NEPOTUL „UNCHIULUI VANEA”

Spre surprinderea mea, prin anul al doilea sau al treilea de facultate mi s-a aprobat cererea de a participa la o tabără studenţească gratuită la Costineşti. Fiindcă era în perioada vacanţei, pe la mijlocul verii, am plecat de la Horodiştea, din extrema nordică a ţării, cu un autobuz până la Dorohoi, iar de acolo am schimbat vreo trei trenuri până la Costineşti.
Am ajuns dimineaţa pe la orele nouă. Încă de la poartă, mi-a atras atenţia un fel de gazetă de perete – ce sărea în ochi fără să vrei – pe care erau afişate activităţile şi programul taberei: spectacole de poezie şi muzică patriotică, muncă patriotică (cules de spice la C.A.P. Mangalia), filme artistice sub genericul „Chipul eroului comunist în cinematografia românească” etc.
Bine că nu scria deasupra porţii: „Munca te va elibera”!
După acest „duş rece” aplicat încă de la intrare, mai că-mi venea să fac stânga-mprejur. Am mers totuşi mai departe, pentru a mă lămuri cum stau lucrurile, fiind vorba din câte ştiam de o tabără studenţească la mare; mi-am zis că poate n-o fi dracul chiar atât de negru. La recepţie era un student de la I.E.F.S. (Institutul de Educaţie Fizică şi Sport) după alură şi după tunsoarea scurtă. I-am arătat biletul care-mi dădea dreptul de a participa la acea tabără şi, după ce l-a studiat, acel student cu funcţie de şef de tabără s-a uitat la mine şi mi-a spus:
- Până îţi fac repartiţia la cameră, treci un pic pe la frizer să te mai aranjeze la păr. Nu poţi intra aşa aici!
Trebuie să precizez cum arătam pe atunci: fiind student la arte plastice, pletele-mi blonde atârnau până la umeri – profesorii îmi spuneau din această cauză „Plăieşul” –, purtam o geacă strânsă în talie, pantaloni strâmţi şi evazaţi, având la bază cam patruzeci de centimetri în diametru.
Ăsta era de fapt stilul hippy al anilor şaptezeci, modă tolerată numai la arte plastice şi la arhitectură şi doar în incinta facultăţilor respective, nu şi pe stradă.
În acea perioadă, atât eu cât şi colegii mei foloseam cele mai dosnice sau cel mai puţin circulate străzi în drumurile zilnice făcute între cămin, facultate şi cantină. Echipaje mixte formate din miliţieni şi haidamaci scoşi din producţie –anume pentru treaba asta – patrulau prin oraş în maşini IMS sau ARO, cum se numeau pe atunci, ca nişte hingheri care prindeau pletoşi şi-i sluţeau făcându-le câte o cărare-două cu maşina de tuns pe mijlocul capului, iar fetelor purtătoare de minijupe le tăiau fusta cu foarfecele în aplauzele şi spre satisfacţia publicului de ocazie, format din reprezentanţi ai clasei muncitoare, „clasa conducătoare”.
Am avut şi eu colegi care au căzut victime acelor manifestări ale furiei proletare.
Într-o zi, un miliţian a oprit pe trotuarul de lângă Cişmigiu o fată ce purta o fustă foarte scurtă şi a început să-i ţină o lecţie despre morală şi de estetica străzii. Cum fata se grăbea să ajungă la unul dintre cinematografele de pe bulevard, unde o aştepta prietenul ei, n-a avut răbdare să asculte „prelegerea” până la capăt şi l-a întrebat pe tablagiu care-i problema sau fondul problemei.
- Păi, fusta… a bâiguit organul.
Într-o clipă, puştoaica şi-a scos fusta, i-a pus-o în braţe miliţianului şi a plecat în fugă doar în bikini…
Tinerilor din ziua de azi aceste evenimente le-ar putea părea ficţiuni groteşti, exagerări livreşti, lucruri lipsite de cea mai elementară logică sau de normalitate. N-aş vrea să analizez în profunzime substratul sau inumanitatea unor astfel de fapte, pentru a nu divaga prea mult.
Ca o reminiscenţă sau ca o continuare a acelor acţiuni cu caracter educativ, estetic şi patriotic – dacă vă amintiţi –, în timpul primei mineriade, „mutrelor negre” venite din Valea Jiului li s-au alăturat şi muncitorii, „oameni de bine” de la I.M.G.B., care strigau, în timp ce băteau cu bâtele studenţi şi intelectuali ca pe ştiuleţii de porumb cu îmblăciul: „I.M.G.B. face ordine!”.
Revin însă la momentul când mă aflam în faţa tovarăşului student utecist din tabăra de la Costineşti, tabără care, în loc să fi fost de odihnă şi relaxare, era de îndobitocire a tineretului ce urma să fie promotor sau antemergător al „omului de tip nou”.
- Ascultă, colega, am zis eu, dacă-ţi închipui că am mers o zi şi o noapte cu trenul cale de opt sute de kilometri până aici ca să mă tund, te înşeli. Dacă voiam asta, găseam frizeri şi pe acolo de unde vin. Te rog, semnează-mi şi pune ştampila pe formular, pentru a putea dovedi că m-am prezentat aici şi mă întorc de unde am plecat.
Individul a rămas blocat, nu-i venea a crede că dădeam cu piciorul atâtor „distracţii” gratuite care mă aşteptau acolo, de dragul unor plete blonde.
- Rămâi măcar să serveşti micul dejun la noi, a încercat el să mă mai îmbuneze, fără succes.
În aceeaşi perioadă, fratele mamei era internat la Sanatoriul de TBC osos de la Agigea, unde mergea în fiecare an şi stătea acolo câte două-trei luni. Până la urmă, de la acea boală i s-a tras şi sfârşitul; suferea din tinereţe, fiind invalid de un picior, prost tratat după un accident.
Dacă tot am bătut atâta cale şi fiind foarte aproape de locul unde se afla unchiul – pe care eu îl alintam numindu-l „unchiul Vanea” – mi-am zis că ar fi bine să-i fac o vizită. Când am coborât în gara sau halta Agigea, am identificat sanatoriul după arhitectură şi m-am bucurat că era atât de aproape.
La poartă am spus că am o rudă internată acolo, pe care aş vrea s-o văd. Portarul, după ce m-a privit oarecum ciudat, m-a trimis la camera de gardă, care se afla în aripa clădirii din capătul curţii interioare. Am traversat curtea cu valiza în mână, fără să întâlnesc ţipenie de om. La unele ferestre de la etaj erau gratii. Ce fel de spital o fi acesta, îmi ziceam în gând, că seamănă mai mult a puşcărie. I-am spus asistentei ce se ocupa de evidenţa bolnavilor cum se numeşte unchiul; aceasta a răsfoit registrul cu internări de la un capăt la altul, după care mi-a zis că bolnavul nu se află şi nici n-a fost vreodată acolo.
- Mai verificaţi o dată, vă rog – am insistat eu – sigur este internat aici de mai bine de o lună.
După încă o verificare amănunţită, asistenta medicală mă întreabă:
- Dar de ce boală suferă unchiul dumneavoastră?
- TBC osos, precizez eu.
- Păi, aţi greşit spitalul, acesta este de boli venerice; cel de TBC se află alături.
Am simţit că mă trec fiorii şi nu ştiam cum să părăsesc mai repede acel loc, iar, în timp ce traversam curtea în sens invers, mergând aproape în fugă spre poartă cu valiza în mână şi cu pletele în vânt, o pacientă dintr-un salon prevăzut cu gratii la fereastră a început să strige la mine, când m-a văzut:
- Huo, sifiliticule, mânca-mi-ai pizda!
Asta a pus capac la toate; m-am trezit în situaţia unui iepure fugărit care, vrând să scape de hăitaşi, dă nas în nas cu ogarii. La auzul acelor blagoslovenii, chiar am rupt-o la fugă şi nu m-am oprit decât în poarta celuilalt sanatoriu.
„Unchiul Vanea” a fost foarte plăcut surprins la vederea mea şi mi-a propus să rămân câteva zile să stau cu el, să-i mai povestesc noutăţi de prin sat, şi că, dacă tot am ajuns până la mare, ar fi păcat să nu fac câteva băi şi plajă.
- Cum să stau într-un spital, nefiind un bolnav internat?
- Nu-i nicio problemă, mă linişti unchiul; aici oamenii sunt foarte cumsecade: şi personalul, şi bolnavii. Este un pat liber lângă mine, mâncăm împreună la cantină; n-o să-ţi zică nimeni nimic. Doar dimineaţa să te scoli înainte de a începe vizita medicală şi să stai pe plajă până se termină.
Recunosc că pe atunci, la acea vârstă, nu chibzuiam prea mult înainte de a lua o hotărâre. Dacă tot nu am stat mai mult de zece minute în tabăra de la Costineşti, aş fi putut zăbovi câteva zile într-un loc ca acela care, în ciuda aparenţelor, părea totuşi mai firesc decât primul pe care-l vizitasem, deşi îmi dădeam seama că era greu să fiu confundat sau asimilat cu ceilalţi, care erau ori şchiopi, ori cocoşaţi.
La început, aveam chiar un sentiment de jenă, de vinovăţie faţă de ei, dar m-am acomodat repede, pentru că, în ciuda felului cum arătau, toţi se purtau cu prietenie, cu bunăvoinţă, iar după prima zi eram cunoscut şi recunoscut de toţi care m-au botezat în unanimitate cu numele „Nepotul unchiului Vanea”, iar în perioada care a urmat era suficient să mi se spună doar „Nepotul”.
Oricum, suna mai bine decât „Sifiliticul”.
Cred c-am petrecut cam o săptămână deghizat în pacient valid în Sanatoriul TBC din Agigea. Nu mă deranja faptul că în fiecare dimineaţă mă trezeam devreme, înainte de începerea „vizitei”.
Prindeam răsăritul soarelui, care ieşea din marea liniştită ca o oglindă netulburată de niciun val, spectacol pe care nu l-am mai văzut nici până atunci, nici după aceea. Eram singur pe toată plaja, precum Robinson Crusoe pe insula lui, până la venirea lui Vineri.
Ceea ce a debutat ca o tabără studenţească ratată s-a transformat într-un sejur foarte plăcut, foarte relaxant, într-un mediu în care la prima vedere nu prea aveam ce căuta.
Compania cocoşaţilor şi a şontorogilor – care mă salutau cu un zâmbet larg, prietenos, neprefăcut, de câte ori îi întâlneam prin curte şi îmi povesteau tot felul de întâmplări hazlii – a fost mult mai agreabilă decât ar fi fost cea a studenţilor tunşi şi antrenaţi în activităţi cu caracter patriotic. Cei de aici se purtau mult mai normal, în ciuda handicapului sau a infirmităţii cu care erau dotaţi.
Acum îmi dau seama că asta a fost unica tabără la care am participat de la începerea şi până la terminarea şcolii. Fiind singura, a fost şi cea mai frumoasă dintre toate, precum Eva pentru Adam, atunci când Dumnezeu i-a zis: „Adame, de acum eşti băiat mare, a sosit vremea să te însori, alegeţi şi tu o nevastă!”.
Privind retrospectiv, parcă-mi pare rău că n-am rămas în acea tabără studenţească întreaga perioadă alocată, căci aş fi avut cu siguranţă mai multe de povestit. În locul unei simple schiţe, poate ieşea un roman.

© Marcel Chitac 2012