marți, 14 aprilie 2015

LA PRAZNIC



Pe trei martie se împlinea un an de la moartea lui Axinte Troahnă. Cea care i-a fost nevastă credincioasă, iar acum devenise fără voia ei vădană neconsolată, a făcut pregătirile necesare pomenirii răposatului.

Măndița n-a avut un trai prea bun cu el și știa tot satul că, la scurt timp după ce s-au luat, bărbatul și-a schimbat năravul, manifestându-se ca un taur comunal, destrăbălare de la care i s-a tras sfârșitul, fie-i țărâna ușoară! Ea îl ierta de fiecare dată, știind că, după ce-și făcea mendrele și ieșea din călduri, venea acasă purtându-se ca un om normal, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ajunsese să-i fie milă de el, așa cum ți-e milă de un om bolnav sau posedat de duhuri rele, ducă-se pe pustii!

Jumătate dintre plozii din sat până-n cincisprezece ani semănau leit cu el, dar nimeni nu putea dovedi cu nimic contribuția lui la acest fenomen, care putea fi pus doar pe seama coincidenței. Când s-a însurat Axinte Troahnă cu Măndița lui Toader Juvăț, mirele abia împlinise optsprezece ani și nu cunoscuse femeie până atunci. Era foarte sfios, rușinos mai ceva ca o fată mare. Când vorbea cu o fată, se uita într-o parte sau în jos, evitând s-o privească în ochi, privirea ei provocându-i un soi de combustie internă, greu de suportat. Maică-sa, Gafia, credea că n-o să se-nsoare niciodată și că mai bine s-ar fi dus la o mânăstire să se călugărească. În schimb, Măndița, cu toate că era mai mică cu un an decât el, se hârjonise de multe ori prin lanurile de porumb sau de cânepă cu Leonte Belciug și nu mai avea teamă de bărbați, ci dimpotrivă, începuse să-i placă tăvăleala. Tocmai asta a făcut-o să se grăbească la măritiș.

Gafia, mama lui Axinte, o fi știut ea ceva, de ținea morțiș ca în noaptea nunții mirele să scoată cearșaful cu dovada castității viitoarei ei nurori și să-l fluture în fața nuntașilor ca pe un steag de luptă, capturat de la inamic, deși de mult nu se mai practica acest obicei prin părțile locului. Măndița nu părea deloc îngrijorată și a acceptat fără ifose ritualul fecioriei. Auzise de la niște femei cu școala vieții cum ieșeau basma curată pe vremuri fetele care nu mai erau fete mari: când se băgau în pat cu mirele aveau pregătită o gușă de porumbel umplută cu sânge, pe care o spărgeau încă de la primele mișcări, țipând de plăcere, nu de durere, iar cei de afară care trăgeau cu urechea nu făceau diferența și continuau petrecerea cu chiote și tropăituri, de se cutremura pământul.

În timpul nunții, la momentul stabilit, Axinte a întrat cu Măndița în camera special pregătită pentru ei, unde nu licărea nici măcar un opaiț, fereastra fiind deschisă cu perdeaua lăsată. Mirele era galben la față ca ceara, îl apucase tremuratul și arăta ca și când ar fi mers la eșafod. După ce nuntașii își cam pierduseră răbdarea, ciulind urechile, s-a auzit zbierătul lui Axinte, parcă și-ar fi prins din greșeală bărbăția în menghină, atunci când și-a rupt ața. Măndița doar „a sângerat”, uitând să țipe de la atâtea emoții care o năpădeau.

În ciuda acestui debut dureros, lui Axinte Troahnă i-a dispărut ca prin farmec teama de femeie și, pe zi ce trecea, îi sporea tot mai mult pofta de a se împreuna cu proaspăta nevastă, punându-și într-o zi întrebarea firească dacă o fi la fel și cu alte femei. Încercând să se convingă că s-a vindecat de acea fobie care-l făcuse de râsul curcilor, dacă îi cădea cu tronc vreo creștină, nu se lăsa până n-o încăleca măcar o dată. Măndița a încercat toate metodele să-l dezbare de acest păcat: cu vorba bună, cu amenințări, l-a rugat pe preot să-i citească molifte, i-a făcut mămăligă din făina de păpușoi descântată de Filoteia lui Condurache, dar degeaba. Intrase necuratul în el și nu mai voia să iasă de acolo. În loc să se căiască sau să încerce să se potolească, să se îndrepte, el era tare mândru și mulțumit de isprăvile lui. Ajunsese la concluzia că scopul suprem al vieții nu putea fi altul decât să-ți satisfaci poftele trupești, că nu degeaba făcuse Dumnezeu bărbatul și femeia diferiți, dar neputând trăi unul fără celălalt.

Casian Leucă avea oarece bănuieli că și pe nevastă-sa, Pulheria, o mai vămuia uneori Axinte Troahnă. Într-o seară, în decuvremea nopții, i-a găsit pe cei doi călărindu-se în ieslea vitelor din șură. A luat de după ușă lopata cu care rânea bălegarul și l-a croit cu sete pe nemernic de câteva ori pe spinare și peste curul gol. S-a abținut cât a putut să nu-l lovească-n cap, gândindu-se că nu merita să facă el pușcărie din cauza unui curvar. A altoit-o bine și pe cățeaua de nevastă-sa, oprindu-se când s-a zlămăcuit și s-a răcorit. De atunci, Axinte Troahnă mergea îndoit, cu gâtul înțepenit ca lupul și cu capul plecat, nu din cauza rușinii, ci a ghebului din spate. Unii care-l vedeau trecând pe drum, în loc să-l compătimească, râdeau de el, zicând: „I-a uite-l și pe acela cu ranița-n spinare!”.

Cu toată pățania și schilodirea cu care s-a ales de pe urma ei, tot nu s-a învățat minte, confirmând proverbul că „năravul din fire n-are lecuire”.

Era într-o zi după Iordan când Axinte se afla în casă la femeia lui Pasinucă Rotărașu și a auzit tropăituri în dreptul ușii, semn că cineva își scutura zăpada de pe picioare și se pregătea să intre. Amorezul a urcat pe scară în pod, mai repede ca pisica, de unde a sărit pe sub streașină afară, în partea din spatele casei, fără izmene, desculț, doar în cămașă, intrând în zăpadă până deasupra genunchilor. Abia după aproape un ceas a ajuns acasă, mergând pe ocolite prin grădinile oamenilor, sărind multe garduri, să nu-l vadă nimeni îmbrăcat în puterea iernii ca în luna lui Cuptor. Din acea seară a căzut țeapăn la pat și a zăcut, neputându-se întoarce de pe o parte pe alta, vorbind cu Măndița doar prin semne, iar în primăvară a dat ortul popii.

La praznicul de pomenire făcut la un an de la trecerea lui Axinte Troahnă la cele veșnice, cuvioșia sa a cântat de câteva ori „Binecuvântat ești, Doamne, învață-ne pre noi îndreptările Tale!”, a invocat „locul cu verdeață unde nu este întristare, nici durere, nici suspin, ci doar viață fără de sfârșit”, apoi a luat coliva în mâna stângă, săltând-o în sus și în jos, în timp ce cu dreapta pendula cădelnița din care ieșea fumul cu aromă de tămâie, aromă asociată întotdeauna cu mirosul morții, repetând de mai multe ori „veșnica pomenire, veșnica lui pomenire!”. Acesta este unul dintre miracolele creștinismului: atât la praznice, pomeniri sau parastase, cum li se mai zice, cât și la citirea acatistelor, se invocă doar numele de botez al celui plecat dincolo, fără alte date personale de identificare și pomana sau cererea de iertare a păcatelor ajunge întotdeauna, fără greș, la destinatar.

Măndița a apucat și ea cealaltă margine a tăvii în care se afla coliva și o lacrimă a luat-o grăbită la vale pe obraz, oprindu-se în colțul gurii, unde i-a simțit gustul sărat. Fiecare participant la ritual a pus o mână pe umărul celui de lângă el, formând un lanț uman, contribuind în acest mod la transmiterea fluxului energetic ce transmitea pomana oferită răposatului. Taica popa a oficiat versiunea scurtă a slujbei de pomenire. Era tare grăbit; îl mai așteptau câteva praznice în acea zi. A dat peste cap două pahare cu țuică, unul cu vin, a băgat în gură una după alta trei găluște întregi, rămânându-i boabe de orez și seu sleit în barbă, a rugat-o pe Măndița să-i pună la pachet ceva și pentru coana preoteasă și a plecat aproape fugind, urându-le celor rămași poftă bună și să fie de sufletul celui pomenit.

În absența cuvioșiei sale, atmosfera s-a dezghețat dintr-o dată, ba chiar s-a încins, la asta contribuind și primele pahare cu samahoancă, faimosul rachiu din sfeclă. De la evocarea unor pățanii ale răposatului, care produceau acum multă veselie, s-a ajuns la cântatul romanțelor dragi lui: „Se scuturau toți trandafirii” și „Pe sub fereastră curge un râu”.

S-au servit toate felurile de mâncare pregătite și băutură pe săturate, iar cei mai cu bun-simț s-au ridicat primii de la masă zicând „Fie de sufletul lui Axinte, Dumnezeu să-l ierte!”. Au mai rămas vreo trei dintre bețivii satului, care stăteau lipiți de scaune și vorbeau cu limbile împleticite ca la Turnul Babel, neînțelegând nici ei ce spuneau. Ca să-i facă să plece înainte de a-i lua somnul cu capul pe masă sau înainte de a regurgita tot ce mâncaseră ori băuseră la praznic, Măndița le-a pus câte-o sticlă cu vin în brațe, un pachet cu țigări și i-a împins pe ușă afară, ajutându-i să ajungă la poartă, să se asigure că a scăpat de ei. În odaie, la masă, mai rămăsese numai Leonte Belciug. Nu arăta a om beat, paharele cu rachiu și cu vin erau pline, iar el se uita fix la Măndița, mâncând-o din ochi. Tot timpul cât ceilalți înfulecau într-una, de parcă ar fi avut mațele sparte, și sporovăiau între ei, Leonte Belciug nu-și mai dezlipea privirea de la ea, care până atunci umblase fără zăbavă de la o masă la alta întrebând pe fiecare ce mai dorește, luând farfuriile goale și înlocuindu-le cu altele pline, ce răspândeau aburi groși ca o ceață cu miros de zamă de găină, găluște înfundate la cuptor sau budincă făcută din tocmagi cu ouă și lapte. Cei fumători primeau de pomană de la văduvă și câte-un pachet de țigări Naționale sau Mărășești, spunându-le că și Axinte al ei a fumat și că i-a plăcut să mănânce și să bea bine. Despre celelalte plăceri ale lui n-a mai pomenit, simțind cum i se pune un nod în gât. De atâta agitație, Măndița era toată asudată, rochia îi stătea lipită pe trup, scoțându-i în evidență țâțele mari și bucile ce se mișcau în sus și în jos, pe rând, în timpul mersului vioi. Roșeața din obraji o făcea să pară mult mai tânără și mai fragedă decât era. Văzându-l pe Leonte că a rămas singur la masă, cu mâncarea și băutura neatinse, dar că se holba într-una la ea, fără să clipească, l-a întrebat ce mai poftește.

- Ei, Măndițo, dacă n-am fi la parastasul lui Axinte, Dumnezeu să-l ierte, ți-aș spune eu ce poftesc!

Prefăcându-se că nu înțelege unde bate Leonte, văduva i-a zis cu îngrijorare:

- Poate că ai mâncat sau ai băut prea mult, stai oleacă să-ți aduc niște potiș să-ți revii.

După ce a găsit bicarbonatul la bucătărie, a mai zăbovit în fața oglinzii și și-a șters fața, și-a aranjat părul care-i cădea în ochi, întorcându-se în grabă la musafirul solitar. Când i-a întins cutia cu praful alb și lingurița, Leonte Belciug i-a prins mâna de la încheietură, s-a ridicat în picioare, a împins-o cu spatele pe masă, în timp ce el, cu cealaltă mână dădea la o parte farfuriile, paharele și resturile de pâine, i-a ridicat poalele peste cap, i-a îndepărtat coapsele și s-a apucat de treabă gospodărește, amintindu-și de zilele de vară din tinerețe, când se alergau amândoi prin ierburile înalte, căzând istoviți unul peste celălalt.

Măndița nu s-a împotrivit deloc, era stătută de mai bine de un an, timp în care nu o mai întrebase nimeni de sănătate. Poate că n-o fi fost cel mai potrivit moment sau loc să se apuce de o treabă ca asta, dar nu era păcat să refuze?! Vrând să aibă sufletul împăcat că îndeplinea totuși o faptă creștinească, a început să-i zică lui Leonte, încurajându-l să continue:

- Așa, dă-i, dă-i mai vârtos, că și lui Axinte al meu tare-i mai plăcea, aiasta-i pomană de sufletul lui! și începuse să lăcrimeze cu sughițuri și icnete. Lăcrima de dorul celui pomenit, de mila ei, de plăcere sau Dumnezeu știe de ce, că întortocheate sunt căile Lui.

Leonte a terminat ritualul de primire a pomenii ud leoarcă de sudoare, vlăguit, de-ai fi zis că a urcat Holmul în fugă, s-a ridicat clătinându-se și, în timp ce-și trăgea nădragii, s-a oprit o clipă cu prohabul descheiat și a zis gâfâind:

- Fie primit Măndițo! și și-a făcut plin de smerenie semnul crucii.

© Marcel Chitac, 2015

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu