miercuri, 7 decembrie 2011

ICONOCLASM, ICONOFOBIE ŞI INUMANITATE ÎN ARTA PLASTICĂ CONTEMPORANĂ

Motto:
„Arta se naşte din constrângere şi moare din libertate.”
Andre Gide

Parabola din binecunoscutul basm „Hainele împăratului” este mai actuală ca oricând, dacă ar fi să ne referim doar la deruta, confuzia, lipsa unor criterii valorice, sfidarea evidenţei şi a bunului simţ şi mai ales snobismul şi cultivarea complexelor de inferioritate ce au însoţit de la începuturi curentele avangardiste din arta modernă.
Pictura – şi nu numai ea – trece în perioada actuală printr-o criză căreia i se cunoaşte începutul, dar nu şi sfârşitul. În acest domeniu de activitate artistică sunt cunoscute şi unanim acceptate două modalităţi de exprimare majore: pictura figurativă – veche de când lumea – şi aşa-zisa pictură nonfigurativă sau abstractă, cu toată recuzita de curente, incluzând uneori „op” sau „pop” în denumirea lor.
În legătură cu distincţia între o reprezentare figurativă (realistă) şi o alta nonfigurativă (abstractă), Lionello Venturi face în cartea sa „Cum să înţelegem pictura” următoarea precizare:
„Fiece operă de artă a fost socotită totodată abstractă şi concretă, concreteţea sa fiind constituită din senzaţie şi abstractizarea sa constând în acele valori universale care sunt proprii reprezentării senzaţiilor… Problema nu stă într-o mai mare sau mai mică abstracţiune formală, ci în capacitatea pe care o are acea formă de a exprima un mod de a simţi, de a avea un conţinut, fără de care forma, abstractă sau nu, este totdeauna goală.”
În ceea ce priveşte arta abstractă, s-a ajuns – după cum remarcă acelaşi autor – „de la opoziţia faţă de natură la ura pentru sensibilitate. Inumanitate, cerebralitate, disecare de cadavre au devenit mijloace de abordare a artei; rezultatul fiind acela de a o îndepărta nu numai de natură, ci şi de om şi de sensibilitatea sa.”
Personal, deşi sunt adeptul picturii figurative, sunt conştient de faptul că nu tot ce se face în acest sens este artă autentică. Pictura de gang sau kitsch-ul aparţin de cele mai multe ori figurativului.
Revenind la arta abstractă, Marcel Zahar în „L’art de notre temp: bilan” consideră că această categorie nu ţine de domeniul picturii de şevalet, ci de cel al artelor decorative: „O compoziţie abstractă nu e un tablou”.
Pe de altă parte, el remarcă în cazul acestor lucrări abstracte abundenţa „legendelor” explicative ce precedă sau însoţesc opera: „Operele de artă admirabile se pot foarte bine lipsi de doctrina şi de titlul de sistem. Operele mediocre sau ininteligibile au o nevoie urgentă de doctrine care scufundă defectele într-o apă tulbure, pseudofilosofică, şi care pot da o nouă strălucire semnului firmei.”
Pictura este prin excelenţă o artă vizuală, o artă care operează cu imagini. Pictorul este o fiinţă concretă care trăieşte într-o lume concretă din partea căreia este supus la un adevărat bombardament de stimuli vizuali-afectivi. „Cum să trăieşti şi cum să creezi fără ca măcar ceva din lumea asta să te atragă?... Pentru ce să vorbeşti ca să nu fii înţeles? Cum poţi să-ţi arăţi reacţiile cu ajutorul unei figuri când consideri că nimic nu este figurabil? Cum să negi lumea fără să te negi pe tine însuţi? Pentru ce să cauţi forme dacă orice formă este vană?... Este un înfiorător orgoliu acela care conduce la suprimarea imaginii naturii. Nu suntem noi înşine o fărâmă a acesteia?” – se întreabă şi ne întreabă patetic Marcel Zahar. Într-un alt context, acelaşi critic remarcă cu un amestec de dezamăgire şi revoltă:
„Doctrina abstractă, în întortochelile ei multiple, este tocmai prelungirea absurdului în domeniul Artei. […] S-ar zice că o misterioasă ofensă s-a îndreptat de mai bine de şaizeci de ani încoace (cartea a apărut la Paris în 1969) împotriva acestei civilizaţii mediteraneene care a făcut să domnească lumina de mai mult de opt mii de ani şi s-a răspândit progresiv pe o mare parte a globului. În secolul al XX-lea Absurdul a dat asaltul său cel mai puternic şi agenţii săi rod puţin structurile de bază ale admirabilei civilizaţii… Este imposibil să nu fii cuprins de stupoare în faţa acţiunii abstracţiilor care conduce cu vivacitate două formidabile întreprinderi, şi anume, respingerea Naturii şi respingerea Trecutului”.
O dată cu izolarea artistului şi înstrăinarea artei de societate s-a produs şi o inevitabilă alunecare a stilului abstract spre o activitate artistică superficială, lipsită de control şi de semnificaţie generală. Deficienţele principale, văzute de Herbert Read în „Art and Alienation”, lipsa vitalităţii şi a unei clare delimitări a imaginii sau a intenţiei reprezentaţionale au fost atribuite solipsismului vizual al artistului egocentric, incapacităţii sale de a releva imaginile particulare ale unei realităţi exterioare:
„Artistul se află în situaţia marinarului care, după ce aruncă peste bord din ce în ce mai mult balast pentru a-şi salva corabia avariată de la scufundare, se trezeşte singur pe ocean, fără provizii. Pictorul care a aruncat peste bord nu numai orice imagine concretă, dar şi cablurile şi ancora care trebuiau să-l lege de stânca realităţii se găseşte dus de curent, dincolo de abstracţiune, către neantul metafizic… Pictorul modern a ajuns la sfârşitul călătoriei descoperirilor şi priveşte în necunoscut.” Acelaşi critic apreciază de asemenea ca lipsită de stil atât de răspândita direcţie action painting, care transmite nu emoţii, ci energii musculare, iar direcţiile pop şi op le găseşte semnificative numai ca fenomene secundare, ca o tentativă de „desublimare” a artei.
Aspectele actuale ale artei occidentale le compară cu cele ale perioadelor de declin ale tuturor culturilor dominate de înclinaţii spre obscur şi enigmatic, de asocierea primitivismului cu extremul rafinament şi, mai ales, de cultul individualităţii, iraţionalului şi inconştientului. Mistificările artei actuale, aberaţiile sale, devierile de la bunul gust şi chiar de la bunul simţ sunt, în mod sigur, un rezultat al inculturii şi al analfabetismului plastic, precum şi al amatorismului, lansat cu îndrăzneală şi ostentaţie prin intermediul unei critici subversive.
Tot Herbert Read în „Originile formei" în artă susţine:
„Arta nu este o activitate de evadare din realitate. Dimpotrivă, ea este mijlocul prin care atingem ceea ce Wordsworth numea lărgirea sferei de sensibilitate umană”. În aceeaşi lucrare, la capitolul „Dezintegrarea formei în arta modernă”, putem citi: „Vorbim despre o glumă intimă, vrând să spunem prin asta o glumă ce nu poate fi înţeleasă sau apreciată de toată lumea, o glumă care este distractivă probabil doar pentru cel care o face. Tot mai mulţi din tinerii noştri artişti comit în picturile şi în sculpturile lor glume de acest fel… artistul sau creatorul de artă, cum e numit el acum, face un obiect fără frumuseţe sau vitalitate, un obiect de non-artă! Aceste mâzgăleli şi linii dezlânate, aceste asamblări de vechituri ruginite de la grămada de deşeuri sau maidanul de gunoi, ce înţeles sau semnificaţie pot avea ele pentru alţii, afară de cazul în care se face o concesie noţiunii de relaţie dintre artist şi spectator? Lucrul la care asistăm nu este numai dezintegrarea formei în artă, ci dezintegrarea inteligenţei însăşi, o decădere în eternul bâlci al distracţiilor, care nu este nici un bâlci distractiv, ci un infern în care vandalii unei economii urbane, alienaţi intelectual şi insensibili moral, năvălesc în nemiloasa lor căutare a unui obiect asupra căruia să-şi cheltuiască energiile lor distructive.”
În acelaşi spirit, marele filosof spaniol Jose Ortega y Gasset în studiul „Dezumanizarea artei” remarcă: „Mişcarea modernă reprezintă un atac deghizat împotriva artei însăşi, o mască ce ascunde saturaţia de artă şi ura împotriva ei.”
Despre o ură „iconoclastă” vorbeşte şi Jean Gimpel în cartea sa „Despre artă şi artişti”: „…pictorii în ura lor pentru logică şi ştiinţă încearcă să revină la bâlbâielile copiilor şi ale primitivilor. Aspiraţia la bâlbâială a artiştilor moderni, voinţa lor de a slăvi inconştientul şi a respinge ca pe un obiect demn de dispreţ realizările civilizaţiei occidentale, i-a făcut să creeze de la un capăt la altul al lumii, de mai bine de o jumătate de veac, mii de opere (picturi şi obiecte), unele mai eteroclite ca altele, care, prin succesul de care s-au bucurat, constituie o mărturie de netăgăduit, a regresului spiritului critic în occident.”
Pictorilor aparţinând puzderiei de curente nonfigurative, începând cu întemeietorii lor – Kandinski, Malevici şi mai apoi Mondrian, Delaunay – „nu le putem tăgădui meritul de a-şi fi atins atât de bine scopul, încât, uneori, unui neavertizat îi este greu să distingă operele lor de acelea ale copiilor sau ale primitivilor, unele producţii putând fi confundate chiar cu acelea ale bolnavilor mintali!”
Profesorul Gheorghe Ghiţescu în capitolul „Raţional şi iraţional în arta modernă” din „Antropologie artistică” consideră şi el aceste „opere” ca pe nişte teste, ce reflectă stări psiho-maladive:
„Vanitatea originalităţii a împins adesea artistul până la imitarea documentelor alienaţiei. Expoziţiile şi studiul artei psihopatologice ne-au familiarizat cu motivele plastice ale principalelor sindroame psihopatologice: imaginaţia confabulatorie şi inventivitatea paranoicilor, confuzia şi informul maniacilor, dezintegrarea conceptuală şi tendinţa de stilizare excesivă a schizofrenicilor, predilecţia pentru culorile sumbre a melancolicilor sau simbolismul deformant, cu semnificaţii individuale, al regresiunii psihice.
Ceea ce este interesant în asemenea manifestări nu este în acelaşi timp şi admirabil.”
Pornind de la ideea că arta înseamnă în primul rând comunicare şi că orice act de comunicare utilizează un limbaj inteligibil atât pentru „emiţător”, cât şi pentru „receptor”, regretatul profesor analizează marea deficienţă a artei abstracte: imposibilitatea comunicării.
„Cultivarea extremului individualism al expresiei a făcut ca experienţele personale să fie nu numai ilizibile, dar şi intransmisibile pe calea unui învăţământ. Orice limbaj este transmisibil numai cu ajutorul punctelor de reper cunoscute în comunitate. Înlocuirea formelor aparente cu simboluri ale interiorizării şi sensibilităţii are o limită în condiţia comprehensibilităţii.
O parte din arta modernă, devenită mitogramă, expresie prin imagini sau grupuri de imagini cu o extensibilitate pluridimensională, a fost însoţită de o bogată literatură explicativă, cu adevărat echivalent al tradiţiei orale în sprijinul lecturii imaginilor, ceea ce constituie o înfrângere a principiului unei arte vizuale care se poate dispensa de legendă”.
În arta modernă se poate observa ca o caracteristică generală „dominaţia sensibilităţii individuale şi a expresiei inconştientului. Renunţarea la domeniul conştientului şi la controlul raţional al expresiei, considerate ca aparţinând artei trecutului, a provocat apariţia unor producţii caleidoscopice prin diversitatea inovaţiilor, însă uniforme, prin obsesia adâncimilor psihice. Extrema individualizare a expresiei sfârşeşte în anonimat, atunci când nu cade în excentricitate, iar experienţele rămân sterile fără orientarea conştientă şi fără stăpânirea raţională a regulilor în care trebuie să se înscrie orice cercetare […] De aceea, este greu de presupus că o artă care renunţă la controlul conştient al organizării spaţiului sau care foloseşte dezordinea ca sistem de echivalenţe, să poată ajunge la crearea unui nou spaţiu […] În cele din urmă, se poate constata… că numai satisfacerea regulilor formale ale expresiei nu poate constitui obiectivul artei. Rezolvările pur formale ale unora din operele picturii moderne au o anumită analogie cu maşinile absurde, lipsite de funcţionalitate, anexate domeniului sculpturii din spirit de ironie şi excentricitate.”
În preajma Celui de-al Doilea Război Mondial au apărut curente artistice care cultivau scandalul şi exhibiţionismul iniţiat de Dadaism şi Surrealism ce-şi propuneau distrugerea şi negarea valorilor tradiţionale ale artei.
„Prin arta actuală mulţi înţeleg încă o artă de avangardă, de tipul Neodadaismului New-yorkez sau Neorealismului Parizian: tablourile formate din deşeuri sordide, obiecte reale inserate în cadrul tabloului, automobile compresate, maşini inutile producătoare de vacarm, panouri monocrome, fără cea mai mică modulaţie, dezvoltând ideea pătratului alb pe fond alb.
Pentru o asemenea artă nici o ştiinţă nu e necesară, în afară poate de tehnica scandalului şi a exhibiţionismului, care se imită sau se propagă prin contagiune. Spre deosebire de plastică, literatura nu a ridicat niciodată la rangul de valori limbajul infantil sau indiciile analfabetismului. De asemenea, în literatură nu a fost negată niciodată importanţa studiului autorilor clasici pentru cultura literară şi pentru desăvârşirea stilului poetic.” – conchide profesorul Gheorghe Ghiţescu.
Un alt autor, Robert Klein, în cartea „Forma şi inteligibilul”, la capitolul „Eclipsa operei de artă” remarcă:
„Atacurile diferitelor avangărzi artistice ale epocii noastre, de la cele care nu erau decât împotriva frumuseţii sau a figuraţiei, până la cele care înmormântau pictura de şevalet sau chiar arta pur şi simplu, converg în ultimă analiză spre un obiectiv limitat, precis, dar deseori nerecunoscut: opera. Dacă s-ar putea concepe o artă care s-ar dispensa de opere (se fac eforturi în acest sens), nici o mişcare antiartistică n-ar avea nimic de spus. Nimeni nu are nimic împotriva artei, ci a obiectului artei.”
În continuare, autorul face o analiză a cauzelor şi începuturilor acestor manifestări, încercând să prezinte apariţia a ceea ce el numeşte „o anumită repulsie în faţa valorilor încarnate.”
„A sacraliza un obiect, fie chiar şi în mod direct, datorită celor legate de el, aminteşte prea mult de salutul executat la trecerea drapelului, păstrarea amintirilor de familie, credinţa în sfânta împărtăşanie…, artiştii nonconformişti apelând la parodie, desacralizare, pe scurt, ambalajul artistic al antiartei”.
„Să luăm anti-arta cea mai specifică, dadaismul. Întrecându-i pe futurişti, al căror iconoclasm zgomotos exaltase maşina eficace şi puternică, dadaiştii predestinează artei maşina inutilă, ironică şi contradictorie” sau „folosirea sistematică a hazardului”.
Revenind la manifestările contemporane, Robert Klein remarcă aceeaşi punere falsă a problemei: „Dilema happening-plastique-ului rămâne tot atât de acută ca în vremea dadaiştilor: trebuie întruchipat refuzul întruchipării”.
Referindu-se la „aspectul negativ al creaţiei”, Jean Grenier în studiul „Arta şi problemele ei” caută resorturile psihologice ale diferitelor forme de iconoclasm:
„Este sigur că distrugătorii, din exces de forţă, sunt deseori nişte creatori virtuali, nişte oameni care ar vrea să creeze, dar sunt depăşiţi de opera lor. De asemenea, se poate întâmpla ca distrugerea să se facă din iubire de sine şi să meargă până la distrugerea de sine. Un exemplu celebru este acela al lui Erostrat care distruge templul Dianei din Efes, pentru ca numele lui să apară în dicţionare şi în istorii. Este un fenomen destul de straniu, care ne oferă încă o formă de creaţie prin distrugere, un mod de a ne crea pe noi înşine prin autodistrugere.
Acest mod de creaţie poate fi eroic, dar este în acelaşi timp facil.
Să ne reamintim exemplul acelui grec care s-a ars de viu la Olimpia. Peregrinos s-a urcat pe rug în faţa grecilor adunaţi şi s-a mistuit. Meditase şi ajunsese la concluzia că nu poate face nimic care să-i aducă nemurirea din nici un punct de vedere. Atunci şi-a spus: Mai există, totuşi, ceva de făcut şi anume să mă sinucid în public în mod spectacular.
Acesta era substitutul unei creaţii. Peregrinos n-a putut crea, dar numele său a ajuns totuşi până la noi.”
În paralelismul pe care teoreticianul manierismului Gustav Rene Hocke încearcă să-l stabilească între arta acelei epoci şi arta secolului al XX-lea în „Lumea ca labirint” sunt desprinse o serie de motive comune, printre care cele mai importante rămân: sondajul necunoscutului misterios, al profunzimilor şi nedefinitului existenţei, exprimabil numai pe calea metaforică, emblematică sau abstractă, evaziunea în lumea visului şi a zonelor infraconştiente ale psihicului, manieriştii fiind artişti intelectuali rafinaţi, naturi problematice, cu manifestări legate de structuri psihice situate la limita normalităţii. Printre motivele acestei structuri au fost relevate: anxietatea, labilitatea mare şi prăbuşirea afectivităţii, supraexcitabilitatea, introversiunea şi autismul.
În loc de concluzie la această compilaţie referitoare la formele de manifestare generate de criza artei, voi reveni la Herbert Read:
„Dacă arta moare, atunci spiritul omului devine neputincios şi lumea recade în barbarie”.

© Marcel Chitac 2011

duminică, 4 decembrie 2011

A FI SAU A NU FI REVOLUŢIONAR CU SIMBRIE


Nu ştiu dacă acest subiect poate fi încadrat în domeniul istoriei, al politicii sau al moralei. Am evitat să-l abordez până acum, pentru a nu scormoni răni nevindecate încă sau a nu stârni polemici sterile.
Pe de altă parte, am văzut atâţia „eroi” în viaţă şi am auzit atâtea versiuni despre revoluţia din decembrie 1989, încât am un sentiment de lehamite şi prefer să devin amnezic faţă de acest eveniment, important şi benefic de altfel pentru naţia română, indiferent de contestaţiile, confuziile sau incertitudinile şi misterele care-l învăluie.
În după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989, după un scurt moment de luptă cu mine însumi, am intrat de bună-voie şi nesilit de nimeni în nucleul de oameni ce se coagula lângă „plăcinta” de beton din Piaţa Romană, conştient fiind că băieţii de la Securitate filmează, iar cei ce nu vor fi împuşcaţi de „hingheri” în noaptea ce urma vor fi identificaţi, arestaţi, interogaţi şi torturaţi după aceea.
Aşteptam de prea mult timp acel moment nesperat şi incredibil, încât nu mi-aş fi iertat-o niciodată dacă aş fi ales rolul de spectator la evenimente, ca mulţi alţii. Am fost şi pe 22 decembrie în Piaţa Palatului, numai că atunci deja se făcuse mobilizarea generală, chiar oamenii Securităţii scoteau clasa muncitoare din întreprinderi, dirijând-o spre acel loc şi dictându-i lozincile ce trebuiau strigate.
N-aş vrea să intru în prea multe detalii, pentru că deja s-au spus prea multe lucruri şi s-au aflat prea puţine adevăruri despre substratul evenimentelor.
Nu m-a obligat nimeni să mă alătur mulţimii protestatare, a fost opţiunea mea şi am făcut-o, fiindcă-mi doream din tot sufletul să scap de Ceauşescu şi de comunism, iar dorinţa mi s-a împlinit, drept pentru care, mă declar pe deplin mulţumit şi recompensat. Ba, mai mult de atât, am scăpat cu viaţă şi teafăr. Doar cei care-s acum cu ţărâna-n gură murind atunci merită titlul de eroi şi recunoştinţa veşnică a întregii naţiuni.
Nu m-am gândit nicio clipă – nici atunci şi nici după aceea – să cer sau să primesc diplome, certificate, medalii sau drepturi excepţionale pentru faptele mele.
Dacă sari în apă sau în foc să salvezi de la moarte pe cineva, nu-i ceri după aceea bani. Ar fi cel mai josnic gest. Mai bine stai şi te uiţi ca toţi ceilalţi sau îţi vezi de drum.
De aceea, nu-i înţeleg pe membrii asociaţiilor de revoluţionari care au pretins şi au obţinut nişte drepturi preferenţiale, privilegii sfidătoare, nu în comparaţie cu neparticipanţii sau cu populaţia pasivă din timpul desfăşurării evenimentelor, ci cu cei ce au fost trimişi cu forţa pe front, unde au luptat patru ani, iar unii au mai făcut şi încă vreo cinci ani de prizonierat prin Siberia.
Culmea ironiei sau a ridicolului este că după revoluţie s-a umplut ţara de „oraşe-martir” – deşi niciunul n-a avut soarta Hiroşimei – şi de asociaţii de revoluţionari care cer mereu drepturi şi recompense materiale. Dacă până şi-n Botoşani s-a înfiinţat o astfel de asociaţie, acolo unde nu s-a tras niciun glonţ, cel mult câteva aghioase şi unde s-a aflat abia după o vreme că „Ceauşescu nu mai e!”.
În timp ce revoluţionarii strigau în stradă „Jos comunismul!” şi „Jos Securitatea!”, comuniştii şi securiştii redactau Comunicatul din partea Frontului Salvării Naţionale (aceeaşi denumire a mai fost folosită şi în alte ţări unde au avut loc lovituri de stat!) şi îşi împărţeau funcţiile viitorului guvern şi averea ţării, ţinându-i pe ceilalţi cu botul la pământ cu simulatoare de arme de foc, zvonuri despre apa otrăvită, invazia teroriştilor etc. Foarte bine lucrat, elaborare impecabilă, profesionalism de înaltă clasă!
Acordarea de certificate de revoluţionar şi a drepturilor ce decurg de aici a fost de fapt preţul compromisului făcut de către cei care au preluat puterea atunci faţă de cei de care s-au folosit, drept recompensă.
Oarecum la fel a procedat şi Elţîn când a candidat la funcţia de preşedinte. Oligarhii ruşi de acum i-au propus atunci un târg: tu vrei puterea politică, noi o vrem pe cea financiară; fără o relaţie de „simbioză”, nu vei reuşi nici tu, nici noi.
Aşadar, sintagma „sărac şi cinstit” rostită cu mândrie de către un politician de la noi nu este credibilă în acest caz, la fel cum „şi cu sula-n… coastă şi cu sufletu-n rai” nu poate fi un deziderat pentru marii profitori ai revoluţiei române.
După toate astea, pentru ca cinismul şi ipocrizia să fie depline, a fost adoptat ca imn naţional „Deşteaptă-te române!”, care a rămas de această dată un fel de romanţă fără ecou, ca dovadă că sloganul dintr-o reclamă post-decembristă „Dormi liniştit, FNI te lucrează şi pe tine!” a acţionat ca un antidot la imn sau ca un somnifer, având un impact mult mai puternic asupra acestui popor brav şi eroic.

© Chitac Marcel 2011

marți, 29 noiembrie 2011

„NA VERNISAJ, NA VERNISAJ CACOI PARTRET, CACOI PEIZAJ…”

Se spune că Petru cel Mare – care era un despot luminat –, după ce a construit Ermitajul, a dat poruncă să fie lăsaţi şi oamenii de rând să intre să viziteze muzeul, pentru a putea admira şi ei capodoperele expuse acolo, conştient fiind de rolul educativ al artei.
Deşi intrarea era liberă, nu costa nicio copeică, mujicii nu se înghesuiau să se plimbe printr-o clădire aşa de somptuoasă fie din lipsă de obişnuinţă, fie din prea mare sfială, spre consternarea şi marea dezamăgire a ţarului.
Atunci, acestuia i-a venit o idee genială: la ieşirea din muzeu, să i se ofere fiecărui vizitator câte o stacană cu votcă. Din acel moment, era tot timpul o coadă interminabilă la porţile Ermitajului. Unii iubitori de „artă” mai zeloşi vizitau muzeul de mai multe ori pe zi, până cădeau epuizaţi de atâta „efort intelectual”.
Nu ştiu dacă la noi datează de atunci obiceiul ca vernisarea expoziţiilor de artă să fie însoţită şi de o „trataţie”.
Din păcate, pe cât de mare este înghesuiala la vernisaj, pe atât de pustii sunt galeriile în următoarele zile, până la închiderea expoziţiei.
Un dialog imaginar cu impresii de la un asemenea eveniment ar suna cam aşa:
- Cum a fost la vernisaj?
- Vinul era bun, dar alunele cam râncede!...
Detest vernisajele, indiferent dacă este vorba de vernisajul expoziţiei mele sau al altora.
Formalismul, convenienţa şi denaturarea adevăratului scop al ceremoniei – la fel ca la praznicele de pomenire – sunt doar câteva din motivele acestui sentiment.
De obicei, când criticul prezintă expoziţia şi pe autorul ei, nimeni nu-l bagă în seamă, iar atunci când termină expozeul, toată asistenţa aplaudă frenetic. Aplauzele nu pot fi interpretate ca semn de aprobare sau de admiraţie, cum se întâmplă în mod paradoxal şi absurd la coborârea artiştilor în mormânt, pentru „spusele” criticului – ce-i drept, de cele mai multe ori bate câmpii –, ci ca semn de bucurie că s-a terminat cu partea plictisitoare a programului şi urmează fondul problemei, altfel spus, „cacaia votca!”
Deşi n-am înţelepciunea lui Petru cel Mare, cred că soluţia ar fi un vernisaj continuu, pe toată durata expoziţiei, sau chiar înlocuirea degustării de artă cu degustări de băuturi şi bucate alese.
Nu degeaba se vorbeşte tot mai des despre arta culinară. Oare când vom avea şi o universitate cu acest profil, alături de Academia de tenis sau de cea de fotbal?




© Marcel Chiţac 2011

vineri, 25 noiembrie 2011

IULIA


Într-o primăvară, după ce s-a topit omătul şi au curs pâraiele de pe dealuri vreo două săptămâni, au mai bătut soarele şi vântul o vreme, s-a mai zbicit glodul de pe drum şi s-a încălzit pământul suficient de mult, bunicul Hariton l-a luat pe tata – care era flăcău, adică om neînsurat – la arat şi semănat la un ogor ce se afla tocmai în Nagâţ, spre Rediu.
Taică-meu, având încă mintea necoaptă, a luat-o cu el şi pe Iulia, o căţea neagră ca şmilul, care ar fi avut la acea treabă rostul muştei la arat.
Pe la amiază s-au aşezat pe brazdă şi au aşternut ştergarul pe care au pus mămăliga şi ce le mai pusese bunica Profira în traistă drept merinde să-şi potolească foamea.
Vecinul lor de ogor, Ghiţă Zarâmbu, prânzise deja şi se îndrepta spre ei pentru a cere o ţigară – niciodată fumătorii de ocazie n-au nici ţigări, nici chibrituri – şi pentru a mai schimba două-trei vorbe.
Iulia – care se aşezase deja pe burtă lângă stăpânii ei şi-şi aştepta porţia de mămăligă –, deşi se afla departe de casă, ştia că acolo unde-i sunt stăpânii este şi teritoriul ei, pe care trebuie să-l apere, aşa că s-a pus pe lătrat, avertizându-l în acest fel pe acel nepoftit la masă să nu se apropie.
Atât tata, cât şi bunicul erau în culmea încântării văzând devotamentul căţelei lor, iar bunicului chiar îi trecuse supărarea pe fecioru-său pentru nesăbuinţa sa.
Vecinul însă nu s-a lăsat intimidat de lătratul Iuliei – probabil că nici nu prea înţelegea mesajul ei de la acea distanţă – şi se apropia imperturbabil, fără a încetini pasul.
Văzând că n-avea succes şi că duşmanul se apropia periculos de mult, Iulia a înşfăcat în gură mămăliga de pe ştergar şi a rupt-o la fugă în direcţia opusă celei din care venea „pofticiosul”, atras probabil de mirosul mămăligii, lăsându-şi stăpânii cu lingurile-n aer, cu ochii în soare şi cu sentimentul că au un câine destoinic.
Această păţanie, pe care mi-a povestit-o tata, am „retrăit-o” ca martor în primăvara anului 1968 când a fost invadată Cehoslovacia de către Marele Imperiu Rus (U.R.S.S.) împreună cu sateliţii săi, mai puţin România.
Atunci Ceauşescu a început să „latre” contra ruşilor, mai să rupă lanţul, condamnând „amestecul în treburile interne” şi toată lumea, inclusiv cea occidentală, l-a considerat un erou, deşi a doua zi a fost chemat la Moscova şi s-a întors de acolo spăşit, cu coada între picioare.
Ceea ce n-au înţeles cei care au aplaudat gestul său „patriotic” şi de „disidenţă” în cadrul lagărului comunist a fost faptul că el n-a lătrat pentru a-şi apăra poporul şi independenţa ţării, ci scaunul, temându-se să nu aibă aceeaşi soartă ca Dubcek.
Îi cer iertare Iuliei – fie-i ţărâna uşoară – că am comparat-o cu Ceauşescu, dar, uneori, istoria se repetă.


© Marcel Chitac 2011

DANIIL

Fiecare sat sau comunitate are cel puţin un membru care iese din comun prin ceva, chiar dacă nu întotdeauna acel ceva este demn de laudă. Uneori este dificil sau imposibil să-i defineşti pe aceşti indivizi, să stabileşti dacă însuşirile lor sunt bune sau rele; asta mai depinde şi de scopul sau de împrejurările în care sunt ele folosite, de către cine şi după ce criterii se face evaluarea.
Daniil era un fel de Goliat al Horodiştei, un plăvan ce avea palmele cât căuşele şi căra câte doi saci cu grâu deodată la subsuori, de parcă ar fi dus două perne umplute cu fulgi de gâscă.
Deşi avea nume de prooroc, înţelepciunea nu-l dădea afară din casă. Dacă ar fi avut şi mintea de acelaşi calibru cu forţa fizică, ar fi fost probabil ceea ce în ziua de azi se înţelege prin „superman”. Numai că Dumnezeu nu pune niciodată toate ouăle într-un singur paner.
Din cauză că muncea cât zece fără să facă nazuri sau să se văicărească, i se treceau cu vederea prostiile pe care le spunea sau le făcea uneori, fiind tratat de către ceilalţi ca un copil mare, chiar dacă, la cei peste treizeci şi cinci de ani ai săi, trebuia să fi fost de mult însurat şi cu vreo doi-trei copii prin ogradă.
Tocmai când lumea se obişnuise cu ideea că Daniil va rămâne până la bătrâneţe un flăcău cu minte de copil, s-a produs miracolul: şi-a găsit o fată sărmană care să-l accepte şi să-l placă aşa cum era el.
Când nevastă-sa a născut primul – care avea să fie şi ultimul – lor copil, Daniil a fost atât de surprins şi de încântat de isprava sa, că nu mai avea stare; îşi făcea mereu de lucru în jurul „operei” sale, neglijându-şi în schimb celelalte îndatoriri şi treburi gospodăreşti, ba îi cam pierise pofta de mâncare, ce până atunci îi prisosea, şi dormea iepureşte, tresărind ori sărind ca ars din pat la orice scâncet sau smiorcăit al pruncului.
Dacă ar fi putut, ar fi luat asupra sa, în totalitate, şi îndatoririle de mamă. Sta mereu şi se minuna cum de a putut ieşi din el sau, mă rog, cu contribuţia lui o fiinţă atât de gingaşă, de lipsită de apărare – tocmai de aceea nu-l slăbea o clipă din ochi –, un boţ de carne care avea tot ce-i trebuie unui om, numai că le avea pe toate atât de mici în comparaţie cu el, deşi puiul îi semăna leit.
De câte ori consoarta îl vedea stând ore în şir ca un înger surd, holbându-se la copil, îl ocăra şi-l trimitea să se mai ocupe şi de alte treburi din gospodărie, lăsate de izbelişte. Daniil însă nu-şi mai găsea locul şi umbla de ici-colo fără niciun rost, ca un coi într-o căldare.
La vreo două săptămâni de la apariţia acestei minuni în casa şi în viaţa sa, nu şi-a mai putut înfrâna dorinţa şi totodată teama de a-şi lua feciorul în braţe şi de a-l ţine lipit de pieptul său de taur, să simtă şi mai mult că acea făptură era trup din trupul lui. Ar fi vrut să ajute mogâldeaţa să crească mai repede, să înceapă să umble pe picioruşele ei, să înveţe să vorbească, pentru a-i putea transmite tot ce ştia el să facă: jumâcuri de prins iepuri, capcane pentru vulpi, cum să pună nada în cârligul de la undiţă când va merge să prindă peşte…
Abia aştepta să-l ia cu el la pescuit la Prut.
Dar Prutul e un loc periculos, s-au înecat în el oameni zdraveni, cum să laşi un copil neştiutor să se expună la… Doamne fereşte!
Gândindu-se la asta, îl trecu un fior prin tot corpul lui masiv şi se cutremură, strângând progenitura şi mai tare la piept, de parcă ar fi trăit aievea acel scenariu cumplit, ducă-se pe pustii!
Cu cât i se perindau prin minte mai multe ameninţări imaginare ce i-ar fi putut da târcoale acelei fiinţe neprihănite, cu atât îşi strângea odorul mai tare în braţele-i vânjoase.
Când îl lăsă, în sfârşit, în covata ce-i servea drept pătuţ şi leagăn, văzu că micuţul atârna moale ca o pelincă şi nu mai avea suflare…
De fiecare dată când ajung la acest episod, mă emoţionez atât de tare, încât nu mai pot povesti ce s-a mai întâmplat cu bietul Daniil.
Fapta lui a rămas proverbială în sat şi, culmea, amuzantă pentru cei ce şi-o amintesc, fiind evocată ori de câte ori cineva strânge mai tare în braţe o persoană dragă, mai ales după o absenţă îndelungată, „victima” replicând: „Uşurel, că mă omori, nu strânge şi tu ca Daniil!”




© Marcel Chitac 2011

joi, 27 octombrie 2011

DESPRE MANIPULARE

Motto:
„A gândi înseamnă a înceta să venerezi, înseamnă a te răzvrăti împotriva misterului şi a-i proclama falimentul.”
Emil Cioran – „Ispita de a exista”

Găsiţi vreo similitudine între cele trei sloganuri: „Crede şi nu cerceta”, „Nu gândi, gândeşte Führer-ul pentru tine”, „Dacă nu ştii, te-nvăţ, dacă nu poţi, te ajut, dacă nu vrei, te oblig”?
În cazul în care nu vă descurcaţi, o să vă „ajut” eu: numitorul comun este refuzul îndoielii, al gândirii ori al voinţei proprii, ceea ce duce în cele din urmă la intoleranţă şi tiranie sau chiar la crimă, aşa cum a demonstrat istoria de atâtea ori, pe vremea Inchiziţiei, fascismului şi comunismului.
Ştiţi de ce a fost alungat Adam din Rai? Pentru că, după ce a gustat din fructul cunoaşterii binelui şi al răului (al adevărului), a început să gândească cu capul său. Revin la genialele versuri ale lui Tudor Arghezi: „Cel ce făcuse lumea,/ Iehova ori Satan,/ Nu prevăzuse mintea,/ Şi-n minte un duşman.”
Religia, ca şi politica, are nevoie de mase uşor de manipulat, de creiere spălate; niciun sistem politic şi nicio religie nu şi-au dorit să aibă de a face cu un popor de genii sau cu o sumă de individualităţi (personalităţi) care să ştie cât de cât pe ce lume trăiesc, ci cu o gloată formată din indivizi uniformi. Nu întâmplător la popor i se mai spune şi prostime, iar din norod derivă cuvântul nerod.
De aceea în America sunt recrutate şi stimulate elitele din toată lumea, iar masele sunt îndobitocite cu distracţii uşoare (pâine şi circ) şi cu iluzia democraţiei, de aceea la noi învăţământul şi cultura sunt într-un regres continuu, prosperând şi conducând troglodiţii, agramaţii şi ghiolbanii.
Subiectivitatea percepţiei este exploatată din plin de către cei ce-şi propun să manipuleze mulţimile. În orice lucru, fiecare vede ceea ce ştie sau ceea ce îşi doreşte să vadă ca în aceste superbe versuri dintr-o antologie de poezie sanscrită:
„Au văzut părinţii fata;
FLOARE-au spus, zâmbind, părinţii.
A zărit-o şi un câine;
CARNE a zis, lovindu-şi dinţii.
A-ntâlnit-o un călugăr,
SATAN! – a strigat ascetul.
A privit poetul fata:
ÎNGER, a şoptit poetul.”
Vă amintiţi desigur că la scurt timp după „evenimentele” din 1989 a apărut în România Partidul Alianţei Civice care a dispărut la fel de repede cum a apărut? Realitatea a confirmat faptul că nu se poate face un partid cu elite pentru simplul motiv că fiecare individ, membru al unui astfel de partid, este o „doctrină” în sine sau un potenţial lider.
Partid, cult religios (sectă religioasă) înseamnă unul sau câţiva lideri care ştiu ce vor, restul fiind masă de manevră.
Tehnica manipulării se practică de când lumea: ce altceva a făcut Moise de câte ori „s-a suit” şi a coborât de pe Muntele Sinai?
Cine a văzut „teroriştii” de la „revoluţia română” sau dolarii falşi şi drogurile „găsite” în timpul primei mineriade la sediile partidelor istorice?
Unde sunt „armele chimice şi biologice” pentru care a fost atacat Irakul de către SUA şi a fost ucis Saddam Hussein?
De câte ori s-a făcut testul ADN sau cel cu Carbon14 ale relicvelor sau moaştelor din biserici?
De ce credeţi că li se oferă votanţilor în campanii electorale găleţi de plastic, bere, fesuri, ulei, zahăr, miei etc. sau „credincioşilor” la pelerinaje sarmale, vin şi cozonac?
Din păcate, totul a devenit o afacere în ziua de azi: şi politica, şi religia, şi arta, şi amorul, şi trecerea în „lumea de dincolo”. Ce a mai rămas pur, necontaminat, nepângărit? Nimic.
Nu pot să deosebesc un popă de un buticar, decât după veşminte.De ce nu există preoţi „fără de arginţi”, aşa cum au fost la începutul creştinismului doctorii Pantelimon, Nectarie, Damian şi Cosma?
Lumea devine din ce în ce mai hâdă, în ciuda aparenţei de civilizaţie, prosperitate şi diversitate culturală. Alienarea omului a atins deja cote paroxistice. Progresul nu este întotdeauna pozitiv căci de câte ori se câştigă ceva se pierde altceva.
Cu cât studiez Biblia şi fenomenul religios, cu atât devin mai sceptic şi mai dezamăgit.
Este clar că numai cine nu cercetează mai crede!
Prefer să fiu oaia rătăcită, decât un membru al turmei.



© Marcel Chitac 2011

duminică, 23 octombrie 2011

DESPRE NORMALITATE


Cunoscutul trubadur interbelic Cristian Vasile declama cu patos într-un cântec: „Iubesc femeia, fiindcă-i femeie…”
Afirmaţia poate părea banală unora, profundă altora, inutilă ca argument şi justificare pentru a iubi o femeie sau simple vorbe spuse la un pahar, mai mult în glumă decât în serios.
Un fost vecin, domnul Turcitu, de câte ori ajungea la un anumit grad de ebrietate, făcea o declaraţie surprinzătoare, uluitoare chiar prin ineditul ei şi gravitatea cu care era rostită: „Nevastă-mea, domnule, e… femeie!”.
Bineînţeles, nu l-am contrazis niciodată şi nici n-am comis indiscreţia de a-l întreba cum de a ajuns la această revelaţie după atâţia ani de căsnicie.
Chiar dacă nu toate femeile sunt femei, conform criteriilor şi exigenţelor fiecăruia, în mod cert şi indubitabil, niciun bărbat nu poate fi inclus în această categorie. Sper să nu-i ofensez pe cei cu orientări sau deviaţii homosexuale; totuşi, aşa cum ar fi un act de intoleranţă, de bădărănie sau de prostie să încerci să impui celorlalţi concepţiile, credinţele sau stilul tău de viaţă, dându-te pe tine ca exemplu, la fel de grav sau condamnabil este să-ţi etalezi în public şi să te făleşti cu infirmităţile, anomaliile, neputinţele sau ciudăţeniile tale.
Nu întâmplător, a se făli sau fălos, falnic, făloşenie vin de la latinescul phallus, iar testiculele sunt numite în limbaj de salon fudulii. Probabil că unii doar cu aşa ceva se pot lăuda, iar de aici şi până la proverbul „Prostul dacă nu e şi fudul, parcă nu e prost destul” nu mai este decât un pas.
Cu scuze pentru trecerea bruscă de la una la alta, voi cita a şaptea din „Cele zece porunci”: Să nu preacurveşti (în traducere recentă să nu te desfrânezi). Se înţelege că preacurvia sau desfrânarea se referă la adulter.
În întâia carte a lui Moise, „Facerea”, stă scris:
„Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut.
Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l…”
De ce atunci, la ortodocşi, în timp ce preoţii de parohii sunt obligaţi să se căsătorească, pentru a fi feriţi în acest fel de tentaţia desfrânării, călugărilor le este interzisă viaţa sexuală şi li se cere să-şi păstreze castitatea până la moarte? Care din cele două categorii – în cazul în care se şi respectă canonul – este mai aproape de Dumnezeu sau mai dragă lui?
Dacă maicile de la mânăstiri – deşi nu li se face testul virginităţii la intrarea în viaţa monahală – sunt numite „miresele lui Hristos” ca justificare a necesităţii păstrării fecioriei, atunci taicii (călugării feciori) ce sunt?
La catolici este şi mai rău: nu numai călugării, dar nici preoţii de parohii n-au voie să se căsătorească sau să aibă viaţă sexuală, făcând legământul celibatului. Să ne mai mirăm atunci de frecventele şi jenantele cazuri publice (câte-or fi în realitate) de homosexualitate sau de pedofilie în această tagmă?
Biserica, pe de o parte, condamnă relaţiile sexuale între indivizi de acelaşi sex şi interzice oficierea căsătoriei lor, pe de altă parte, creează condiţiile acestor devieri comportamentale în rândul slujitorilor ei prin dogma castităţii (celibatului).
Orice abstinenţă nejustificată şi prelungită duce în cele din urmă la dereglări fiziologice sau la excese dăunătoare, ca şi în cazul credincioşilor care postesc cu habotnicie înaintea marilor sărbători creştine, iar în prima zi de Crăciun sau de Paști cheamă Salvarea pentru indigestie.
Atât abstinenţa, cât şi abuzul – sexuale sau alimentare – sunt contra naturii, sunt forme de extremism ce dăunează sănătăţii trupeşti şi mintale şi nu-i sunt deloc pe plac Domnului.
Mircea Eliade consideră în „Crepusculul zeilor” că ascetismul, monahismul, elogiul fecioriei etc. sunt „atitudini trădând refuzul vieţii”, iar Emil Cioran în „Ispita de a exista” spune: „Niciodată nu-i vom reproşa îndeajuns (Apostolului Pavel) faptul că a făcut din creştinism o religie lipsită de eleganţă, că a introdus în el cele mai detestabile tradiţii ale Vechiului Testament: intoleranţa, brutalitatea, provincialismul… Părerile lui despre virginitate, abstinenţă şi căsătorie te îngreţoşează pur şi simplu. Răspunzător pentru prejudecăţile noastre religioase şi morale, el a fixat normele stupidităţii şi a înmulţit restricţiile care ne paralizează şi azi instinctele”.
Fraţi creştini, fiţi normali, comportaţi-vă firesc, „creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul”, aşa cum a zis Creatorul, ceea ce nu se poate face nici prin abstinenţă, nici cu parteneri de acelaşi sex. Nicăieri în Biblie nu scrie că a iubi sau a procrea este un păcat. Dimpotrivă, acolo se află un superb poem erotic, „Cântarea Cântărilor”.

© Marcel Chitac 2011

vineri, 23 septembrie 2011

DESPRE ISTORIE

Niciodată nu am simţit vreo atracţie sau vreun interes deosebit faţă de istorie. Asta poate datorită faptului că, de obicei, există o mare doză de contaminare cu subiectivism, naţionalism sau interes politic în orice cronică sau studiu cu caracter istoric.
Voi da în acest sens un exemplu din istoria recentă. Deşi am fost participant şi martor la evenimentele din decembrie 1989, nu pot afirma că ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat atunci. Ce să mai zic despre fapte şi eroi de acum câteva sute sau mii de ani?
Cu toate acestea, mă fascinează trei mari personalităţi ale istoriei româneşti: Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu şi Nicolae Bălcescu. Toţi trei aveau un statut privilegiat: făceau parte din clasele bogate şi posedau averi care le-ar fi putut asigura lor şi urmaşilor lor un trai comod şi lipsit de griji. Totuşi, ei au considerat interesele şi idealurile poporului mai presus de confortul şi nevoile lor personale.
Mihai Viteazul dormea mai mult în cort decât în pat cu nevastă-sa şi mânca în fuga calului, în cele din urmă fiind trădat şi ucis mişeleşte pe Câmpia Turzii.
Nicolae Bălcescu a fost exilat din ţară, iar după moarte cadavrul său a ajuns într-o groapă comună din Palermo (Italia).
Cel mai admirat şi totodată cel mai tragic caz a fost cel al lui Constantin Brâncoveanu pentru motivul şi felul în care a murit.
Neacceptând să trădeze interesele ţării şi poporului său şi nici să se lepede de credinţa sa creştină şi să treacă la islamism, turcii i-au decapitat fiii şi ginerele în faţa sa, iar apoi i-au tăiat şi lui capul. O scenă de un tragism ce depăşeşte orice fantezie literară!
Citind despre faptele şi înalta ţinută morală a acestor mari bărbaţi, nu pot depăşi o mare dilemă: ori aceşti eroi sunt nişte personaje fictive, produse ale imaginaţiei colective, ori noi nu suntem descendenţii lor, căci nu avem nimic în comun cu aceştia, neputându-ne numi nici măcar „epigonii” lor.
Recunoaşteţi în zilele noastre printre „şpăgarii” şi avortonii care pretind că reprezintă interesele poporului român pe vreunul care să se asemene măcar vag cu figurile istorice evocate aici?
Vorba lui Eminescu:
„Voi sunteţi urmaşii Romei?
Nişte răi şi nişte fameni.
I-e ruşinii omenirii
Să vă zică vouă oameni!”
Revenind la Brâncoveanu, mă mir şi nu-mi explic de ce a fost sanctificat abia după 1989!
Un exemplu mai măreţ, mai cutremurător şi mai convingător de martiraj nu există în toată istoria Bisericii Ortodoxe Române.
© Marcel Chitac 2011

DESPRE NEMURIRE

Motto:
Nimic n-are dincolo,
Căci morţi sunt cei muriţi.
Mihail Eminescu

Niciodată omul nu s-a împăcat cu ideea că, la un moment dat, viaţa sa va lua sfârşit şi că, aşa cum n-a fost nimic sau nimeni înainte de naştere, nu va mai fi nici după moarte.
În toate culturile şi religiile lumii au apărut tot felul de scenarii cu versiuni de continuare a vieţii în alt loc sau sub o altă formă. Această neacceptare a neantului sau nonexistenţei postume a fost benefică de cele mai multe ori pentru unii care au încercat să „fenteze” moartea continuându-şi existenţa prin lucruri sau lucrări măreţe pe care le-au lăsat posterităţii, opera lor întrând în conştiinţa şi în patrimoniul umanităţii.
Cred cu toată convingerea că aceasta este singura şi cea mai certă formă de „viaţă de apoi”, de nemurire a sufletului (spiritului). Marii creatori sau gânditori din toate vremurile şi de pretutindeni sunt şi vor fi nemuritori atâta timp cât va mai exista omenire pe acest Pământ.
Creaţiile spirituale sub toate formele sunt în fapt o modalitate palpabilă şi demonstrabilă de transpunere şi conservare a sufletului celui care le-a dat naştere. Din această perspectivă cred cu tărie în viaţa de dincolo de moarte.
Mare înghesuială trebuie să fie în schimb în Rai, de vreme ce orice babă care posteşte, se spovedeşte şi se roagă bătând mătănii în faţa icoanelor ajunge acolo. Nu degeaba există zicala: „Ce dai buzna aşa, vrei să intri cu de-a sila, ca baba-n Rai?” Nu cred c-ar fi un loc confortabil pentru mine. De unde această aroganţă sau trufie a unora de a spera la viaţa veşnică, nelăsând în urmă niciun semn al existenţei lor fizice?
După cum spunea şi Constantin Noica, „Nu eşti dacă nu îţi supravieţuieşti: sădind un pom, lăsând un gând”. Unii au sufletele moarte încă din timpul vieţii.
Metafora din Noul Testament (Evanghelia după Matei) unde cuvintele lui Iisus Hristos „Nu vă adunaţi comori pe pământ … ci adunaţi-vă comori în cer … că unde-ţi este comoara, acolo îţi va fi şi inima!” tocmai la asta se referă, cerul simbolizând lumea spirituală, spirituale fiind şi comorile, iar inima semnifică sufletul sau sediul sufletului.
Aşa trebuie citită şi decriptată (înţeleasă) Biblia!
© Marcel Chitac 2011

joi, 22 septembrie 2011

DESPRE MORALĂ


„Bată-te Domnul cu bubă egipteană-n şezut şi cu râie sălbatică şi cu mâncărimi de care să nu te poţi vindeca. Bată-te Domnul cu bubă rea peste genunchi şi pulpe; din tălpile picioarelor tale şi până-n creştetul capului să nu te poţi vindeca.”
Acestea sunt câteva din blestemele transmise de Dumnezeu prin purtătorul lui de cuvânt Moise pentru cei neascultători (Cartea a cincea a lui Moise „Deuteronomul” din Vechiul Testament).
Necesitatea impunerii unor norme morale într-o societate umană a apărut din cele mai vechi timpuri. Haosului sau anarhiei nu li se pot opune decât ordinea şi legea cu toate carenţele sau imperfecţiunile lor.
Din acest punct de vedere, religia a avut la început un rol benefic. Cineva trebuia să le arate acelor troglodiţi care trăiau în acele vremuri nuiaua de sub grindă sau Bau-bau-ul din cer.
Nu întâmplător Moise – un adevărat geniu biblic – a conceput mai întâi „Cele zece porunci” sau Decalogul, apoi primul Cod penal din istoria omenirii.
Nu ştiu în ce măsură însuşirile morale se transmit genetic sau se dobândesc prin educaţie, dar cred că morala există şi în afara Bisericii. Poţi fi un om moral chiar dacă nu eşti un creştin practicant sau o înaltă faţă bisericească. Bineînţeles, şi reciproca este adevărată: nu toţi creştinii sau reprezentanţii Bisericii pot fi luaţi drept modele de către ceilalţi.
Eşti sau nu eşti moral – fără a absolutiza termenul – fiindcă aşa eşti, aşa simţi sau aşa crezi că trebuie să fii, şi nu pentru că te temi sau, dimpotrivă, nu-ţi pasă de buba egipteană ce ţi-ar putea apărea undeva, în acel loc sensibil şi te-ar durea rău.
© Marcel Chitac 2011

miercuri, 14 septembrie 2011

ŞCOALA DE ALTĂDATĂ

Despre fracţii

După o expunere teoretică, învăţătorul trece la exemple concrete pentru o mai bună înţelegere a problemei:
- Ştiubei, dacă avem o pâine întreagă mare şi rotundă şi o tăiem cu cuţitul exact pe mijloc, ce obţinem?
- O crăpătură, domnule învăţător! De atunci, „Crăpătură” i-a rămas porecla până în ziua de azi la cei aproape nouăzeci de ani ai săi.


Cursuri de alfabetizare la ţară

- Mătuşă Anică, aista-i „A”!
- O fi, doamnă, ce crezi că nu?
- Mătuşă Anică, doi şi cu trei cât fac?
- Întreabă-l pe băietul meu, Mihai, doamnă, că el e mai deştept ca mine!
În rapoartele oficiale ale acelor vremuri scrie că acţiunea s-a încheiat cu succes, promovabilitatea fiind de 99,9%.
Trăiască lupta pentru pace!
Sau „Aşa să ne ajute Dumnezeu!”, vorba politicienilor de azi.

© Marcel Chitac 2011

CIREAŞA ADEVĂRULUI

Cred că aveam vreo cinci ani când am ieşit pentru prima oară din satul natal.
Taică-meu mergea cam de două ori pe săptămână, la începutul verii, cu cireşe de vânzare la piaţa din Darabani.
Pe atunci, Darabanii – ca majoritatea târgurilor şi oraşelor din Moldova – era ticsit cu evrei care ţineau prăvălii, ei fiind totodată grosul clienţilor ce cumpărau cireşe.
Nu ştiu ce l-a determinat pe taică-meu să mă scoată în lume la o vârstă aşa de fragedă, dar cred că ideea lui nu s-a dovedit a fi fost prea inspirată.
După două-trei ore am început să mă plictisesc stând lângă oboroacele cu cireşe şi asistând nedumerit şi revoltat la gestul repetat şi de neînţeles pentru mine pe care-l făcea tata: după ce cântărea cireşele şi le oferea clienţilor, le dădea şi banii înapoi. Abia peste câţiva ani am aflat că banii aceia reprezentau restul. Pentru a face şi eu ceva, am început să mănânc din cireşele care se aflau într-o coşarcă, mai aproape de mine, iar când mă cam săturasem, mi-a venit ideea de a le desface mai întâi, pentru a verifica dacă nu cumva aveau viermi.
La un moment dat, o evreică în vârstă, care intenţiona să cumpere, l-a întrebat pe tata:
- Spune-mi, drăguţă, cireşele au carne?
O fi fost zi de post la ei că, altfel, de ce ar fi pus o asemenea întrebare?!
- Ferească Dumnezeu, a replicat ferm şi convingător taică-meu, nici vorbă de aşa ceva. N-au nici urmă de viermi!
Tocmai atunci, simţindu-mi burta umflată de la cireşe şi de la ce mai conţineau ele, desfac tacticos o cireaşă în două şi văd în ea un intrus care vrea s-o şteargă neobservat, cu un mers grăbit şi foarte caraghios: la fiecare pas, se îndoia de la mijloc, făcând o buclă în sus.
Fiind convins că făcusem o descoperire de toată lauda, atât pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător, am sărit de la locul meu pentru a face publică comunicarea ştiinţifică, de parcă mi-ar fi fost teamă să nu mi-o ia altul înainte, etalând cireaşa desfăcută cât mai aproape de ochii evreicei:
- Ba da, uite, am găsit un vierme!
Urmarea a fost că bietul tata s-a întors acasă cu cireşele rămase nevândute şi de atunci nu m-a mai scos în lume niciodată. Şi-a dat seama că nu eram pregătit pentru asta. Am păţit şi eu precum străbunul Adam care, după ce a muşcat din mărul viermănos, aflând în felul acesta adevărul despre goliciunea sa, i s-a interzis accesul în Rai. Nici acum nu ştiu prea bine când ar trebui să mint şi când să spun adevărul.
După acest incident din copilărie, de câte ori descopăr ceva interesant, îmi pier încântarea şi entuziasmul în clipa următoare, gândindu-mă că descoperirea mea ar putea aduce mai mult necazuri decât bucurii.
Aşa a fost şi cu descoperirea teoriei heliocentrice a sistemului solar pe vremea Inchiziţiei, dar şi cu cea a fenomenului fuziunii nucleare, care s-a concretizat în fabricarea şi folosirea bombei atomice.
Am aflat destul de târziu, chiar prea târziu, că uneori o minciună frumoasă este de preferat unui adevăr banal sau crud. Se poate spune că adevărul sau excesul de sinceritate dăunează grav vieţii.
De fapt, minciuna nu figurează pe lista celor zece porunci (Să nu minţi!), nu este socotită un păcat decât dacă este întrebuinţată ca mărturie mincinoasă (Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!).
Se pare că nici Dumnezeu-Tatăl (Iahve, Elohim sau Iehova) nu a spus adevărul atunci când a zis că l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa. Să fi fost oare oglinda aburită în timpul realizării „autoportretului” de la aburii suflului divin?
Acum mănânc cireşele fără să le mai cercetez conţinutul, iar de câte ori văd, aud sau citesc ceva, nu vreau să ştiu dacă acel ceva este adevăr sau minciună.
Aşa mă simt mai împăcat cu mine, cu lumea şi cu Cel-de-Sus.

© Marcel Chitac 2011

miercuri, 31 august 2011

CEI DOI DUMNEZEI


CEI DOI DUMNEZEI
În Vechiul Testament Dumnezeu îi spune, printre altele, lui Moise: „…Eu, Domnul Dumnezeul tău, Eu sunt un Dumnezeu gelos, Cel ce vina părinţilor o dă pe seama copiilor pân’ la al treilea şi al patrulea neam pentru cei ce mă urăsc”, iar puţin mai departe îi recomandă aplicarea Legii Talionului: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.
Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos din Noul Testament pledează pentru iubirea aproapelui, chiar dacă acesta îţi este duşman, şi întoarcerea celuilalt obraz atunci când primeşti o palmă.
Dacă luăm sensul figurat, simbolic al acestor expresii, fondul ideii rămâne acelaşi. Două concepţii diametral opuse! Pe care să o urmezi? Pe cea a Tatălui sau pe cea a Fiului sau nici una, nici alta?
Iată ce scrie Mircea Eliade în „Istoria credinţelor şi ideilor religioase” referitor la prima reprezentare a lui Dumnezeu: „Antropomorfismul lui Iahve are un dublu aspect… Iahve dă dovadă de calităţi şi defecte specific umane: milă şi ură, bucurie şi melancolie, iertare şi răzbunare… cere supunere absolută ca un despot oriental intolerant şi fanatic. Furia sa se dovedeşte câteodată atât de iraţională încât s-a putut vorbi despre demonismul lui Iahve. Coexistenţa atributelor contradictorii, iraţionalitatea unora din actele sale îl deosebesc pe Iehova de orice ideal de perfecţiune la scară umană. […] Propovăduind, Iisus îl exaltă pe Dumnezeul cel bun, dar se fereşte să arate că nu este vorba de Dumnezeul Vechiului Testament”.
În concluzie, imaginea lui Dumnezeu are un caracter istoric, ea schimbându-se odată cu trecerea timpului şi cu evoluţia omului şi a relaţiilor sociale.
Acest fenomen este foarte bine definit de filosoful german Feuerbach, pe care-l citez din memorie: „Nu Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, ci invers, omul i-a atribuit lui Dumnezeu trăsături şi însuşiri umane”.
Emil Cioran în „Demiurgul cel rău” face o analiză a portretului psihologic al lui Dumnezeu descris de autorii Bibliei: „Să vezi în Dumnezeu un duşman, un călău, un monstru şi totuşi să-l iubeşti proiectând într-însul toată inumanitatea de care dispui… Biserica a făcut din el o făptură ştearsă, degenerată, amabilă… este o religie sterilă, o dulcegărie lipsită de vlagă… Religia veche, mult mai umană, îţi lăsa posibilitatea de a-ţi alege zeul pe care îl voiai… Unde pui că erau pe deasupra şi modeşti, nu pretindeau decât respect; îi salutai, nu îngenuncheai în faţa lor… Monoteismul conţine în germene toate formele tiraniei”.
Chiar şi Luther, în încercarea de a reforma Biserica, face următoarea remarcă: „Dumnezeu nu-i nici nătărăul, nici duhul blajin, nici încornoratul care ni se propune spre venerare, ci un foc mistuitor, un turbat mai cumplit decât diavolul şi care se desfată schingiuindu-ne… dacă diavolul nu-i cumva Dumnezeu”.
Nu cred că lui Dumnezeu îi face o plăcere deosebită să-i vadă pe fiii săi umilindu-se, chinuindu-se, autoflagelându-se, cerşind fiecare bucată de pâine sau târându-se ca nişte râme în faţa sa.
Un tată care este mereu nemulţumit de performanţele fiilor săi, acuzându-i de păcate mai mult sau mai puţin reale, având voluptatea sadică de a-i tortura tot timpul, care nu le zâmbeşte şi nu-i mângâie niciodată şi stă de-a pururi încruntat, cu pumnul ridicat, nu poate fi decât un caz clinic.
Un tată pământean care s-ar comporta aşa ar fi decăzut din drepturile părinteşti şi băgat la închisoare sau la balamuc.
Biserica i-a adus mari deservicii lui Dumnezeu, creându-i cea mai proastă imagine posibilă.
La portretul biblic se adaugă crimele şi abuzurile comise de Biserica Catolică de-a lungul timpului în numele sau pentru apărarea Domnului: aşa-zisele războaie sfinte în scop de jaf şi cotropire de noi teritorii, arderea pe rug sau fierberea la foc moale de către Inchiziţie a „vrăjitoarelor” sau a „ereticilor”, vânzarea „indulgenţelor” pentru iertarea păcatelor etc.
Este adevărat că Biserica are nevoie de martiri şi de minuni pentru a-şi justifica existenţa, la fel cum Armata trebuie să producă eroi.
Dacă s-ar inventaria degetele atribuite lui Ioan Botezătorul, aflate pe post de moaşte la multe biserici şi mânăstiri ale creştinilor-ortodocşi, s-ar ajunge în mod inevitabil la uimitoarea concluzie că acest tragic personaj biblic a fost un uriaş miriapod. Ce să mai zicem despre bucăţile de piele de pe trupurile copiilor ucişi din ordinul lui Irod, păstrate până azi?!
Imaginaţia debordantă a „slujitorilor Domnului” depăşeşte orice limită a bunului-simţ în încercarea lor lacomă de a colecta cât mai multe „prinoase”, iar spectacolul pelerinajelor la care „drept-credincioşii” se calcă în picioare unii pe alţii pentru o sarma şi un pahar cu vin sau turul făcut de către babe pe coate şi genunchi în jurul bisericii sunt de un primitivism grotesc, dezgustător. Până şi Dumnezeu întoarce faţa scârbit şi dezamăgit când vede aşa-ceva. Mai bine îşi lua zi liberă atunci când i-a venit ideea de a-l face pe om „după chipul şi asemănarea sa”.





© Marcel Chitac 2011

SUIRILE LUI MOISE PE MUNTELE SINAI

Motto:
Haioşi oameni zămislit-ai Doamne, pe acest pământ. Făcutu-i-ai oare, după chipul şi asemănarea Ta?
Text religios nepublicat încă

După prima audienţă pe care a avut-o Moise la Dumnezeu, pe Muntele Sinai, acesta s-a întors la ai lui cu cele zece porunci, precum şi cu un adevărat cod penal, cu ajutorul cărora trebuia să ţină în frâu acea hoardă primitivă pe care o conducea spre Pământul Făgăduinţei. Ce-i drept, ceilalţi nu au avut acces la întrevedere, au rămas la poalele muntelui, pentru că nu miroseau prea plăcut după atâta mers pe jos prin deşert, neavând destulă apă nici măcar pentru băut.
La a doua suire a lui Moise pe Muntele Sinai „a grăit Dumnezeu către Moise zicând: Spune-le fiilor lui Israel să-Mi aduceţi prinoase; de la tot omul pe care-l lasă inima să dea, să-Mi strângeţi prinoasele. Iată prinoasele pe care le vei strânge de la ei: aur, argint şi aramă, mătase viorie, vişinie şi stacojie, pânză de in topit şi păr de capră, piei de berbec vopsite-n roşu, piei de culoarea iachintului şi lemn de salcâm etc.”
Noroc că acum Dumnezeu nu ne mai cere cele enumerate mai sus şi se mulţumeşte doar cu bani ca prinoase, pe care-i colectează prin intermediul funcţionarilor lui, popii.
Fiind un spirit religios, nu pot decât să subscriu la această schimbare şi să vă-ndemn: daţi prinoase înalt prea-sfinţiilor lor şi nu cercetaţi ce face Domnul cu ele; aţi comite o gravă neascultare, o blasfemie de neiertat.

© Marcel Chitac 2011

ADAM ŞI PĂCATUL ORIGINAR

Motto:
„Cel ce făcuse omul, Iehova sau Satan,
Nu prevăzuse mintea şi-n minte un duşman.”
T. Arghezi – Cântare omului

Gestul necugetat al lui Adam de a fi muşcat din acel măr din Grădina Edenului – la îndemnul Evei, care la rândul ei a fost influenţată de către un diavol sub acoperire deghizat în şarpe – a marcat de fapt începutul umanităţii.
Rezumând, după ce a mâncat din fructul oprit, Adam a conştientizat că până atunci el se plimbase nestânjenit şi ţanţoş, cu puţa goală, prin faţa Domnului. Drept urmare, s-a ascuns imediat în boscheţi şi şi-a acoperit partea ruşinoasă cu o frunză de podbal, deconspirându-se în acest fel pentru actul de indisciplină comis. Consecinţa acestui episod vechi-testamentar – regretabil în viziunea unora, fericit sau inspirat după părerea mea – o ştim cu toţii: Dumnezeu Tatăl i-a exmatriculat din Rai pe Adam şi pe Eva fără drept de apel, „binecuvântându-i” şi cu câteva blesteme ca un tată bun şi iertător ce este.
Ciudat lucru, oamenii au avut de obicei un sentiment de admiraţie şi de solidaritate faţă de răzvrătiţi de-a lungul istoriei. Deşi Adam nu poate fi considerat chiar un răzvrătit, un nonconformist, actul lui de nesupunere – mai mult indus decât premeditat – a avut efecte incontestabil pozitive pentru urmaşii săi, dacă e să dăm crezare poveştilor al căror autor este Moise (cartea I: Facerea sau Geneza). Nu înţeleg de ce Biserica îl consideră pe Adam mai degrabă un personaj negativ, o operă imperfectă a lui Dumnezeu. Ce s-ar fi întâmplat dacă – ipotetic vorbind – Adam şi-ar fi înfrânat pofta de a fi muşcat din măr?
Gustând din fructul cunoaşterii binelui şi a răului, Adam s-a transformat dintr-un animal biped (homo erectus) într-o fiinţă cugetătoare (homo sapiens); atunci s-a trezit în el conştiinţa de sine şi a început să pună şi să-şi pună întrebări. Datorită actului său de „neascultare” a debutat lunga şi dificila evoluţie a speciei umane pe acest pământ. Altfel, omul ar fi rămas în continuare un animal de companie în Grădina Domnului.
Cred că strămoşul nostru biblic ar trebui tratat cu mai multă consideraţie şi recunoştinţă decât până acum, fără să i se mai pună în cârcă toate necazurile şi neîmplinirile noastre în urma aşa-zisului „păcat originar”. După cum spune Pelagius, „Dacă păcatul e înnăscut, el este involuntar; dacă e voluntar, atunci nu este înnăscut (originar)” sau, în acelaşi sens, Mircea Eliade: „Cum s-a putut contamina sufletul de păcatul originar – care stă la originea păcatelor actuale – fără să fi existat în Dumnezeu nedreptatea de a-l expune răului…?”
Emil Cioran consideră şi el absurdă „găselniţa” cu păcatul originar: „Atâta timp cât omul va mai fi hărţuit de ideea şi de conştiinţa obsedantă a păcatului, rămâne o fiinţă condamnată. Sentimentul păcatului este cel mai blestemat dintre sentimentele profunde. Creştinismul nu trebuie să ne facă mai nefericiţi ca, în schimb, să ne dea mai multe iluzii într-o cădere mai mare. Nu e plăcut să fii creştin.”
Aş încheia totuşi într-o notă optimistă spunând că „păcătosul şi netrebnicul” de mine îl venerează pe tătuca Adam ca pe cel mai important personaj biblic. Degustarea mărului a avut ca efect scoaterea omului din cavernele Edenului pentru a-l lansa în palpitanta şi frumoasa aventură a cunoaşterii binelui şi a răului pe Pământ.
Fie Adam binecuvântat de acum şi până-n veac. Aleluia!


© Marcel Chitac 2011

TINERET, MÂNDRIA ŢĂRII!


Ca urmare a micşorării habitatului în care trăiesc elefanţii pe unele meleaguri africane, ei intră tot mai des în conflict cu oamenii de acolo. Mulţi elefanţi au fost masacraţi din această cauză.
Ecologiştii preocupaţi de protejarea speciei pachidermelor au pus în practică un program prin care strămutau puii de elefanţi rămaşi orfani în zone mai îndepărtate şi mai puţin populate, numai că, după ce aceşti orfani ajungeau la maturitate, aveau un comportament foarte agresiv şi oarecum atipic speciei din care făceau parte. De exemplu, atacau şi omorau oameni în situaţii în care, în mod normal, n-ar fi trebuit s-o facă sau ucideau chiar şi rinoceri.
Studiind fenomenul, savanţii au dezlegat în cele din urmă misterul: totul se datora faptului că pachidermele cu pricina crescuseră şi se maturizaseră în lipsa ori în afara familiei, altfel spus, nu aveau „cei şapte ani de acasă”, esenţiali pentru dezvoltarea lor ulterioară.
Am invocat acest caz interesant din lumea animalelor, pentru că am găsit aici similitudini cu un fenomen care se petrece acum pe plaiurile noastre mioritice în lumea umană.
Cei care gestionează vremelnic destinele acestui popor, interesaţi fiind mai mult să se îmbogăţească rapid şi fără limită decât să îngroaşe filele cărţilor de istorie cu numele şi cu faptele lor demne de laudă, nu sunt deloc preocupaţi de problemele fundamentale cu efect pe termen lung ale „turmei” pe care o păstoresc.
Drept urmare, nu numai că nu se fac drumuri, autostrăzi sau investiţii în obiective de importanţă strategică, dar sunt tratate cu dispreţ sau minimalizate ca importanţă domenii primordiale pentru calitatea umană a acestei naţii: sănătatea, educaţia şi cultura.
Îmi amintesc declaraţia făcută mai demult de către un înalt demnitar din Emiratele Arabe Unite care menţiona printre altele faptul că nu consideră petrolul drept cea mai de preţ bogăţie; mai devreme sau mai târziu acesta se epuizează. Marea lor avere este tineretul, de care depinde dezvoltarea viitoare a ţării. Din această cauză, conducătorii lor investesc foarte mult în educaţie.
Revenind de la elefanţi şi petrol la oile noastre, sunt de-a dreptul consternat şi chiar oripilat când văd şi aud cum se manifestă tinerii noştri în situaţii şi locuri diferite, mai ales când umblă în haită şi se eliberează de rudimentul de jenă sau de inhibiţie pe care-l mai au. Se exprimă doar prin rânjete, urlete sau fluierături, au o privire „nefocalizată” ce exprimă golul lor interior şi e mai bine să-i ocoleşti, dacă poţi. Ai comite un act de mare imprudenţă dacă le-ai atrage atenţia că nu le apreciezi comportamentul.
Nu toţi sunt fii de „căpşunari”, lăsaţi în grija bunicilor, pentru a putea explica acest derapaj educaţional. Majoritatea au părinţii în ţară şi locuiesc împreună cu ei, numai că aceşti părinţi, în goana lor după agoniseală, nu mai au timpul sau priceperea de a se ocupa de buna-creştere a „loazelor”. Ei consideră că îşi îndeplinesc obligaţiile faţă de progenituri dându-le banii de buzunar necesari frecventării barurilor, discotecilor, sălilor cu jocuri de noroc sau degustării etnobotanicelor.
Cei care cred că lăsându-le o avere materială considerabilă urmaşilor lor le asigură un trai fericit şi lipsit de griji comit o gravă eroare.
Un fenomen aproape simptomatic se petrece peste tot în lume: dacă prima generaţie face eforturi şi sacrificii mari pe căi mai mult sau mai puţin corecte să acumuleze capital, moştenitorii nu au nevoie de mult timp sau efort pentru a-l „toca” în întregime.
„Educaţia prin muncă şi pentru muncă” nu este un simplu slogan, ci chiar se aplică în lumea civilizată, mai ales în familiile înstărite.
Dacă sociologii şi psihologii de la noi ar studia şi ar face publice rezultatele ce indică nivelul catastrofal al calităţii educaţiei tinerei generaţii, precum şi implicaţiile acestora pe termen mediu şi lung, cred că subiectul ar putea deveni prioritar pentru acei demnitari care mai au o brumă de conştiinţă şi de responsabilitate în această ţară.
Altfel, România va deveni un teritoriu sau un areal locuit de o populaţie de bipezi zgomotoşi care vor comunica între ei doar prin nişte bizare sunete monosilabice şi vor avea un comportament ce va aminti de vremurile barbare ale omenirii.

© Marcel Chitac 2011

marți, 28 iunie 2011

LUNA


Frivorea era o fată frumuşică, dar cam năbădăioasă şi, n-aş exagera prea mult dacă aş spune, chiar focoasă; parcă-l avea pe „ducă-se într-însa”, fiind privită cu admiraţie şi cu poftă de către flăcăii din sat, pe care-i băga în draci, mai ales când se prindea în horă sau când îi sărea curu-n obraz la o sârbă mai săltăreaţă.
Celelalte femei – mame de băieţi neînsuraţi sau soţii de bărbaţi care uitau uneori că erau însuraţi, precum şi cele ale căror fete aveau toate „şansele” să rămână fete bătrâne – n-o vedeau cu ochi buni şi găseau întotdeauna motive pentru vorbe de ocară la adresa ei.
Deşi băieţii îi dădeau mereu târcoale, precum muştele borcanului cu miere încă nedesfăcut, Frivorea s-a măritat în cele din urmă, spre surprinderea tuturor – mai mult la îndemnul babelor ce credeau că în felul acesta „o să se mai potolească ea” – cu Romoluţă care, în contrast cu ceilalţi flăcăi ce o curtau, era un băiat liniştit, o privea mai mult pe furiş şi se cam pierdea cu firea când îi vorbea. Asta poate şi din cauză că şchiopăta de piciorul stâng, în urma unei lovituri de copită de cal primită în copilărie, ceea ce nu-l împiedica totuşi la muncă şi se pricepea aproape la orice.
Datorită firii lui retrase, lumea îl considera slab de înger, fără vână de bărbat, chiar nătâng.
Se pare că soarta n-a fost prea generoasă cu el încă de când s-a născut: nu numai piciorul, ci şi numele i-a fost schilodit. Cel ce completa certificatele de naştere la primărie avea, ce-i drept, un scris caligrafic, dar nu cunoştea istoria Romei şi, fiind cam fudul de urechea din partea căreia i se dicta numele nou-născutului, în loc de Romulus a înţeles Romoluţă.
Ce-i drept, după nuntă, Frivorea „s-a mai potolit”, dar nu chiar de tot şi nici dintr-o dată. Unul dintre foştii ei pretendenţi, Pasinucă Amălăncii, n-a încetat asediul imediat cum făcuseră ceilalţi ci, după mai multe încercări, a reuşit să cucerească mult-râvnita „redută”, numai că-şi primea trofeul în rate şi pe ascuns.
După câţiva ani de astfel de trai, mai degrabă chinuit decât fericit, Pasinucă se hotărî să n-o mai împartă pe amanta lui cu pămpălăul de Romoluţă şi să nu trebuiască să se ascundă de el şi de ochii lumii.
Într-o seară caldă de toamnă, Pasinucă s-a îmbrăcat cu burnuzul, a luat toporul şi un curmei de sfoară pentru a da impresia celor ce-l vedeau că se duce în huciul de lângă Bâtcă să aducă crengi uscate pentru foc. Aflase că în acea zi Romoluţă fusese chemat în satul vecin să ajute pe cineva să-şi înjghebeze o căruţă.
Ibovnicul s-a aşezat pe un trunchi căzut lângă cărare, aşteptându-şi rivalul, chiar dacă nu ştia exact cum urma să procedeze.
Cu toată pornirea lui ticăloasă şi firea năvalnică pe care o avea, parcă nu-i venea să-l lovească aşa, dintr-o dată, pe Romoluţă în moalele capului. Poate că ar fi fost bine să-l provoace mai întâi, să-l întărâte şi să-l facă să dea el primul. Aşa ar fi putut, în caz că, Doamne-fereşte, s-ar fi aflat că el era autorul crimei, să spună că a fost vorba de autoapărare. S-au luat mai întâi la ceartă din cauza Frivorei, de la sfadă s-a trecut la bătaie şi apoi, nici el nu mai ştia ce şi cum s-a-ntâmplat…
Tocmai atunci, se auzi foşnet de frunze uscate din susul cărării. Punând mâna pe topor, Pasinucă ieşi în cărare şi simţi cum inima începuse să-i bată nebuneşte.
Fiind deja întuneric şi fiindcă ascultase multe povestiri din folclorul local despre întâmplări cu lupi sau cu bandiţi, Romoluţă tresări de frică zărind o siluetă nemişcată în mijlocul drumului, la acea oră şi în acel loc.
După ce-şi recunoscu consăteanul şi îşi veni în fire, îl întrebă:
- Ce faci aici, pe întuneric?
- Am venit după lemne şi m-a prins noaptea. Ştii cum e toamna, ziua-i scurtă, te iei cu treaba şi se-ntunecă dintr-o dată… N-ai cumva o ţigară şi pentru mine?
În timp ce Romoluţă îşi căuta ţigările şi chibriturile prin buzunarul de la piept, Pasinucă crezu că atunci ar fi fost momentul potrivit să-l lovească, dar îşi aminti imediat de planul făcut mai înainte şi îşi stăpâni acest impuls.
După alte câteva schimburi de vorbe, fără nicio legătură cu ceea ce avea să urmeze, pe amant îl sperie gândul ca nu cumva să se lase înduioşat de inocenţa şi de lipsa de reacţie a celui ce urma să-i devină victimă şi atunci trecu direct la subiect, conform planului ticluit:
- Să ştii, Romoluţă, că mie mi-i tare dragă Frivorea… şi ei îi place de mine, drept dovadă că trăim împreună, pe furiş, de câţiva ani. Aş vrea ca de acum înainte să fie numai a mea, aşa că tu trebuie să dispari – şi, în acest timp, bătea cu muchea toporului în palma stângă, dându-i de înţeles ce-l aştepta.
La auzul acelor vorbe, Romoluţă parcă simţise deja cum l-a lovit o măciucă în cap şi i s-au înmuiat genunchii. Primul gând a fost să o rupă la fugă, dar cu piciorul lui beteag n-ar fi avut nicio şansă de scăpare. Ar fi vrut să spună ceva pentru a se convinge că ori este o glumă sinistră, ori că are un vis urât sau măcar pentru a mai trage de timp, dar îşi simţi gâtlejul uscat şi nu putu scoate niciun sunet. Instinctiv, ridică ochii spre cer, pentru a implora ajutorul Celui de sus, sperând într-un miracol.
Atunci, a văzut luna pe cerul senin cu puzderie de stele în jurul ei. Era o lună plină, strălucitoare şi perfect rotundă ca o aureolă a unui sfânt de pe pereţii bisericii din sat, trasă cu compasul şi poleită cu aur.
Revenindu-i glasul, spuse ceva ce nici el nu ştia de unde-i venise, poate din cauza disperării şi a şocului prin care trecea, ceva ce semăna mai degrabă a resemnare, ca în „Mioriţa”:
- Să ştii că, dacă vei face asta, deşi nu este nimeni de faţă, fapta ta nu va rămâne nepedepsită. Uite, eu îmi iau ca martor al fărădelegii tale luna, care este deasupra noastră şi vede tot!
- Grăieşti degeaba, doar nu crezi c-o să scapi spunând prostiile astea. Mă mir cum a putut Frivorea să se mărite cu un prostănac ca tine – şi, zicând asta, Pasinucă simţi cum îi năvăleşte sângele în cap şi-l împunse-n piept cu putere, cu vârful cozii toporului, pe soţul amantei sale. Acesta se dezechilibră şi se răsuci pe piciorul valid pentru a evita căderea pe spate. În timp ce se prăbuşea, cu mâinile întinse înainte, mai primi o lovitură scurtă, dar puternică, de astă dată cu muchea toporului, în ceafă.


Deşi victima nu se mai mişca, ucigaşul vru să mai lovească o dată, pentru a fi sigur că a făcut treaba aşa cum trebuia. Renunţă în ultima clipă, gândindu-se că nu era bine să lase prea multe urme. Poate va părea un accident.
N-a dat cu lama toporului, pentru că nu suporta să vadă sânge. De aceea, nu tăia porci, miei şi nici măcar găini. Avea şi el sensibilităţile lui, ca tot omul.
În acele vremuri, dacă victima unei crime nu era o persoană importantă, nu se făceau investigaţii prea amănunţite. Mai devreme sau mai târziu, dintr-un motiv sau altul, mai şi mureau oamenii, că numai Dumnezeu este veşnic.
La vreun an şi jumătate după această întâmplare petrecută sub clar de lună, ca un act dintr-o tragedie pe scena unui teatru fără spectatori, iluminată de un reflector ce nu-şi mai avea rostul, Pasinucă a devenit, din ibovnic, soţul Frivorei.
Pasiunea lor însă a început să se stingă odată cu trecerea timpului; nu mai era nici tentaţia fructului oprit, el se purta din ce în ce mai apatic şi uneori chiar brutal cu ea şi se pare că-i căzuse cu tronc altă muiere măritată, Zurla lui Buduviz, o dadulcă cu capul mic şi tărtăjii mari.

*
Au trecut aproape zece ani de la moartea în condiţii misterioase a lui Romoluţă. Lumea a început să-l uite, nu mai vorbea despre oribila crimă cu autor necunoscut. Frivorea însă se gândea din ce în ce mai des la fostul ei soţ şi regreta şi se căia pentru prostiile tinereţii, când nu ştiuse să-i aprecieze calităţile şi îşi lăsase capul sucit de bărbatul care abia acum îşi dădea arama pe faţă.
Într-o seară, după ce au stins lampa şi s-au băgat în pat, cei doi soţi se gândeau fiecare la problemele lor de peste zi, studiind cu privirea obiectele din cameră, care se aflau în calea fascicolului de lumină ce intra pe fereastră de la lună, lumină ce făcea ca obiectele banale în timpul zilei să pară mult mai importante şi mai pline de mister ca de obicei.
Luna era mare, galben-aurie, semănând cu o mămăligă abia răsturnată din ceaun. Chipul lui Pasinucă se lumină de un zâmbet larg care persistă în vreme ce privea fără să clipească luna.
- De ce zâmbeşti aşa, din senin? – îl întrebă consoarta.
- Nu-i nimic, mi-am amintit ceva…
- Spune-mi şi mie, zise Frivorea, lipindu-se şi mai mult de el.
- Nu-i ceva important, o prostie.
- Te rog, spune-mi, doar ştii că-mi plac prostiile! – şi îl ciupi de burtă.
Gândindu-se că timpul vindecă multe răni, chiar şi pe cele sufleteşti, că Frivorea l-a iubit şi-l iubeşte în continuare pe el, mai mult decât pe nefericitul ăla, a considerat că nu mai era niciun pericol să-i mărturisească ce se întâmplase în acea noapte cu lună.
- Să ştii că eu l-am omorât pe Romoluţă, dar ca să vezi cât de prost era, înainte de a-i face felul, a zis că el îşi ia ca martor luna pentru cele întâmplate. Cum a putut spune aşa ceva? Uite, luna este tot acolo la locul ei şi, chiar dacă a văzut ce-am făcut, tace ca muta… Mare tolomac era, zău!
A doua zi, după ce Pasinucă a plecat la treburi, Frivorea s-a dus la poliţie şi-a povestit tot ce-i spusese soţul ei.

*
În anii grei de puşcărie care au urmat, în nopţile cu lună plină, din celula unde era închis Pasinucă se auzeau urlete şi zgomotul făcut de castronul în care-şi primea porţia zilnică de terci, castron ce era aruncat cu furie în gratiile de la ferestruica pe unde luna îşi trimitea, în semn de batjocură, lumina rece, metalică şi indiferentă.
Până şi castronul, lustruit după atâţia ani de frecat cu dumicatul de pâine pentru a recupera şi ultimul strop de zeamă din el, îşi bătea joc de sărmanul nenorocit, semănând prin forma rotundă, ce reflecta lumina slabă din celulă, cu o lună perfidă.


© Marcel Chitac 2011

luni, 27 iunie 2011

MASA TĂCERII


De obicei, prostul vorbeşte şi tare, şi mult.
Cu cât are mai puţine de spus, cu atât turuie într-una, verzi şi uscate, fără pauză, ca o moară stricată.
Chiar dacă nu-l cunoşti şi nici nu-l întrebi nimic, dacă ai ghinionul de a te afla lângă el – pe scaunul din autobuz sau în acelaşi compartiment de tren ori ca vecin cu casa –, acesta începe să-ţi povestească despre ce face la serviciu, deşi nu face ceva ieşit din comun, despre însuşirile plozilor, care i se par precoce sau geniali, amintiri din armată, dacă individul este bărbat sau despre boli şi tratamente, dacă-i femeie.
Abia când ajunge la politică, fotbal sau cancanuri despre aşa-zisele VIP-uri, poţi îndrăzni să-i spui că nu te interesează subiectul, fără să-l superi prea rău.
Palavragiul pus aici în discuţie nu are nici pe departe candoarea şi inocenţa lui Budulea Taichii, personajul lui Slavici.
El este agresiv, te tratează ca pe o victimă sigură, care nu ripostează, nu-şi pune niciodată problema dacă te interesează sau nu nimicurile ce-i umplu lui viaţa şi nici nu se miră că tu nu i te destăinui în vreun fel. Muţenia ta este luată drept semn de impresionare şi de admiraţie.
Mare greşeală a făcut Creatorul când l-a înzestrat pe om cu grai, crezând că în acest fel îl va putea deosebi de restul animalelor.
Şi, de parcă asta n-ar fi fost de ajuns, nu demult, l-a mai dotat şi cu telefon mobil. Vrei, nu vrei, trebuie să asculţi convorbirile altora care îşi etalează cu fudulie în public în gura mare prostia, nesimţirea sau mitocănia.
Ar trebui ca producătorii de celulare să fie obligaţi să livreze aparatele împreună cu cabine mobile pentru protejarea celor din jur.
Nu pot să înţeleg de ce nevoia de a vorbi la unii este mai puternică decât aceea de a asculta.
Aici nu poate fi vorba despre o pornire altruistă de a face un act de generozitate, de a alege între două opţiuni: a da sau a primi, ci mai degrabă de o atitudine de trufie, de vanitate, de un sentiment de superioritate faţă de celălalt sau de prostie pur şi simplu.
Ce mod de comunicare poate fi mai eficient decât acela când doi sau mai mulţi oameni tac împreună, atunci când orice cuvânt ar fi inutil şi perturbator?
Credeţi ca Brâncuşi a dat întâmplător uneia din lucrările sale titlul Masa Tăcerii şi nu „Masa Trăncănelii”?
Tăcerea este în primul rând o formă de respect şi o dovadă de bună-creştere, iar alteori modul de manifestare a înţelepciunii, a meditaţiei profunde, a unei trăiri spirituale intense.
Nu degeaba există în popor expresiile: „dacă tăceai, filosof rămâneai” sau „tăcerea e de aur”!

© Marcel Chitac 2011

duminică, 26 iunie 2011

TURISM ROMÂNESC

Acum trei-patru ani am fost la Castelul Peleş împreună cu câţiva colegi din Ungaria, Bulgaria, Polonia, Italia şi Franţa, care veniseră într-o tabără de pictură la noi.
I-am dus acolo vrând să-i impresionez, să le arăt că avem şi noi cu ce ne mândri şi că nu suntem chiar ultimii oameni din lumea asta.
Vizitarea muzeului a durat vreo două ore, mai ales fiindcă trebuia să se facă translaţia pentru fiecare în limba lui, la care s-a mai adăugat timpul cu drumul consumat până acolo, aşa că era firesc ca la ieşirea din castel oamenii să simtă nevoia de a merge la toaletă.
Cei care au fost pe acolo ştiu, desigur, că singura „budă” din zonă se află la marginea aleii de acces, pe partea dreaptă, când cobori la întoarcere.
De fapt, este o grupare de latrine turceşti, a căror prezenţă se remarcă mai mult prin simţul olfactiv decât prin cel vizual.
La intrare li s-a cerut turiştilor să plătească o mică taxă – lucru absolut normal – în schimbul căreia aceştia au primit un bilet şi o bucăţică de hârtie igienică, nu cu mult mai mare decât biletul, ceea ce m-a scos din sărite şi m-a făcut s-o întreb pe femeia ce era pe post de casieră de ce nu lasă sulul de hârtie la locul lui, adică în cabina unde omul să folosească acest preţios material atât cât este necesar.
Mi-a explicat că nu poate să facă un asemenea act de imprudenţă, pentru că hârtia se fură.
„Dar cum se descurcă cineva care este deranjat la burtă numai cu biletul de intrare şi cu cei douăzeci de centimetri de hârtie igienică? Pe de altă parte, ce impresie îşi fac turiştii străini care intră la closet după ce au ieşit copleşiţi de încântare din castel? Ne facem de …”
„Vorbiţi cu şefii!” – mi-a răspuns scurt cerbera.
Anul trecut am fost din nou pe acolo, de această dată fără musafiri, fiind curios dacă s-au mai schimbat lucrurile.
Spre marea mea dezamăgire, nu s-a mai adăugat nici un centimetru la cei douăzeci ai raţiei de hârtie igienică, în ciuda faptului că rata inflaţiei a mai scăzut.
Acum înţeleg simbolistica sau sensul heraldic al mult-contestatei frunze verzi din sigla cu care se mândreşte Ministerul Turismului în promovarea turismului autohton. Acea frunză stilizată de brusture a luat locul bucăţii de douăzeci de centimetri de hârtie igienică.
Este o soluţie mult mai economică şi mai ecologică, iar frunza, ramul, codrul au fost întotdeauna fraţi cu românul, nu şi cu străinul sclifosit, care ar face mai bine să stea la el acasă.
Ca bun român ce sunt, le recomand turiştilor străini să vină în România doar când vor auzi că în această ţară europeană nu se mai fură şinele de tren, cablurile de înaltă tensiune, capacele de canal, preşurile de la uşi şi hârtia igienică de la latrine.




© Marcel Chitac 2011

luni, 13 iunie 2011

TEZAUR FOLCLORIC


Există un cântec vechi românesc cu mare succes pe la nunţi şi botezuri, ale cărui versuri încep cam aşa:
Spune, spune moş bătrân,
Spune-mi caii când se fură?
Moşul bătrân este reprezentantul Sfatului Bătrânilor, al înţelepţilor comunităţii, iar cel care întreabă este un novice, un hoţ debutant.
La această întrebare grea, moşul – care este tobă de experienţă în domeniu – răspunde:
Noaptea pe fulgerătură
Atuncea caii se fură.
Când e negură si ceaţă,
Atuncea caii se-nhaţă!

Dacă junele l-ar fi întrebat: „spune-mi caii cum se cresc?” sau „ogorul când se ară?”, nu numai că nu ar fi primit vreun răspuns, ci ar fi fost luat şi la bătaie pentru proastă creştere şi lipsă de respect faţă de bătrâni.
În cultura cărui popor aţi mai întâlnit fenomene similare, adică elogiul hoţiei sau hoţia ca mod de viaţă, iar hoţul să fie perceput de către ceilalţi ca un personaj pozitiv?
Chiar şi haiducia – atât de cântată în baladele populare – este tot o manifestare a hoţiei şi a banditismului. Nu întotdeauna haiducii furau de la bogaţi şi dădeau la săraci. Aceasta era o interpretare când în spiritul biblic, când în cel al ideologiei comuniste.
De cele mai multe ori, haiducii îşi cheltuiau banii furaţi prin cârciumi şi prin bordeluri, ştiind că funia se apropia de par.
Dacă v-aţi afla în vizită într-o familie de nemţi sau de japonezi şi v-aţi adresa copilului acestora, sub formă de alint şi în limba lor, fireşte, cu apelative de genul: „hoţule”, „şmechere” sau „banditule”, aţi fi poftit imediat afară din casa lor.
Mai există o melodie populară, mai recentă decât prima, care îi unge la suflet pe români la petreceri:
C-aşa beau oamenii buni
De sâmbătă până luni…

N-am auzit până acum niciun cântec în care să se spună:
"C-aşa-i românul când munceşte,
Până nu cade lat, nu se opreşte” (lat de muncă, nu de băutură).
Noroc că cei care ne-au primit în Uniunea Europeană nu participă la nunţile şi botezurile noastre şi chiar dacă ar face-o, nu ar înţelege tâlcul versurilor. I-ar fura probabil ritmul sau melodia şi i-ar anestezia horinca de pe masă.
Doamne, ocroteşte-i pe români! (mai ales noaptea pe fulgerătură sau de sâmbătă până luni)

© Marcel Chitac 2011

sâmbătă, 19 martie 2011

OMUL NOU

Nu ştiu dacă antropologii au remarcat faptul că la noi, în ultima vreme, a apărut o nouă rasă de oameni (denumirea ştiinţifică: ghiolbanus, ghiolbani).
Varianta masculină are gâtul mai gros decât capul ce se ţuguiază în partea de sus, creând o formă conică aproape ca la Oblio, şi umblă de obicei cu o tunsoare scurtă sau chiar cu ţeasta rasă pentru a se vedea mai bine că ridurile s-au format la ceafă, şi nu la frunte. De fapt, fruntea fiind foarte îngustă, nici n-ar mai fi loc de încreţituri.
Seamănă cu prototipul omului făcut dintr-o bucată, adică mai mult „din topor”, ceea ce se poate observa şi în comportament, nu numai în trăsăturile anatomice.
Aceşti indivizi nu sunt niciodată tulburaţi de complexe, îndoieli sau remuşcări, trăiesc doar la timpul prezent şi la modul pur biologic.
În cazul reprezentantelor sexului frumos am un sentiment de compasiune sinceră ori de câte ori văd fete tinere care n-au mai mult de 1,50 metri înălţime; în schimb, diametrul unei coapse concurează uneori cu cel al stejarului din Borzeşti, rămas de pe timpul lui Ştefan cel Mare.
Încerc să-mi explic de fiecare dată că ele sunt probabil victimele unor tulburări endocrine fără leac.
Numai că, în clipa următoare, aproape invariabil, fetele scot din geantă – dacă nu au deja în mână – o pungă din care încep să înfulece cu poftă, indiferent dacă se află în mers pe trotuar, în autobuz sau în sala de cinema, fie că este ora opt dimineaţa sau opt seara.
Oare ar leşina de foame dacă s-ar mai abţine puţin până acasă sau până într-un loc mai firesc pentru a mânca? Ca să nu mai spun că ceea ce fac este şi inestetic, şi neigienic.
Or avea oglindă în care să se mai privească din când în când? Iar dacă arată aşa de la vârsta asta, peste zece-douăzeci de ani de câţi pompieri va fi nevoie pentru a scoate un asemenea exemplar din casă cu targa pentru delfini printr-un perete demolat în loc de uşă? – mă întreb şi eu, de parcă asta ar fi treaba mea!
Evident că nu pot fi toţi oamenii făcuţi după acelaşi calapod, iar diversitatea are farmecul ei şi nici nu poţi reproşa cuiva că arată într-un anumit fel.
Ce vreau să spun însă prin exemplele date este că totuşi există o corelaţie între aspectul exterior şi cel interior, între respectul de sine şi respectul faţă de ceilalţi.
Nu întotdeauna natura sau ursitoarele sunt responsabile pentru ceea ce eşti sau pentru felul în care eşti perceput.
Un personaj de-al lui Cehov - doctorul din piesa de teatru "Unchiul Vanea" - spune la un moment dat: La om totul trebuie să fie frumos, şi îmbrăcămintea, şi înfăţişarea, şi sufletul.
"Omul frumos", despre care vorbeşte cu mult patos şi Dan Puric, este din păcate o specie pe cale de dispariţie la noi, specia menţionată mai sus fiind în expansiune.

marți, 15 februarie 2011

CELULARUL

Deşi am automobil, prefer să merg în oraş, de cele mai multe ori, cu mijloacele de transport în comun din variate motive, din care o să vă dezvălui doar unul: este o bună ocazie de a-mi vedea şi auzi semenii mai de aproape. Iată aşadar o astfel de secvenţă.
Pe rândul din dreapta al autobuzului, cel cu scaune duble, un loc de la margine este ocupat de un tânăr la vreo treizeci de ani, îmbrăcat elegant, proaspăt ras şi tuns ca în revistă. Nu am niciun dubiu că în faţa mea se află un tânăr şi prosper om de afaceri care ori are jeepul în service, ori permisul de conducere i-a fost suspendat pe trei luni, căci altfel ce să caute el într-un asemenea context, incompatibil cu statutul său?
Dar cum problemele firmei nu se rezolvă doar din birou, tânărul nostru elegant şi distins tastează un număr pe mobilul de ultimă generaţie:
- Ascultă, bulangiule, dacă nu-mi aduci până mâine banii ăia, să ştii că-ţi f… morţii mătii!
Doamna aşezată în dreapta lui pe scaunul de lângă geam se preface a căuta cu privirea prin crengile copacilor de pe marginea drumului semne că anul acesta ar veni primăvara mai devreme, deşi discuţia de afaceri se aude până la şofer.
Din păcate, acurateţea vorbelor pline de patos ale businessmanului este bruiată din trei în trei minute de o reclamă difuzată pe monitorul din autobuz, reclama unei bănci care promite credite imposibil de refuzat şi care începe cam aşa: „Oare auzi bine?” „Da, auzi bine!...”. În clipa aceea îmi doream să nu aud deloc, aşa că am coborât la prima staţie, hotărât fiind să-mi continui drumul ca pieton.
Aşteptând la semafor la capătul unei zebre să se schimbe culoarea roşie în verde, trecând prin galben, observ lângă mine o fătucă ce rumegă gumă de mestecat. Cum la vârsta mea nu se cade să mă holbez la toate fetele sau femeile frumoase de pe stradă, încerc să-i studiez doar cu coada ochiului de pictor trăsăturile fine şi armonioase ale feţei şi proporţiile corpului care se încadrează perfect în secţiunea de aur.
Tocmai când din gura ei delicată iese un superb balon de gumă ce reflectă toate culorile curcubeului, balon ce mă duce cu gândul la băşicile brotacilor de pe baltă în perioada lor de împerechere, îi sună telefonul. Balonul dispare la fel de repede şi în acelaşi loc de unde a ieşit cu curcubeu cu tot.
- Da, fată, uite sunt prin oraş. Dar tu unde p… mea ai fost ieri, că te-am sunat toată ziua…
Până să-mi revin din năuceala provocată de imaginea unui înger de fată având în dotare o chestie din aia de băiat, semaforul se face iarăşi roşu, nu ştiu dacă de ruşine sau de indignare.
Cred că sunt pe cale să devin un bătrânel acru, cârcotaş şi anacronic cu vremurile şi cu năravurile care oricum nu se vor împiedica de un ciot în evoluţia lor firească.
Trebuie să recunosc totuşi ce mare minune a tehnicii este celularul: poţi vorbi cu oricine, oricând, oriunde şi orice; mai ales orice!

marți, 8 februarie 2011

IAPA SURĂ


Hariton Chiţac – căruia copiii îi ziceau „moş Carton”, nu ştiu dacă din cauză că Hariton suna prea abstract pentru ei, era mai greu de pronunţat sau mai degrabă fiindcă aşa se manifestă plozii fără pic de respect faţă de oamenii mari – a fost mult mai „cuminte” decât celălalt bunic.
Poate că asta se datora nu numai faptului că în ultimii treizeci de ani de viaţă a slujit ca pălămar la biserică, motiv pentru care noi, nepoţii, îi spuneam „tătuca cel ce trage clopotele” spre a-l deosebi de celălalt tătucă, ci şi pentru că aşa o fi fost felul lui de a fi.
Pe Dealul Crucii era un cătun format din câteva zeci de case numit Satul Nou, în prima casă pe dreapta ducându-şi traiul o creştină la vreo patruzeci de ani, Aspazia lui Toroblâncă, rămasă prea devreme vădană şi care, în afara faptului că trăia singură, nu prea avea alte calităţi prin care să iasă din comun. Dar probabil că nu degeaba există vorba: fusta femeii, acoperişul dracului.
Fiind vremea prăşitului, tătuca Hariton a înhămat iapa cea sură la căruţă, a luat cele de trebuinţă şi a plecat împreună cu mămuca Profira la un ogor cu răsărită care era tocmai la Fântâna lui Pavel.
Când se apropiau de Satul Nou, drumul trecând pe acolo, bunica a zărit casa Aspaziei şi atunci a simţit parcă un cuţit în inimă şi o sudoare rece pe şira spinării, revenindu-i în minte bănuiala, care se baza pe nişte motive numai de ea ştiute, că bărbatu-său îi trăgea clopotele în ultima vreme muierii ăleia.
De această dată nu s-a mai putut abţine şi a început să-l ocărască şi să-i spună vorbe grele tovarăşului ei de viaţă şi de drum.
Bunicul, sărmanul, se apăra cu înverşunare şi nega categoric o aşa născocire venită din senin, pe cât de gravă, pe atât de nelalocul ei. A adus ca argument în apărarea sa până şi faptul că, deşi nu era chiar uşă de biserică în multe privinţe – fuma şi îi cam plăcea să bea –, era totuşi un slujbaş al Domnului.
Tocmai când cearta dădea în clocot, iapa s-a oprit brusc – fără să fi primit vreo comandă în acest sens – chiar în dreptul porţii Aspaziei.
Niciunul n-a mai scos vreun cuvânt. Bunica a coborât din căruţă şi s-a întors acasă parcurgând pe jos acelaşi drum mai repede decât la ducere, iar „moş Carton” s-a dus cu iapa direct la iarmaroc – mai ales că era o zi de joi – şi a vândut-o cu căruţă cu tot primului cumpărător.
Dispărând martorul-cheie, cazul a fost clasat, iar după zece ani s-a prescris.