CARENŢELE DEMOCRAŢIEI

Motto:
„Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece ani de temniţă pentru un popor de idioţi. De asta, numai eu am fost în stare.”
Petre Ţuţea



Vox populi, vox Dei, adică glasul poporului este glasul lui Dumnezeu –
aşa spune un dicton latin celebru din perioada Romei antice. Sună frumos şi este citat ori de câte ori îi convine sau îi serveşte cuiva, chiar şi în zilele noastre, oriunde în lumea aşa-zisă democratică.
Bineînţeles că poporul chiar crede când aude asta şi se simte măgulit. Dar, oare, aşa o fi?
Nici în Roma antică şi nici acum puterea n-a aparţinut şi nu aparţine poporului.
Orice discuţie serioasă, indiferent de domeniu, începe cu definirea termenilor, pentru a nu se crea confuzii de înţelegere sau de interpretare.
Aşadar, iată ce scrie în Dicţionarul explicativ al limbii române:
- democraţie – formă politică de organizare a societăţii în care puterea este exercitată în diferite feluri de masele largi ale poporului;
- popor – naţiune, neam, norod; număr mare, mulţime, masă de oameni, grosul populaţiei;
- prostime – oameni de rând, mulţime, norod, sărăcime, gloată;
- nărod (nerod) – persoană care are mintea mărginită, care pricepe greu un lucru, care acţionează fără să judece, om prost, netot, neghiob, nătărău, stupid.
Pe vremea comunismului în variantă românească apăruse un slogan: „clasa muncitoare, clasa conducătoare”. În fapt însă, clasa muncitoare n-avea niciodată vreun cuvânt de spus, doar aproba şi aplauda directivele primite; chiar şi sindicatele erau numai de decor, fiind numite „cureaua de transmisie” dintre partidul şi conducătorul unic sau elita comunistă, nomenclatura şi masele largi, iar „transmisia” se făcea doar într-un singur sens, de sus în jos.
În ceea ce priveşte democraţia autentică, haide să vedem cum stau lucrurile.
Vox populi reprezintă vocea sau voinţa majorităţii; altfel spus, majoritatea hotărăşte, iar minoritatea acceptă şi se supune votului majoritar.
Dar cine formează această majoritate – atât la noi, cât şi oriunde în lume – acum şi de-a pururi? Prostimea, poporul, norodul sau nerozii. Este o realitate incontestabilă că proştii (în sensul de masă de manevră uşor de manipulat) au fost, sunt şi vor fi mereu majoritari. Nu vreau să ofensez pe nimeni, dar cine se simte cu musca pe căciulă este treaba lui, iar cine nu, să fie sănătos.
Asta înseamnă că această majoritate hotărăşte întotdeauna în problemele fundamentale ce privesc funcţionarea unui stat democratic? Doar aparent, pentru că, dacă ar fi aşa, ar fi un dezastru. Gândiţi-vă că votul unui analfabet sau cel al unui semianalfabet au aceeaşi greutate cu votul unui om cu carte, bine-informat şi cu discernământ.
În realitate, o „elită” economico-financiară şi politică influenţează masa electorală prin mijloacele de informare în masă, ai căror patroni sunt, pe faţă sau din umbră, în aşa fel încât majoritatea electoratului să voteze după cum vrea ea (elita).
În acest caz, prin elită nu trebuie să se înţeleagă că ar fi vorba despre nişte oameni de excepţie care nu pot dormi noaptea gândindu-se la binele ţării şi al poporului.
La noi, această minoritate a fost botezată clientelă politică şi este formată din „băieţii deştepţi” şi „baronii locali”, deşi, mai corect ar fi fost să li se spună „băieţii şmecheri” şi „găinarii locali”.
Din păcate, adevărata elită intelectuală sau culturală – având exemplul predecesorilor cu alte viziuni politice decât ale comuniştilor, pentru care au înfundat puşcăriile în regimul trecut – nu se mai implică în politică, preferând rolul de spectator sau de victimă a efectelor „democraţiei autentice”, iar politicienii aleşi sau numiţi în funcţii de conducere sunt marionetele celor care deţin adevărata putere: cei cu banii, deţinătorii de capital.
Îmi pare rău că trebuie s-o spun – şi asta nu este descoperirea mea –, dar democraţia înseamnă în fond că o minoritate profită de o majoritate prin diverse mijloace, care, generic, pot fi numite manipulare.
Cine nu mă crede, n-are decât să deschidă televizorul pe ce canal preferă.
Manipulare plăcută!

© Marcel Chitac 2012