BĂŢUL

Veneam spre casă împreună cu tatăl meu pe cărarea de pe muchea Holmului, de undeva din satul vecin. Cred că aveam vreo cinci-şase ani pe atunci. Deodată, în faţa mea, am văzut un băţ rupt dintr-o creangă ce semăna cu un ceatlău. L-am luat de jos, fără să ştiu în acel moment dacă-mi va folosi la ceva. Gestul meu l-a impresionat pe tata, care şi-a zis în gând: „Băietul aista va fi om gospodar când se va face mare, dacă n-a trecut indiferent pe lângă acel băţ. De-abia îl târâie, dar nu renunţă la el!”. Ajungând într-un loc unde Holmul era mai înalt şi avea malul râpos, ca un perete vertical, am apucat ceatlăul de un capăt, m-am buricat cât am putut de tare şi: sfârrr! – l-am aruncat în hău, să văd cât de departe se duce. Odată cu băţul, au zburat însă şi buna-impresie, şi speranţele tatălui meu. Nu ştiu dacă am mai reuşit să mă reabilitez în ochii lui până în ziua de azi… © Marcel Chitac 2013

TUSEA MĂGĂREASCĂ

Ceea ce în termeni medicali se cunoaşte drept tuse convulsivă, acolo, în sat, avea un nume mai pe înţelesul tuturor: tuse măgărească. Denumirea nu venea – cum s-ar putea crede la prima vedere – de la faptul că virusul responsabil de acea formă nesuferită de tuse ar fi fost găzduit mai întâi de un măgar amabil şi transferat apoi, nu se ştie cum, la om. Explicaţia este cu totul alta: sunetele scoase de cel chinuit de accesele de tuse, ce părea că nu se mai sfârşesc, semănau foarte mult cu behăitul unui măgar, care se manifesta atunci când zărea un semen de-al său, de sex opus. În copilărie – ca mulţi alţii – am fost şi eu o victimă a tusei măgăreşti. Cum ceaiurile făcute din romaniţă sau pojarniţă nu aveau niciun efect, mama i-a cerut părerea mătuşii Iftodia, vraciul satului. Reţeta, primită pe cale verbală, a fost concisă şi uşor de ţinut minte: fiind vorba despre tuse măgărească, în mod logic şi firesc, singurul leac cu eficacitate maximă şi imediată în acest caz clinic, nu putea fi decât ceaiul din balegă de măgar. Nu ştiu de unde a făcut rost maică-mea de „medicamentul” miraculos, pentru că prin sat şi prin împrejurimi nu vedeai nici măcar o copită de măgar. Când am auzit ce mi se pregăteşte, am zis că prefer să mai behăi încă o lună, două, decât să beau aşa ceva. Până la urmă, m-am lăsat convins, după ce mi s-a explicat că leacurile nu se iau de plăcere şi că, de cele mai multe ori, nu au un gust prea plăcut, primind promisiunea din partea mamei că va pune suficient zahăr în acea licoare, pentru a fi băubilă. Ori infuzia o fi avut totuşi efect, ori boala s-a plictisit de mine, iar eu m-am săturat de ea, ori a funcţionat efectul placebo, la gândul că a doua oară n-aş mai fi băut un ceai făcut din balegă uscată de măgar, important este că m-am lecuit! Am scăpat de urâtul obicei de a imita sunetele scoase de laringele măgarilor, spre deruta şi confuzia celorlalţi… Cum întotdeauna este loc şi de mai rău, noroc că n-am fost contaminat cu o tuse omenească. Cine ştie ce fel de leac mi-ar fi recomandat mătuşa Iftodia?! © Marcel Chitac 2013

CĂCĂREAZĂ

Cel mai fericit era Iluţă Aiftincăi, atunci când luau sfârşit perioadele de post, lungi şi greu de suportat pentru el, şi se intra în câşlegi, adică într-o situaţie normală. Iluţă, căruia oamenii îi spuneau, nu ştiu din ce motiv, mai mult Căcărează decât pe nume, era făcut de neleapcă sau, altfel spus, era copil din flori şi semăna cu un lătăuş din fântână, pentru că avea capul turtit în părţile laterale şi mergea puţin încovoiat. Asta se datora naşterii sale dificile şi nepriceperii moaşei care l-a asistat la venirea sa pe lume în casă, pe cuptor. De aceea, privit din faţă, capul lui putea fi confundat mai degrabă cu o bonetă de soldat sau cu o pană de topor decât cu bucica de la lampa cu gaz. Acest detaliu legat de aspectul său fizic ar fi fost trecut uşor cu vederea, dar Iluţă mai ieşea în evidenţă printr-un alt cusur: era un mare mâncău; nu se sătura niciodată; avea tot timpul un apetit pantagruelic, greu de potolit, de parcă ar fi fost dotat cu două buhuri. Forma turtită a capului era compensată de cea a stomacului, care îşi putea mări volumul la nesfârşit. Când lucra cu ziua prin sat, unor gospodine li se făcea milă de el şi încercau, fără succes, să-i dea să mănânce pe săturate. O creştină i-a pus în faţă cea mai mare strachină pe care o avea, plină ochi cu borş, care ar fi fost de ajuns pentru cinci oameni lihniţi de foame, după o zi de tras la coasă. Iluţă însă nu s-a lăsat intimidat de mărimea străchinii, aplicând zicala: „Ochii se sparie, gura se bucură!”. Văzându-l zgâindu-se la fundul gol al vasului care, cu puţin timp în urmă, fusese umplut până la refuz, gazda, nemaiavând altă mâncare gătită, i-a mai pus pe masă şi un săhănel cu jumări reci, slijite şi un cârmoj de pâine uscată, dispărând toate într-o clipă, ca într-un număr de iluzionism. La sfârşit, femeia l-a întrebat cu îngrijorare, de teamă să nu i se facă rău: - Mai poţi, Iluţă? - Îhî! În perioada copilăriei, era cam lemujdar, băgându-şi „botul” prin toate oalele care erau puse cu lapte la prins şi mânca doar smântâna de deasupra, crezând că mă-sa n-o să-şi dea seama. Oricât îl probozea aceasta, el tot nu se lăsa de nărav. Căcărează era neînsurat şi trăia singur în casa rămasă de la maică-sa. Casă era mult spus, pentru că arăta ca o coşmoagă dintr-o singură încăpere, fără tindă şi cu o prelipcă adăugată ulterior, pe post de magazie. De afară, intra direct în odaia ce-i servea drept cameră de zi, dormitor şi bucătărie, după ce-şi ştergea rostopanele de glod de pe încălţări pe potnojul de la uşă. Pe timpul verii era bine; în schimb, iarna, se trezea dimineaţa îngheţat stolohan; în casă era aproape la fel de frig ca afară. Până la urmă, ieşea cu bine din iarnă, iar vara următoare, nu vedeai în grădina lui decât câteva straturi cu ceapă harabuleancă şi cu foştari de curechi; în rest, era raiul tufelor de pelin, urzică, brusture sau podbal. Nici nu ar fi avut timp să se ocupe de grădină, pentru că Iluţă Aiftincăi era nelipsit de la praznicele de pomenire, unde, indiferent dacă răposatul îi fusese rudă, vecin, prieten sau simplu consătean, el ajungea întotdeauna acolo primul şi pleca ultimul, oferindu-se să facă „curat” după plecarea celorlalţi. Cam aşa îşi ducea zilele robul lui Dumnezeu Iluţă Aiftincăi, zis Căcărează. După ce a mâncat aproape pe săturate la atâtea praznice, i-a venit şi lui rândul să meargă la Domnul. Popa a ţinut o predică înainte de coborârea sicriului în groapă, enumerând calităţile pe care le-a avut cel decedat şi concluzionând că, prin plecarea sa, va rămâne un loc imens în comunitatea de creştini. La vreo trei zile de la acest trist eveniment, pălămarul bisericii a remarcat cu stupoare că, în loc să se taseze pământul de pe mormântul lui Căcărează, acesta se umfla şi creştea în înălţime şi volum, precum aluatul frământat cu drojdie, pus la dospit. Mai mult decât uluit, pălămarul l-a chemat pe popă, să vadă şi el minunea. Popa, negăsind nicio explicaţie de natură divină, a anunţat jandarmul, care, la rândul său, a comunicat mai sus, la judeţ, de unde a venit o echipă formată din procurori sau criminalişti, care a dispus deshumarea. Când groparii au scos şi ultima lopată de pământ, ajungând aproape de coşciug, au început să se audă nişte bolboroseli şi horcăituri ciudate din interior. Cei care săpau, au aruncat uneltele şi au ieşit din groapă într-o clipă, tulind-o la fugă ca din puşcă. Reprezentanţii autorităţilor, fiind obişnuiţi, prin natura profesiei lor cu cazuri dintre cele mai stranii, au rămas pe loc, încercând să-şi explice ce se întâmpla. În lipsa groparilor, care dăduseră bir cu fugiţii, a coborât în mormânt, după mai multe ezitări, jandarmul, pentru a elibera capacul sicriului şi a elucida misterul. Nici n-a apucat să atingă marginea coşciugului, că, dintr-o dată, capacul acestuia a fost aruncat cu putere în sus de un şuvoi, asemenea lavei unui vulcan adormit care erupe brusc sau ca un gheizer urât mirositor, împroşcându-i şi băgându-i în sperieţi pe cei de pe marginea gropii, în ciuda experienţei profesionale cu care se mândreau. Odată miracolul elucidat, şi-a pierdut calitatea de miracol; cazul a fost închis, ca şi mormântul, iar Căcărează a devenit celebru şi motiv de mândrie pentru consăteni abia după moartea sa. © Marcel Chitac 2013

DESPRE FĂŢĂRNICIE

Cred că nu există cuvinte mai lipsite de conţinut, de adevăr decât acestea două: patriotism şi credinţă. Să le analizăm pe rând: Cel care era trimis cu forţa la război, sub ameninţarea Curţii Marţiale, să moară pentru patrie, deşi el prefera să rămână cu familia acasă, pentru că nu era războiul lui, nu-l provocase el şi-i plăcea mai mult să fie viu decât mort, era patriot? Dar cei ce se înrolează de bună-voie în armată, tentaţi de salarii, pensii şi alte privilegii sau de spiritul de aventură, de pofta de adrenalină, pot fi numiţi patrioţi ori mercenari sau aventurieri?! Politicienii care „plâng” la tribune, invocând iubirea pentru „ţărişoara” lor, gândindu-se doar la profituri personale maxime şi la un loc cât mai călduţ şi lipsit de pericole, sunt răvăşiţi de un puternic şi de nestăvilit sentiment patriotic? Adevăraţii sau falşii revoluţionari, care se leagă cu lanţuri de garduri în piaţa publică sau declară greva foamei, cerând noi drepturi şi privilegii pentru faptele lor „patriotice”, se manifestă ca nişte autentici patrioţi? Atunci în ce constă patriotismul şi unde ne sunt patrioţii?! Se spune că principala formă de comunicare cu Divinitatea este rugăciunea. Prin rugăciune – indiferent de formă sau conţinut – credinciosul îi cere ceva lui Dumnezeu şi, cu toate că nu o spune explicit, îi dă de înţeles că, dacă îi vor fi satisfăcute cererile, şi el va fi recunoscător; nu se va abate de la calea, dogmele sau ritualurile credinţei şi-i va îndemna şi pe alţii să-i urmeze exemplul. Cu alte cuvinte, are loc un troc. Asta în ceea ce-i priveşte pe simplii credincioşi sau enoriaşi ai bisericii. În schimb, slujitorii Domnului plătiţi cu leafă, de la simplu preot la patriarh sau papă, niciunul dintre ei nu ajunge întâmplător sau împotriva voinţei lui la aceste ranguri. Dimpotrivă, aceştia fac şi pe dracu’ în patru pentru a accede acolo; cu cât poziţiile şi privilegiile sunt mai înalte, şi efortul lor este pe măsură. Câţi martiri şi câţi turnători la Securitate au fost din rândul clerului în perioada dictaturii ceauşiste, când se dărâmau biserici cu buldozerul? Spiritul mercantil este atât „motorul” patriotismului, cât şi cel al credinţei. Nici îndrăgostitul care râvneşte la inima sau la un alt organ al iubitei sale nu este total dezinteresat atunci când declară – şi trebuie să-l credem pe cuvânt – că ar fi în stare, la nevoie, să-şi dea şi viaţa pentru ea. Prin urmare, vorba unei ministrese a învăţământului: „despre ce vorbim noi aici”?

© Marcel Chitac 2013

HALDAN DE VARĂ

Pe cuptor, cam pe la mijlocul distanţei de la margine la peretele din capăt, stătea culcat, înfăşat sau mai bine-zis legat fedeleş, ca un infractor periculos, Milică a Frăsinei lui Telişcă, venit pe lume cam cu două luni în urmă. Gurile rele deja vorbeau prin sat că de fapt Milică nu era făcut de Telişcă, ci de Zamfir Alupoaie, care avea stână pe Deal la Arie, unde vara trecută Frăsina secera grâul. Cică, aşa cum lucra ea aplecată cu capul până în pământ, deodată a venit o pală de vânt, un fel de zefir şi i-a ridicat fusta la spate, după care a simţit o fierbinţeală prin tot trupul, apoi o răcoare plăcută. La început, a crezut că au apucat-o ameţelile, din cauza poziţiei în care muncea sub soarele arzător al amiezii, dar, până să-şi dea seama ce se întâmplă, deja era prea târziu… Dacă ar fi să crezi tot ce spun babele, în mod sigur, într-o bună zi, ai înnebuni. Culmea este că această poveste a fost lansată chiar de Tăşculeasa, care-i era mătuşă Frăsinei. De vreme ce Milică se afla cu ochii în tavan şi cu un moţoc în gură pe cuptor în casa lui Telişcă, înseamnă că era al lui. Ca urmare a acelor vorbe răutăcioase, pentru a nu greşi, lumea prefera să-i zică Milică a Frăsinei, şi nu al lui Telişcă sau al lui Zamfir. Tot pe cuptor, având o pernă sub fund şi una la spate, la perete, şedea Ileana, sora mai mare cu vreo cinci ani şi câteva luni decât Milică şi se juca cu o păpuşă confecţionată de ea dintr-un ciocălău de păpuşoi înzorzonat cu cordele multicolore, pe care mama ei le folosea la ţesut ţoale de aşternut pe jos, prin casă. Pe laiţa care venea în prelungirea cuptorului, Frăsina torcea lână. După ce s-a plictisit de păpuşă, Ileana a coborât de pe cuptor păşind peste frăţiorul ei, în loc să-l fi ocolit pe la unul din capete. Văzând una ca asta, maică-sa s-a albit la faţă, a început să ţipe şi s-o scarmene trăgând-o de părul încâlcit, nepieptănat, pe sărmana copilă, de pară ar fi confundat chica ei cu lâna din furcă. Cum adică, ce a apucat-o pe Frăsina de s-a năpustit asupra fetei? Atunci, toată lumea ştia că nu este bine să păşeşti peste un copil, pentru că acesta nu mai creşte şi este condamnat să rămână un pitic, de care va râde tot satul, chiar şi când va fi moşneag. În cazul lui Milică însă, nici până în ziua de azi nu s-a aflat din ce cauză păşitul peste el a avut un efect contrar aşteptărilor, ca o excepţie de la regulă. Până la urmă, s-a dovedit că Ileana a luat bătaie de pomană, dar din păcate nu se mai puteau îndrepta lucrurile. Când a ajuns la maturitate, Milică avea aproape doi metri înălţime, în schimb, era slab, de i se citeau toate oasele prin piele – mai bine ca pe clişeele radiografice – şi avea o culoare ca de ceară sau, mai exact, ca de cadavru: galben spre vineţiu. Dacă ai fi auzit a doua zi sau chiar la o oră după ce l-ai văzut trecând pe drum că a murit, nu te-ai fi mirat deloc. Cu toate astea, a trăit destul de mult, până la bătrâneţe, alţii părăsind această lume înaintea lui, deşi erau voinici ca nişte tauri şi roşii în obraji. Datorită felului în care arăta, ca un haldan înalt şi olojât, după recrutare i s-a recomandat să se întoarcă cât mai repede acasă şi a fost scutit de armată. Atunci când unul mai hâtru i-a atribuit porecla „Haldan de vară”, ea a fost acceptată în unanimitate. Haldanul este planta mascul de la cânepă şi după ce-şi face datoria, adică polenizează plantele femele, producătoare de seminţe, care sunt haldanii de toamnă, el se usucă în plină vară, iar din coaja de pe tulpina sa se scot fâşii bune pentru împletit harapnice cu codirişte sau funii. De obicei, ceilalţi băieţi râdeau de el când îl vedeau şi ziceau în cor: „Milică Afrăsinei, măi flăcăi, Este om, nu glumă, măi!”. La un moment dat, şi-a găsit şi el o nevastă – scundă, bondoacă, un pic crăcănată, care se pricopsise la rândul ei c-o poreclă: „Pătlăgica”. Văzuţi de departe, cei doi puteau fi asemănaţi cu siluetele lui Don Quijote de la Mancha şi a scutierului său Sancho Panza. În afara celor descrise până acum, Milică mai avea o meteahnă: era foarte fricos. Odată, într-o zi de toamnă, s-a dus cu un tăbâltoc cu grăunţe la moara de apă din cotul Prutului să facă făină. Până să le vină rândul, cei care erau înaintea lui trăncăneau verzi şi uscate, ca să le treacă mai repede timpul de aşteptare. Când a început să se audă muzica de fanfară din satul Drepcăuţi, de peste Prut, unul dintre consăteni a început să povestească despre locuri şi lucruri necurate de prin sat. În podul unei case din Ponoară uneori, noaptea, cântă dracii muzică de fanfară, bat toba, bat ştiuleţii de păpuşoi, fac hărmălaie mare încât, bieţii oameni din acea casă nu se pot odihni după o zi de muncă. La o altă gospodărie, „necuraţii” sunt şi mai obraznici: trag oghealul de pe cei din pat, pufăie sau chicotesc cu râturile lor ca de porc. Când aprind lampa, cei terorizaţi de „ducă-se pe pustii” nu văd nimic, toată şleahta de „copitaţi” dispare ca prin farmec, iar după ce sting lumina şi se culcă la loc, „spectacolul” reîncepe. Zadarnic s-a străduit un „Toma Necredinciosul” să le explice oamenilor că, de fapt, atunci când este vreo nuntă sau vreun bal în Basarabia, sunetul muzicii de fanfară se izbeşte de muchea Holmului şi ricoşează sub formă de ecou, părând că se aude în podurile caselor de lângă Prut, iar hârşâitul ştiuleţilor de porumb şi hodorogeala oalelor răsturnate tot prin poduri, precum şi miorlăiturile şi stuchiturile ce te pot trezi din somnul cel mai profund nu sunt altceva decât fondul sonor al „nunţilor” cotoilor şi mâţelor intrate în călduri şi, ca la orice nuntă, uneori, nuntaşii se mai iau la bătaie. Majoritatea sătenilor preferau să creadă că locurile unde se aflau acele case erau locuri necurate, bântuite şi trebuia adus popa să ţină o slujbă şi să stropească cu agheasmă sau, dacă nu, să fie stricate casele şi clădite altele în altă parte. Milică asculta cu luare-aminte şi cu teamă toate acele teribile întâmplări, făcându-şi din când în când semnul crucii, devenind din ce în ce mai agitat. Până când a terminat şi el de măcinat se întunecase de-a binelea. Unul dintre povestitori, Axinte Moşneguţu, a observat reacţia lui Milică la depănarea acelor grozăvii drăceşti, ce făceau să-ţi îngheţe sângele în vene. În timp ce Haldan de Vară lega sacul la gură, Axinte şi-a făcut de lucru pe afară şi a mers cam vreo sută de metri pe cărarea ce o lua prin lunca Prutului spre sat, după care s-a ascuns într-o tufă de lângă potecă. Tocmai când Milică trecea pe acolo cu sacul de făină în cârcă, Moşneguţu a început să-l strige pe nume, mai mult şoptit, cu o voce prefăcută, misterioasă: - Milucăăă… Milucăăă! Degeaba a încercat Milucă să se uite în stânga şi în dreapta, pentru că, oricum, nu vedea nimic prin acea beznă. A luat-o la goană cu sacul în spate, însă n-a putut fugi prea mult din cauza poverii prea grele şi a constituţiei sale fizice. S-a oprit să-şi mai tragă sufletul, gândindu-se că poate i se păruse doar că-şi aude numele strigat. În acest timp, „Diavolul”, mergând tiptil, pe căi lăturalnice, a ajuns iar cu o bucată de drum înaintea lui şi s-a ascuns din nou. Când şi-a auzit pentru a doua oară numele strigat în acea pustietate, pe un întuneric ca de smoală, Milică a aruncat sacul cu mălai de pe umăr şi a luat-o la sănătoasa spre sat, neoprindu-se decât acasă, cu limba scoasă de un cot, cu ochii ieşiţi din orbite ca la melc şi abia mai putând să respire. A doua zi, Milică s-a întâlnit cu Axinte Moşneguţu în Deal la Poartă, iar acesta i-a spus, zâmbind pe sub mustăţi: - Nu credeam că eşti aşa de sprinten şi forţos. Ce ţi-a venit aseară de ai luat-o la fugă cu sacul în spate? Am strigat de câteva ori după tine ca să-ţi zic că eu eram cu căruţa cu cai şi voiam să iau şi sacul tău până acasă. După această întâmplare, Milică n-a mai crezut în draci, dar, în schimb, din acel moment, şi-a pierdut încrederea în bunăvoinţa sau în bunele intenţii ale oamenilor. De fiecare dată când asculta câte o păţanie povestită de cineva, spunea pe un ton sentenţios: „Omul este Dracul!”.

© Marcel Chitac 2013

DESPRE „UCIGĂ-L TOACA”

Nu demult, enoriaşii unei parohii dintr-un sat oarecare l-au reclamat pe preotul paroh la „înaltele feţe bisericeşti” pentru că acesta stabilise nişte tarife exagerat de mari pentru oficierea slujbelor la nunţi, botezuri sau înmormântări, în ciuda crizei care bântuie ca un strigoi. Şi, de parcă asta n-ar fi fost de-ajuns, tânărului preot, în spiritul iubirii aproapelui, îi plăceau mai mult enoriaşele tinere şi frumuşele decât acelea care se pregăteau pentru cele veşnice.

În urma plângerii făcute, protopopul care răspundea de parohie a fost trimis să facă cercetări.

Cum popă la popă nu-şi scoate ochii, protopopul a ajuns – după audierea părţilor – la o concluzie  halucinantă: „Aici şi-a băgat diavolul coada!”

Auzind acest verdict, te face pe tine, simplu spectator la toată povestea asta, să tragi o altă concluzie: în ziua de azi, numai diavol să nu fii; poţi fi tratat oricând ca un acar Păun şi nu beneficiezi niciodată de prezumţia de nevinovăţie.

Se pare că omul i-a inventat pe Dumnezeu şi pe Dracul, doar pentru a avea pe cine da vina, ori de câte ori i se întâmplă ceva. Dacă îi iese „afacerea”, înseamnă că l-a ajutat Dumnezeu; dacă nu, este clar că şi-a băgat Înalt Preaticăloşia Sa Aghiuţă coada.

De multe ori, m-am întrebat de ce popii au sutana lungă până în pământ, de nu li se mai văd nici călcâiele?! Să nu li se observe coada?

Ce gânduri necurate îmi trec prin cap, ducă-se pe pustii!

© Marcel Chitac 2013

ORIGINILE RĂULUI

O condiţie esenţială pentru păstrarea bunelor relaţii între oameni – rude, prieteni, colegi, vecini – este aceea de a nu-şi deconspira simpatiile sau convingerile politice şi religioase. În caz contrar, de la a se evita unii pe alţii, a nu-şi mai vorbi, se poate ajunge până la relaţii conflictuale ce pot degenera în certuri sau chiar bătăi. Toate războaiele din istoria omenirii au fost generate şi întreţinute de doctrine politice sau de dogme religioase care au tulburat minţi şi au otrăvit suflete. Unde propovăduiesc politicienii şi reprezentanţii cultelor religioase apare între oameni şi dihonia, care se manifestă prin intoleranţă, ură, vărsare de sânge în numele celor mai nobile sau sfinte idealuri. Dacă Platon visa la o republică din care să fie izgoniţi artiştii care derutează cetăţenii cu „iluziile” lor, eu nu-mi pot imagina Raiul decât fără politicieni şi fără popi.


© Marcel Chitac 2013