TAUROMAHIE

Străbunicul din partea mamei – Tudose Avadanei – era un om de înălţime medie, îndesat, vânjos şi avea pe braţe nişte vene proeminente şi încolăcite ca şerpii în jurul unei crengi. În schimb, nu se putea lăuda cu prea multă chibzuinţă sau cumpătare, fiind cam arţăgos din fire. Nu-i trebuia mult ca să-şi iasă din pepeni şi să sară la bătaie. Totuşi, rar se întâmpla să-şi etaleze calităţile de luptător, poate şi din cauză că lumea din sat îi cunoştea năravurile şi evita să-l supere sau să-l provoace. Culmea este că era mai paşnic, mai pacifist, când se îmbăta, decât în restul timpului. La crâşma din sat nu mergea prea des, însă, fiind un om gospodar şi conştiincios în tot ce făcea, odată intrat, nu ieşea de acolo decât după vreo săptămână. Cârciuma nu avea standard de restaurant, oferea doar rachiu şi vin clienţilor săi, nu şi bucate. Străbunica avea grijă să-i ducă omului ei de mâncare în fiecare zi, cât dura cura de băutură, de parcă el s-ar fi aflat la lucru, la câmp. Pe atunci, unităţile de măsură pentru băuturile alcoolice erau ţoiul, oala sau burta, în funcţie de preferinţele clientului. Întotdeauna, Tudose Avadanei alegea ultimul tip de „recipient” pentru evaluarea consumului, îmbătându-se şi dezbătându-se de mai multe ori în cele câteva zile petrecute în acel mod ce putea părea unora cam monoton şi plictisitor, dar nu şi lui. La sfârşitul fiecărui an, cârciumarul îi făcea socoteala, prezentându-i nota de plată. Într-un an în care a avut o activitate mai intensă a trebuit să-şi vândă perechea de boi – folosiţi până atunci la tras la jug, boi ce valorau o avere pentru un lucrător al pământului – spre a-şi putea achita datoria faţă de „clubul” pe care-l frecventa. O singură dată s-a supărat nevastă-sa pe el pentru aceste apucături păguboase şi i-a reproşat, după ce s-a trezit din beţie: - Tudose, oamenii gospodari se ţin de casă, nu stau toată ziua sau toată săptămâna în cârciumă, ca tine! - Să ştii, muiere, că astă noapte, când am venit acasă, abia mai puteam să merg şi m-am ţinut de pereţii casei până am nimerit uşa şi clanţa! – a liniştit-o el. Într-o zi, înainte de a se însura, pe când era flăcău şi îi făcea curte străbunicii, aceasta l-a prevenit să nu mai vină pe la ea, deoarece fraţii ei nu-l plăceau şi îşi puseseră în gând să-l bată. Cei trei fraţi erau nişte hojmălăi mai înalţi decât uşa, iar atunci când umblau prin casă, ţineau capul plecat, pentru a nu da cu el de tavan. Auzind una ca asta, străbunicul Tudose s-a prezentat în seara aceleiaşi zile la ei, a intrat în singura odaie în care locuiau cu toţii, şi-a scos cojocul şi s-a adresat adversarilor lui: - Am auzit că vreţi să mă bateţi; care dintre voi începe primul? Ne batem până când ori mă omorâţi, ori vă omor eu pe toţi! Ca la o comandă, cei trei malaci s-au repezit toţi odată spre uşă, încurcându-se unul pe altul prin tindă şi s-au făcut nevăzuţi afară. De atunci, au căzut la pace şi, în scurt timp, fraţii şi-au acceptat cumnatul cu toate calităţile şi defectele lui. Odată, tatăl bunicului venea cu coromâsla şi căldările pline cu apă pe umăr, de la fântână. Taurul comunal, care era în grija lui Duţă, văcarul satului, tocmai rupsese lanţul, după ce a fost înţepat pe spinare de o streche, o muscă de câteva mii de ori mai mică decât el, dar dotată cu un ac foarte dureros. Nu se ştie pe unde umblase taurul şi ce mai făcuse până atunci, cum de a ajuns chiar în spatele lui tătuca Tudose că, dintr-o dată, fără somaţie sau avertisment, l-a luat în coarne pe tatăl bunicului, agăţându-l de pacheşti şi l-a aruncat cât acolo, cu coromâslă şi găleţi cu tot, vărsându-i apa. La un asemenea gest laş şi violent, de lemn Tănase să fi fost şi tot reacţionai într-un fel sau altul. Victima atacului prin surprindere s-a ridicat de jos, şi-a revenit repede din zăpăceală şi, când s-a dumirit despre ce fusese vorba, a trecut la contraatac. S-a apropiat frontal de taur, a flexat genunchii privindu-l în ochi, iar în clipa în care acesta s-a lansat spre el, „toreadorul” s-a răsucit pe vârful piciorului drept; taurul a ratat ţinta, trecând pe lângă ea şi în momentul când se aflau „umăr lângă umăr”, fiara a fost prinsă cu braţul drept de grumaz, iar policele şi degetul arătător de la mâna stângă i-au fost înfipte în nări ca un cleşte, ce a început să strângă progresiv. Taurul, cu ochii bulbucaţi, pufăia asemenea unei locomotive cu aburi şi arunca picioarele din spate în sus, împroşcând aerul cu ţărână şi fire de iarbă scoase din pământ cu rădăcină cu tot, învârtindu-se în cerc, încercând să se elibereze din menghina care-i provoca dureri cumplite, în acel loc care la el era mai sensibil decât boaşele. Bunicul mamei urma traiectoria impusă de adversar, numai că, în loc să slăbească strânsoarea degetelor în nările dihaniei – căreia îi curgeau balele şi mucii amestecaţi cu sânge – strângea şi mai tare, simţind cum îi intră unghiile în peretele despărţitor dintre cele două nări. După vreun sfert de oră de „dans”, ce evoca parcă scena din tabloul lui Delacroix, „Lupta lui Iacob cu îngerul”, namila a îngenuncheat întâi pe piciorul stâng din faţă, apoi pe cel drept şi, în cele din urmă, s-a lăsat pe o parte, scoţând un nor de pâclă pe gură, însoţit de un muget cutremurător, ceea ce echivala cu recunoaşterea statutului de învins. Ca urmare a acestui duel, de câte ori toreadorul de ocazie se întâlnea cu taurul, care venea cu cireada de la păscut, acesta din urmă o rupea la fugă, chiar dacă prin gestul său se făcea de râs în faţa haremului. La scurt timp după această întâmplare, moş Tudose cobora drumul de la bolniţă sau puţul sec spre podul de piatră, cu vaca şi viţica legate una de alta, mergând toţi desculţi prin colbul fierbinte cu miros înţepător de balegă încinsă la soare. Boierul Văsescu venea din urmă cu o brişcă trasă de un cal, fără a se auzi vreun zgomot, datorită şmilului cu care era unsă osia şi a covorului de praf, gros de trei degete, de pe drum. Văzând că cel ce merge în faţa sa nu schiţează niciun gest pentru a se da la o parte şi a-i face loc să treacă, boierul a intrat cu oiştea între cele două dobitoace, aruncându-le cu picioarele în sus în şanţul drumului. - Ce faci, coane? De ce nu bagi de samă?! – l-a dojenit moşul cu delicateţe pe conducătorul atelajului. Drept răspuns, a primit o lovitură de bici pe spinare, care i-a tăiat şi cămaşa de câlţi, şi pielea, începând să-i şiroiască sângele. Scena de final a fost cu un boier bătut bine, peste care se afla o bihuncă răsturnată, cu roţile învârtindu-se în vânt, în timp ce calul slobod păştea lucerna de alături, strănutând din când în când şi scuturând capul, şfichiuind aerul cu coama, de parcă ar fi vrut să spună: „Ţi-am zis, boierule, să-ţi vezi de drum că este loc pentru toată lumea?!” În primăvara anului 1907, străbunicul Tudose şi învăţătorul Cristea au fost arestaţi, legaţi de şaua cailor jandarmilor şi târâţi prin zloată, un amestec moloşag de zăpadă şi glod, cale de cincizeci de kilometri până la Dorohoi, cei doi fiind consideraţi capii revoltei din Horodiştea. În arestul de acolo se aflau toţi răzvrătiţii din judeţ, care erau deja condamnaţi la moarte, prin împuşcare. Norocul lor a fost că în noaptea ce a urmat a căzut guvernul. Pe atunci, se succedau la conducerea statului conservatorii cu liberalii, stagiul fiecărui partid fiind de la câteva luni la câteva zile. Ca o concesie, cei care au preluat puterea pe timpul nopţii i-au graţiat pe răsculaţi. Din păcate, în urma transportului, fiind dus remorcat de şaua calului, târât ca o sanie, străbunicul s-a pricopsit cu o pneumonie de la care, după mai puţin de un an, i s-a tras moartea. E adevărat că n-a fost o ieşire din scena vieţii prea glorioasă. Dacă ar fi trăit în Spania, ar fi rămas în istorie, ca singurul toreador autentic care a învins taurul cu mâinile goale.

© Marcel Chitac 2012