromuri?!
Cu ce a contribuit biserica la evoluţia speciei umane?
Ducând un război total împotriva spiritului liber, împotriva dreptului de a te îndoi şi de a cerceta, împotriva umorului şi chiar a unui comportament uman firesc?!
Nu sunt marxist, dar nu pot să nu-i dau dreptate lui Marx atunci când zice că „religia este opiul omenirii”.
Prin ce se deosebeşte omul contemporan de cel de dinaintea apariţiei creştinismului sub aspectul calităţilor umane? Uitaţi-vă la semenii voştri, indiferent dacă se consideră sau nu creştini şi indiferent din ce cult sau din ce sectă religioasă fac parte.
Revenind la ideea de stări sau comportamente normale, dacă veţi citi Biblia din scoarţă-n scoarţă, precum şi alte scrieri cu caracter religios, nu veţi găsi acolo nicio urmă de umor, nicio schiţare de zâmbet, nicio notă comică, ironică sau autoironică.
Peste tot sunt numai ameninţări, pumni strânşi, scrâşnete de dinţi, mutre încruntate, „contabilizări de păcate şi pedepse” (vorba lui Cioran), îndemnuri la umilinţă, căinţă, rugăciuni, mătănii, turnarea cenuşii în cap, într-un cuvânt negarea vieţii şi a bucuriilor pe care ţi le oferă ea, aşteptarea cu resemnare sau chiar cu nerăbdare a morţii.
Cum să-ţi doreşti sau să aderi la aşa ceva?
Nu mi-am propus să fac elogiul desfrâului, pentru că viaţa adevărată nu înseamnă desfrâu şi nici nu am vreo brumă de simpatie faţă de manifestările anarhiste. Pledez – aşa cum am mai făcut-o şi cu alte ocazii – pentru normalitate, raţiune şi pentru dreptul fundamental al omului de a pune la îndoială orice şi de a cerceta înainte de a crede, de a se bucura de viaţa sa unică şi de a pune cât mai des întrebarea „de ce?”:
„De ce plouă?”
„Asta e voia Domnului.”
„De ce a murit acel copil nevinovat în chinuri groaznice, ce păcate a avut?”
„Fiindcă i-a fost drag Domnului şi l-a luat la El.”
„De ce a ars electrocutat nenea acela care fura cabluri electrice?”
„Pentru că l-a pedepsit Dumnezeu şi l-a luat dracul!”
„De ce ne-a dat Dumnezeu minte?”
„Din greşeală. Noroc că n-a dat la toţi… Acum culcă-te şi fii cuminte!”.

© Marcel Chitac 2012

joi, 3 mai 2012

TABLOURI DINTR-O EXPOZIŢIE


În galeria unde expuneam numai nuduri intră o tânără doamnă însoţită de un puşti de cinci ani, pe care-l ţine cu grijă şi tandreţe de mână. După primii câţiva paşi, aruncă o privire panoramică asupra lucrărilor de pe simeză, rotindu-şi capul de la stânga la dreapta şi invers, cam cu echivalentul unui arc de cerc de o sută optzeci de grade, cască gura mare, face ochii cât cepele şi, fără a scoate vreun sunet, acoperă cu cealaltă mână ochii progeniturii, se-ntoarce brusc şi iese grăbită din acel loc „nociv”.
N-am înţeles de ce a mai intrat, pentru că afişul din geamul galeriei spunea clar despre ce era vorba înăuntru, iar, pe de altă parte, nudurile mele n-aveau nimic obscen şi nici vreo conotaţie sexuală; erau nişte studii care puneau în evidenţă frumuseţea şi armonia proporţiilor, mişcarea, atitudinea, contrastul de lumină-umbră, volumetria, rafinamentul cromatic, toate acestea având ca pretext sau motiv pictural corpul uman feminin ce i-a inspirat pe artiştii din toate timpurile.
După vreun sfert de ceas îşi face apariţia o distinsă şi respectabilă bătrânică păşind cu picioarele târşâite, de parcă ar merge pe schiuri, iar forma pălăriei şi pardesiul o fac să semene cu actuala regină a Angliei. Zăboveşte câte zece minute în faţa fiecărui tablou, ba apropiindu-se foarte mult, ridicându-şi ochelarii de pe ochi, ba depărtându-se de-a-ndăratelea câţiva paşi.
Iată, în sfârşit – îmi spun în gând – un adevărat degustător de artă care, în ciuda vârstei şi sexului, nu pare deranjat de tema expoziţiei.
La plecare, se apropie de mine, întrebându-mă:
- Dumneavoastră sunteţi autorul tablourilor?
- Da, răspund eu cu o jumătate de gură, neştiind dacă voi primi cuvinte de laudă sau dacă voi fi apostrofat, având încă în minte imaginea cu mama surprinsă şi revoltată care i-a obturat privirea inocentului prunc pentru a nu vedea „măscările”.
- Aţi fost vreodată în Bucovina să admiraţi brazii verzi, drepţi şi înalţi, cerul albastru, precum „albastrul de Voroneţ” şi norii albi, pufoşi, nu mai ştiu dacă se numesc nimbus sau cumulus şi pescăruşii în zbor… ba nu, acolo nu-s pescăruşi, că-i munte, pescăruşii trăiesc la mare, mă rog, fără pescăruşi – continuă concesiv „mentora” – de ce nu mergeţi să pictaţi brazii de acolo? Ce v-a venit să pictaţi femei goale, vă plac aşa de mult femeile?... S-ar putea să vă placă, doar sunteţi bărbat. Acum, pe toate gardurile şi în toate revistele, numai asta vezi; probabil că asta vor tinerii ăştia zvăpăiaţi, fără niciun Dumnezeu, din ziua de azi, dar dumneata eşti om în toată firea, văd că ai început deja să albeşti la păr…
De ce n-am eu talentul dumitale?... Să primeşti un asemenea dar de la Dumnezeu şi să-ţi baţi joc de el pictând femei dezbrăcate!?...
A plecat vorbind în continuare singură, târându-şi schiurile pe care le vedeam doar eu, ultima imagine cu ea privită din spate făcându-mă să cred pentru o clipă că expuneam la Tate Gallery din Londra şi că tocmai m-a muştruluit regina Angliei.
Am rămas şi eu „tablou”, neştiind pentru moment dacă-i aievea sau visez.
Văzând după câteva experienţe asemănătoare că n-o scot la capăt cu pictura, mi-am zis că poate am luat-o pe o cale greşită şi m-am apucat de scris.
După lansarea primei mele cărţi – care a fost pentru mine tot ca o suită de tablouri ce exprimau felul meu de a vedea lumea – o altă doamnă mă dojeneşte cu severitate:
- Dar, de ce nu scrii şi lucruri serioase, despre oameni excepţionali cu calităţi deosebite, care fac cinste acestui neam? …Este adevărat că printre politicienii care se perindă la putere în goana după ciolan nu găseşti niciunul mai breaz, toţi sunt o apă şi-un pământ, parcă-s făcuţi de aceeaşi mamă, dar, uite, îţi dau eu o idee: ai auzit de părintele X, care a fost un adevărat sfânt, nu degeaba l-au canonizat, de ce nu scrii despre el?!...
Cred c-o să mă las şi de scris şi-o să mă apuc de altceva la care să mă pricep mai bine, iar acel ceva să fie util şi pe placul tuturor. În afară de pictură şi literatură îmi place muzica, dar doar s-o ascult, cântată de alţii, în acest domeniu n-aş avea chiar nicio şansă să mă produc. Nu îndrăznesc să cânt nici măcar atunci când sunt singur. Dacă aş face imprudenţa asta, cred c-aş lua-o la fugă precum iepurele când îşi vede propria umbră.
Este trist, dezolant chiar să ajungi la bătrâneţe şi să constaţi că n-ai fost în stare de nimic bun, că mai mult ai încurcat lumea decât să le fi fost de vreun folos celorlalţi.
Vorba unui vecin din sat care, atunci când se supăra rău pe fecioru-său ce-i făcea numai boroboaţe, îi zicea cu amărăciune: „Decât să stric mâncarea cu tine, mai bine aş creşte un porc!”.

© Marcel Chitac 2012

marți, 20 martie 2012

CALUL BĂLAN


În timp ce eram cu vaca la păscut, pe păşunea vecină o fetişcană, a cărei vedere îmi stârnea simţurile de puber, începu să cânte de plictiseală sau cu scopul de a-mi atrage atenţia:
„Drag mi-a fost calul bălan
Şi bădiţa militar…”.
Nu cred că vaca ei ţinea morţiş să-i cânte în vreme ce păştea, pentru a da lapte mai mult şi mai gras.
La o autoexaminare sumară, am constatat că, deşi eram bălan, nu semănam cu un cal şi nici măcar cu un soldat nu puteam fi confundat.
Spre a-i face pe plac fetei, după ce am intrat în posesia diplomei de absolvent a opt clase, m-am dus glonţ să mă înscriu la liceul militar.
Înainte de asta, bunicul meu, care făcuse şapte ani de armată la marină – trei ani stagiul propriu-zis şi încă patru ani ca participant la primul război mondial – cu toate că îi plăcuseră şi lui femeile până la bătrâneţe, a încercat să mă prevină că în armată nu-i ca la bal.
Vorbele lui însă îmi intrau pe o ureche şi îmi ieşeau pe cealaltă, pentru că în acea vreme nu vedeam decât vipuşca roşie de la pantaloni şi fetele roind în jurul meu.
Din păcate, cei din comisia medicală de la liceul militar nu ştiau adevărata motivaţie a deciziei mele, care n-avea nimic comun cu viaţa cazonă, cu sentimentele patriotice sau cu eventualele porniri războinice de natură filogenetică. Drept urmare, au cam strâmbat din nas la examinarea platfusului identificat la tălpile mele ca de pinguin, ce era evident chiar şi pentru un novice; şi, fiindcă în acel an oferta depăşea cu mult cererea de candidaţi, au avut de unde alege.
După un asemenea eşec, primul din viaţa mea – atât în dragoste, cât şi în debutul alegerii profesiei – nu m-au mai atras nici păstoriţele, nici muzica populară, şi nici cariera militară. N-am trecut chiar brusc de la o extremă la alta; am avut o scurtă perioadă de tranziţie în care am fost fanul melodiei „Dragu-mi-i de calul sur / Şi mândruţa lată-n …[şale]”.
Poate că, dacă m-aş fi născut atunci când mai exista cavaleria ca armă sau versurile primului cântec menţionat s-ar fi referit la un bădiţă bălan şi la un cal cu platfus, evoluţia mea ar fi fost cu totul alta.
Ce feste îi mai joacă destinul omului!

© Marcel Chitac 2012

LECŢIA DE ECHITAŢIE


Caii folosiţi la muncă în perioada colectivizării erau atât de slabi şi de pricăjiţi, că-ţi venea să le plângi de milă când îi vedeai. Abia se ţineau pe picioare, le puteai număra coastele şi te minunai cum puteau să tragă la deal căruţele încărcate sau plugul la arat, de dimineaţă până târziu în noapte.
Pentru efortul lor primeau drept răsplată, după cum spuneau în batjocură chiar cei ce îi foloseau, „apă, paie şi bătaie”, dar în ordinea inversă a enunţului.
Gândindu-mă în primul rând la ei, m-am bucurat la aflarea veştii că s-au desfiinţat C.A.P.-urile, care au fost adevărate lagăre de concentrare pentru aceşti vechi tovarăşi ai omului.
Mă simt şi eu cu conştiinţa încărcată faţă de bietele dobitoace când îmi amintesc cum am călărit în copilărie o asemenea gloabă. Nu mai ştiu ce sărbătoare era – mai degrabă una comunistă decât religioasă – pentru că, lucru rar întâlnit pe atunci, caii primiseră o zi liberă (doar n-o fi fost paştele cailor?!) şi se aflau la păscut pe valea pârâului.
Având probabil mâncărimi pe undeva, mi-a venit ideea să călăresc şi eu, să văd cum e. Negăsind niciunul mai arătos ca ceilalţi, am ales la întâmplare un exemplar care era mai aproape. Calul nu avea nici şa, nici scări, iar coccisul meu sărea de pe o creastă vertebrală pe alta a spinării animalului, mai ales când mergea la galop. Pe atunci, nici eu nu eram mai gras decât mârţoaga, aşa că, după vreo două ore de echitaţie, am simţit o rană usturătoare în zona de contact cu locul unde, în mod normal, ar fi trebuit să se afle şaua.
Fiindu-i totuşi recunoscător cabalinei pentru satisfacerea hatârului meu, m-am gândit să-l adap înainte de a-i da liber! L-am condus spre malul pârâului, numai că, la vederea apei, calul s-a repezit fără a aştepta invitaţia mea, a desfăcut picioarele din faţă şi s-a aplecat brusc pentru a ajunge cu gura la luciul apei. Se crăcănase la fel ca girafa când bea apă, uitând complet de pasager.
Mişcările lui, succedându-se într-un ritm cam alert, la care s-au adăugat lipsa şeii şi a experienţei mele în tehnica călăriei, am alunecat pe gâtu-i înclinat ca pe un tobogan şi m-am ales şi cu o baie bună, aşa îmbrăcat cum eram, ceea ce nu fusese inclus în program.
Timp de-o lună după această distracţie, n-am putut adopta decât poziţiile în picioare sau culcat. Oricât de moale ar fi fost scaunul (mă refer la cel de stat), era un instrument de tortură pentru mine.
Exact ca după experienţa cu fumatul din ţigările confecţionate din ziar şi mătase de păpuşoi, mi-a trecut şi pofta de a călări pentru totdeauna.

© Chitac Marcel