PAGINĂ DE JURNAL

16 mai, orele 17.20. Rar mi se întâmplă să dorm după-amiază. O fi fost de la mâncarea copioasă stropită cu două pahare de vin roșu, de la aerul curat, răcoros, îmbibat cu miros puternic de floare de tei, ce năvălea pe ușa de la balcon, lăsată larg deschisă. După ce m-am așezat pe canapea pentru o scurtă siestă, fără să știu când și cum, am ațipit.

Abia îmi căzuseră pleoapele de sus peste cele de jos, că am și început să visez ceva plăcut, având ca fond sonor bâzâitul unui bărzăun enervat de faptul că nu mai găsea ieșirea și care se tot izbea cu capul de geam. Înainte de a mă dumiri despre ce era vorba în visul ce tocmai debutase, am auzit brusc o voce stridentă și tânguită de femeie, ca un bocet: „Sticle goale cu[m]păr! „Sticle goale cu[m]păr!”. Or exista și sticle goale fără păr? Oare care or fi mai bune, cele cu sau cele fără? – m-am trezit punându-mi aceste întrebări. Căutând răspunsurile potrivite, am adormit din nou, bântuit de imaginea unei mulțimi de sticle goale și păroase care mărșăluiau aliniate soldățește într-o formație compactă, perfect sincronizate în mișcări, precum în scena cu ciocane, din videoclipul piesei muzicale „Zidul” a formației Pink Floyd. Visul mi-a fost întrerupt din nou de discuția sau cearta de afară, ce întrecea în decibeli zgomotul monoton produs de insecta captivă cu care mă obișnuisem deja.

-         Domnule, să nu te superi pe mine că ți-o zic așa direct, dar dumneata nu știi s-o bagi! Este clar că nu știi s-o bagi! Uite ce rău mi-ai julit-o, deși aveai destul loc…

-         Ba știu s-o bag, vecină, dar a mea e mai mare și mai greu de băgat!

-         Nu-i adevărat, am auzit când și nevasta îți zicea că nu știi s-o bagi, nu te mai scuza degeaba! Alții o au mai mare și se descurcă fără probleme. Vecinul de pe partea cealaltă are ditamai duba și nu mi-a atins-o niciodată…

Eu eram cel cu duba, așa că mi-a venit inima la loc, iar bâzâitul enervant al bărzăunului mi se părea acum o muzică plăcută.

© Marcel Chitac, 2014

VIZITATORI NEPOFTIȚI

Tocmai plecam din Hârtop – livada lui tătuca (bunicul din partea mamei), situată în afara vetrei satului, într-o vale în formă de „U”, o Grădină a Edenului în miniatură, unde se aflau toate soiurile de pomi fructiferi, unele altoiuri fiind aduse din Basarabia înainte de război.
Era noaptea, întuneric beznă și ajunsesem la ieșire în dreptul nucilor de pe marginea drumului, când mi-au atras atenția niște flash-uri luminoase ce pătrundeau printre crengile pomilor de undeva din celălalt capăt al livezii. Mi-am dat seama imediat că era o farfurie zburătoare care ateriza chiar atunci.
De când îmi doream să asist la un astfel de spectacol, dar parcă nu-mi venea a crede ochilor că venise, în sfârșit, momentul să mă bucur de acest privilegiu. M-am tupilat după tufele de pomușoară, așteptând cu răsuflarea tăiată, plin de nerăbdare și curiozitate să văd cum arată în realitate acele creaturi.
Pe de altă parte, știam de la televizor că acei vizitatori nepoftiți din spațiu ar putea avea intenții pașnice, prietenoase, meritând să fie întâmpinați cu pâine și sare sau că, dimpotrivă, ar putea veni tentați de resursele noastre naturale, cu scopul de a ne extermina până la ultimul. De aceea, inima îmi bătea nebunește în piept, încercând să ghicesc cu ce treburi sosiseră ei prin Hârtop, la tătuca.
După câteva minute au început să se miște buruienile din fața mea și au apărut câteva arătări de înălțimea unor pitici, cu căpățâni mari și cu fețe puternic ridate, îmbătrânite și foarte urâte. Ajungând la numai trei metri de locul unde mă aflam și neștiind dacă sunt dintre cei buni sau dintre cei răi, m-am ridicat brusc în picioare și am strigat tare:
- Bau!...
- Ești nebun, ce-i cu tine, o să mă omori cu zile, ce te-a apucat să-mi strigi în ureche când dorm?! – a zis nevastă-mea, sărind ca arsă din pat.
Ea s-a speriat, dar eu m-am liniștit și m-am bucurat că am scăpat de ciudații ăia.

© Marcel Chitac, 2014

ALTOI

În timpul celui de-al doilea război mondial, pe ulițele satului sau pe ogoarele de la câmp, nu vedeai decât copii, femei și moșnegi. Bărbații între nouăsprezece și cincizeci de ani erau pe front.
La unele familii se aflau sub arme tatăl și fiul sau câte doi-trei frați în același timp. Nu de puține ori, în locul lor soseau acasă telegrame în chenar negru, prin care soțiile sau părinții celor plecați erau înștiințați că bravii ostași au căzut la datorie pentru patrie.
Ion Taraș și Adam Cotiugă s-au numărat printre „norocoșii” care s-au întors vii, dar mutilați; primului, schijele unui brand (aruncător de mine) îi retezaseră ambele picioare, iar celui de-al doilea îi fuseseră zdrobite brațele, când a vrut să arunce înapoi grenada ce-i căzuse în față.
Niciunul dintre ei nu mai era bun de muncă, ajungând o pacoste pe capul celorlalți membri ai familiilor lor. Nenorocirea i-a apropiat pe cei doi și, în scurt timp, au devenit prieteni de nedespărțit, încercând să se ajute între ei.
Pentru a-și putea folosi unul picioarele, iar celălalt brațele, Adam Cotiugă îl purta pe Ion Taraș într-un ham, ca un fel de rucsac, în spate. După o vreme, s-au obișnuit atât de mult cu această formă de „simbioză”, încât puteau face împreună orice muncă și se descurcau împreună ca un singur om normal.
Mai întâi, apariția celor doi prin sat era privită ca o ciudățenie, unii compătimindu-i, alții făcând glume deplasate pe seama lor. Mai târziu însă toți se obișnuiseră cu ei, ba chiar îi chemau să le dea de lucru: la tăiat lemne, la prășit, săpat sau cosit, mai ales că erau încă tineri și în putere.
Fiind mereu legați unul de celălalt sau doi într-unul, sătenilor le era greu sau li se părea nefiresc, atunci când li se adresau, să folosească două nume în același timp sau să-i strige pe rând.
De aceea, le ziceau la început fie Adamion, fie Ionadam, dar după ce unul mai hâtru a zis față de alții „Ia uite-i și pe altoiții ăștia doi!”, oamenii i-au numit „Altoi”, fără ca ei să se supere.
Treptat, compasiunea și stânjeneala celor din sat s-au transformat în admirație și respect față de Altoi, iar tandemul lor nu mai stârnea nedumerire, derută sau mirare decât străinilor.
După un an și ceva, „altoiții” s-au îngurluit cu o fată sărmană, rămasă singură pe lume, victimă colaterală a războiului, pripășită prin sat, venită nu se știe de pe unde. Grapina era numele orfanei ce se oferise să le gătească, să le spele și să deretice prin casă în schimbul unui adăpost și unui blid de mâncare.
Până la urmă, toată lumea s-a obișnuit și cu această situație, după ce a obosit clevetind.
Grapina a născut întâi un băiat, iar după doi ani încă unul, amândoi fiind cât se poate de normali, sănătoși și frumușei, atâta doar că nici ea, nici Adam Cotiugă și nici Ion Taraș nu știau cine era tatăl fiecăruia dintre cei doi prunci.
Pe părinții copiilor nu-i deranja și nu-i preocupa această dilemă, dar – cum se întâmplă întotdeauna – subiectul a dat iar apă la moară gurii satului. Admirația și respectul au fost înlocuite de aversiune și de ură fățișă. Unele muieri nu mai puteau pune geană pe geană noaptea, iar hoaștele de babe nu vedeau în cei doi schilozi decât întruchiparea Satanei și își făceau semnul crucii ocolindu-i sau întorcându-se cu spatele la ei, ori de câte ori îi întâlneau pe drum.
Bărbații, fiind mai toleranți sau crezându-se îndreptățiți să-și dea cu părerea, chiar și atunci când nu le-o cerea nimeni, s-au grăbit să se pronunțe cu privire la paternitatea vlăstarelor ieșite din Altoi, zicând că sunt niște „hibrizi”.

© Marcel Chitac, 2013

CUCOȘOAICA

Cucoșoaica – adică nevasta lui Cucoș – nu era frumoasă nici măcar văzută de departe sau pe timp de noapte cu cerul înnorat, dar, dracu’ știe de ce, avea mare trecere la bărbați însurați. Deși nu-mi face plăcere s-o spun, până și bunicul meu din partea mamei a căzut în mrejele ei.
Era fapt cunoscut de aproape tot satul că materialele pentru construirea noii ei case fuseseră donate de bunicu’.
Câte prostii sau nebunii nu fac uneori masculii din toate speciile pentru un „petic de negreață”, vorba lui N.D. Cocea. De vreme ce așa se întâmplă de la pește la elefant, înseamnă că asta este o lege a firii și, atunci, de ce n-am fi mai toleranți, mai înțelegători cu semenii noștri?
Bineînțeles că nu mă pot mândri cu faptele bunicului, însă nu pot fi nici prea aspru cu el, fie-i țărâna ușoară! A fost un om ca mai toți oamenii, cu calități și defecte, depinde din ce ungher privești lucrurile. Și-apoi, cine ar avea dreptul să arunce primul cu piatra? Cel ce n-a păcătuit cu fapta, a făcut-o sigur cu gândul.
O lume plină numai de oameni virtuoși n-ar avea niciun haz, ar semăna cu Raiul, adică o plictiseală veșnică și pe toată linia, nicio zi nu s-ar deosebi de celelalte și niciun suflet izbăvit de altul.
Literatura și artele în general se inspiră din lucrurile ieșite din comun, care se abat de la regulă și normalitate, și nu din banalități sau evoluții lineare previzibile sau predictibile. Ca să nu mai spun că, de cele mai multe ori, necazul sau ghinionul unuia poate fi motiv de amuzament și deliciu pentru ceilalți. Ăsta-i omul! Nu prea pare să fi fost făcut după chipul și asemănarea Domnului.
Pe vremea bunicilor, dacă vreo creștină avea dovezi sau doar bănuieli că bărbatul ei curvăsărește cu o vecină, femeia înșelată se ducea noaptea la casa „stricatei” și-i stropea pereții și ușa cu un șomoiog de pelin înmuiat într-un hârdău plin cu spurcăciunea din latrină, încât a doua zi aflau toți din sat care era păcatul gospodinei din casa „zugrăvită”.
I s-a întâmplat și Cucoșoaicei de câteva ori povestea asta, semn că o mai frecventau și alți mușterii, nu doar bunicul.
Cam așa se rezolvau problemele de acest gen, pe plan local și cu mijloace proprii, nu se ajungea niciodată la sinucidere, crimă pasională, nici măcar la divorț. Oamenii aveau un comportament mult mai cumpătat, mai „ecologic” chiar decât acum.
Într-o seară, bunica l-a urmărit pe învinuit după ce a plecat de acasă și l-a văzut intrând în ogradă și apoi în casă la Cucoșoaica.
A așteptat cam jumătate de ceas lângă gard, dar lampa din odaie tot n-a fost aprinsă și nu se vedea nicio mișcare. În cele din urmă, s-a dus și a bătut la ușă de mai multe ori până a ieșit împricinata cam tulburată, cu nasturii de la bluză încheiați cruciș și cu fusta îmbrăcată în grabă, cu fața la spate.
- Omul meu este aici? – o întrebă scurt și direct bunica.
- Da, ce să caute leliță Catincă bădia Vasile la mine la ora asta? Eu cu bărbatu-meu tocmai ne-am culcat mai devreme azi, că suntem vlăguiți de atâta muncă.
Atunci, femeia înșelată a intrat în tindă și a strigat:
- Vasile!
Fie că nu și-a dat seama care dintre cele două femei l-a strigat pe nume, fie că, recunoscând vocea neveste-si, fiind și pe întuneric, a crezut că se află la el acasă, cert este că delicventul surprins în flagrant a răspuns:
- Da!
- Hai acasă, omule, că-i târziu, vreau să mă culc și să pun zăvorul la ușă! Ce cauți aici noaptea, pe întuneric?
- Am venit să repar soba, dar nu găsesc chibriturile să aprind lampa…
În următoarele trei zile, bunica nu i-a mai gătit omului ei mâncare caldă, pe motiv că nu are cu ce aprinde focul la plită, după care i-a mai trecut supărarea.
Încercând să pună capăt într-un fel poveștii ăsteia, într-o zi, bunica l-a abordat direct pe Cucoș, când s-au întâlnit pe drum.
- Măi, Ghiță, tu știi că omul meu trăiește cu femeia ta? Uite, toate lemnele din care ți-ai făcut casa sunt luate și duse de el de la noi din ogradă; dar nu numai lemnele, câte lucruri n-o fi dus? Ție îți convine situația asta care se întâmplă? Nu pot să cred că nu știi, fiindcă vorbește tot satul!
- Păi, sigur că știu, dar îmi convine țață Catincă; bine că femeia mea primește cadouri și nu duce ea lucruri din casă la alții!
În cele din urmă, bunica s-a dat bătută, s-a resemnat, așteptând ca bătrânețea, ca efect al trecerii timpului, să le rezolve pe toate.
Este lucru verificat că oamenii la bătrânețe devin foarte virtuoși și rezistenți în fața ispitelor de tot felul.
Înainte de a muri, când bunicul a căzut la pat slăbit și neputincios, bunica îl întreba din când în când, plină de compasiune și de milă, din dorința de a-i alina suferința:
- Vrei s-o chem pe Cucoșoaica să vină la tine?

© Marcel Chitac, 2013

DOVADA

Deși în sat erau indivizi cu nume tare ciudate, nimeni nu mai știa dacă numele lor erau cele adevărate – trecute în acte – sau porecle. Toți erau atât de obișnuiți cu aceste nume sau pseudonime, încât n-ar fi acceptat nici dacă ar fi văzut negru pe alb că pe cei cu nume pocite îi chema, de fapt, altfel. Între nume și posesorul lui se crea o legătură perfectă, o concordanță ca între un brand celebru și produsul pe care-l desemnează.
Harțapelea era feciorul unei femei sărmane – nemăritată, vădană sau divorțată – căreia toată lumea îi zicea Floaca și atât. N-aveai cum s-o confunzi cu o altă femeie, pentru că era singura înzestrată cu acest nume. Este adevărat că nici ea, nici fiul ei n-aveau vreo zi trecută în calendarul creștin-ortodox pentru a-și putea serba ziua onomastică, dar nu păreau afectați de acest dezavantaj.
Fiind la vârsta când începuse să-i mijească mustața, era evident că acest flăcău în devenire nu mai era copil, dar nici bărbat, om matur nu putea fi considerat. Făcea parte mai degrabă din categoria cârlanilor – o categorie de mijloc sau de tranziție între cele două. Uneori, simțea cum îi clocotește sângele în vene și îi venea să facă lucruri deosebite, grozave chiar, spre a se remarca, a-și etala calitățile în fața celorlalți. De cele mai multe ori însă, acele lucruri sau fapte grozave erau percepute de alții drept grozăvii, acte condamnabile și nicidecum isprăvi demne de laudă.
Venind odată de pe toloacă, unde jucase „cățeaua” cu alți băieți, s-a întâlnit cu Melania – o fată cam de vârsta lui, sfioasă, blondă, frumușică, un pic pistruiată – care era vecină cu el, despărțindu-i doar câteva case. Acum, ea părea cam tristă, palidă la față și fără vlagă. I s-a plâns că de câteva zile nu se simțea prea bine și l-a întrebat dacă nu are cumva, întâmplător, niște pastile de durere de cap pe acasă.
- S-ar putea să am, dacă găsesc, ți le-aduc eu! – i-a răspuns el binevoitor.
Îi cam plăcea de Melania, dar nu știa cum s-o abordeze. Era bucuros că acum ea a apelat la serviciile lui și voia să profite de această ocazie. Nu era prea familiarizat cu medicamentele – maică-sa recurgea de obicei la leacuri băbești sau la descântece –, dar văzuse el odată la cineva niște pastile albe.
Cum a ajuns acasă, s-a apucat cu sârg și cu multă migală să cioplească sau să sculpteze cu briceagul în cretă niște forme mici, circulare, ce semănau cu „antinevralgicele”. Pentru a părea cât mai adevărate, le-a săpat pe una dintre fețe un șănțuleț transversal la mijloc.
Mulțumit de „opera” sa, s-a dus la Melania și i-a oferit prețiosul leac cu recomandarea să nu se sperie dacă se va pișa cam roșu, aceasta fiind dovada că pilulele luptă cu boala și își fac efectul.
În ziua următoare, Melania a venit la „vraci” radiind de fericire, era cu totul alta – veselă, luminoasă, nemaiștiind cum să-i mulțumească binefăcătorului ei.
După acest eveniment, cei doi au devenit din ce în ce mai apropiați, văzându-se aproape zilnic, altfel spus, erau „în vorbe”.
Harțapelea era mândru nevoie mare de cucerirea lui și se fălea de fiecare dată când se întâlnea cu ceilalți băieți, lăudându-se că intrase în grațiile Melaniei, iar ea era moartă după el.
- Numai gura e de tine! – i-o reteză scurt Pelituc Anichitoaiei, unul din ceata lui de prieteni.
Fie din invidie, fie din dorința de a-l întărâta, a-l șicana, acesta continuă:
- Pămpălău cum te știu, bag mâna-n foc că nu i-ai făcut nimic până acum… Ba, nici măcar nu i-ai văzut pupăza. Ia spune, câți pistrui are ea la păsărică? Să știi că fetele pistruiate pe față au pistrui și acolo, jos!
Lăsând impresia că s-a supărat la auzul acelor vorbe de batjocură, Harțapelea și-a părăsit grupul de pretinși prieteni, însoțit fiind de râsetele și de glumele lor răutăcioase.
După vreo săptămână, când s-a dus în vizită la Melania, îndrăgostitul a profitat de faptul că ea era singură acasă și, fără nicio explicație sau avertisment, a trântit-o pe spate pe laiță, i-a ridicat poalele-n sus, i-a tras chiloții în jos și, neținând seama de zbaterile, protestele, sudalmele și țipetele fetei, i-a studiat cu luare-aminte crângul de floci și împrejurimile lui, după care i-a smuls un smoc de cârlionți, făcând-o să urle de durere.
A plecat imediat, ținând strâns între degete prețiosul trofeu, lăsându-și victima răvășită, nedumerită, plângând de rușine, de ciudă sau din cauza usturimii.
Pelituc Anichitoaiei se afla la masa din ogradă, sub stejarul falnic și mânca mămăligă cu năcreală când a intrat pe poartă Harțapelea, apropiindu-se de el cu pași hotărâți, zâmbind pe sub mustață ștrengărește și, fără a da ziua-bună, a desfăcut pumnul lăsând să cadă pe masă, lângă strachină, un snopușor de peri blonzi, ondulați, ce sclipeau în bătaia soarelui, de parcă ar fi fost din aur. La prima pală de vânt, unii din ei au nimerit în strachina cu năcreală, plutind și învârtindu-se în cerc, iar ceilalți s-au împrăștiat prin ogradă.
Abia după ce și-a tras un taburet sub el și s-a așezat nepoftit, având o expresie ca de copil mic la vederea sânului mamei, a deschis gura:
- Ai avut mare dreptate, să știi că Melania are trei alunițe între picioare, una pe partea dreaptă și două pe partea stângă! Uite, ți-am adus dovada că le-am văzut și nu spun minciuni.
După această faptă remarcabilă, care a echivalat cu un examen de maturitate, Harțapelea și-a câștigat, o dată pentru totdeauna, încrederea celorlalți în cuvântul său.

© Marcel Chitac, 2013

RĂZBUNAREA

Într-o primăvară, în prima duminică de după Paști, m-am dus la cimitirul din sat pentru a identifica mormintele străbunilor mei și a face curățenie în jurul lor. Ziua următoare era Paștele Blajinilor, când oamenii din sat trebuiau să vină cu mâncare gătită, băutură și ouă roșii, aduse special pentru pomenirea și prăznuirea morților. La plecare, l-am văzut pe moș Axinte Chipoancă, dereticând de zor deasupra unui mormânt rămas fără cruce.
După ce ne-am salutat și am schimbat câteva vorbe, l-am întrebat ce rudă a lui își face acolo somnul veșnic.
- Nu-i o rudă! – mi-a răspuns el.
- Atunci, o fi fost un bun prieten… – am încercat să ghicesc eu.
A zâmbit, dând ușor din cap și și-a întors privirea spre mormânt, uitând pentru câteva minute de prezența mea, apoi m-a cuprins cu brațul drept de umăr și mi-a propus să ne întindem pe iarba fragedă, ce abia ieșise. Stând sprijinit într-un cot, și-a aprins o țigară, din care a tras cu poftă și, după ce a suflat un nor de fum, a început să-mi povestească:
- Vezi dumneata, spre deosebire de unele femei care, cu toate că nu dau pe-afară de frumusețe, parcă-l au pe „vino încoace”, altele, din contră, arată foarte bine, n-au nici un cusur, dar sunt precum florile de cacadâr ce țin la distanță cu țepii lor orice mână ar încerca să le atingă. Până la urmă, cele din a doua categorie se ofilesc odată cu trecerea timpului, mor fete bătrâne și nu înțeleg, nici ele, și nici cei din jurul lor de ce au fost atât de bătute de soartă sau lipsite de noroc. Era o fată pe vremea când eram și eu mai tânăr – Clemența Apălămăriței o chema. Despre ea se putea spune că făcea parte dintr-o a treia categorie. Era înaltă, frumoasă, cuminte, dar s-a măritat abia când avea aproape patruzeci de ani. Bărbatul care a luat-o părea un om blajin, era destul de arătos și gospodar. Nu știu de ce, căsnicia lor n-a durat prea mult și cei doi s-au despărțit. Clemența nu s-a mai recăsătorit, dar și-a găsit un ibovnic de taină – sau el a găsit-o pe ea – un megieș însurat, având și doi copii. Relația lor a rămas bine ascunsă, pentru a nu intra în gura satului, numai că, până la urmă, nevasta amantului a aflat; n-a făcut huit din cauza asta și nici nu și-a probozit bărbatul; în schimb, a pus la cale o răzbunare cumplită. Sub un pretext oarecare, soția înșelată împreună cu fratele ei i-au făcut o vizită Clemenței acasă, au imobilizat-o și i-au îndesat coji de ouă sparte în acel loc care îndeamnă la păcat. Deși după câteva zile femeia ce greșise în fața Domnului a început să se simtă din ce în ce mai rău, de rușine pentru cele întâmplate, n-a spus nimic nimănui și nici la doctor nu s-a dus. La scurt timp și-a dat obștescul sfârșit, după ce puroiul și stricăciunea îi cuprinseseră tot trupul, ducând cu ea în mormânt atât păcatul ei, cât și pe cel al ucigașilor ei.
S-a așternut tăcerea peste amândoi și peste cimitirul care găzduia mai multe generații de consăteni, ale căror râsete, înjurături, chiote sau bocete răsunau altă dată pe drumul din apropiere.
Mi-am luat rămas-bun de la moș Axinte, amintindu-mi că mai aveam și alte treburi de rezolvat în acea zi. Când am ajuns aproape de poarta bisericii, m-am oprit, m-am întors cu fața spre fostul interlocutor și l-am întrebat:
- Dacă Clemența n-a spus la nimeni ce-a pățit, de unde știi matale cauza morții?
- Eu i-am fost ibovnic, iar ăsta-i mormântul ei!

© Marcel Chitac, 2013

INCORUPTIBILUL

Pentru a scurta drumul spre locul unde aveam treburi, am luat-o prin Cişmigiu. De departe am zărit şi am recunoscut o veche cunoştinţă: un fost general, acum un onorabil pensionar, ce-şi plimba câinele. De fapt, în acel moment, amândoi stăteau pe loc; generalul a scos un biscuit din buzunar, l-a apropiat de botul câinelui, iar când animalul a vrut să-l înşface, stăpânul său a retras repede mâna cu momeala şi a ascuns-o la spate. Până să ajung lângă el, a repetat gestul de mai multe ori.
După ce ne-am salutat, l-am întrebat:
- De ce chinuiţi bietul animal? Nu vedeţi că-i curg balele de poftă?
- Nu-l chinui, îl dresez, mă corectă el.
- Şi la ce i-ar folosi acest dresaj?
Spre a-mi oferi lămuriri, m-a invitat să ne aşezăm pe o bancă.
Îl cunoşteam pe acest bătrânel simpatic – cu nelipsitul lui baston cu mâner de fildeş şi cu papion la gât – de mulţi ani, încă de pe vremea când era locotenent-colonel şi un pasionat colecţionar de artă.
- Dragul meu, când eram tânăr ofiţer aveam o funcţie importantă la minister; trebuia în fiecare an să merg prin ţară şi să inspectez toate unităţile militare care aveau arma în care eram eu specializat. În urma acestor verificări, dădeam calificative, note, unităţilor cu pricina, în funcţie de care, comandanţii şi ceilalţi ofiţeri primeau sau nu promovări, avansări în grad sau prime substanţiale. Miza era foarte mare şi, oricât s-ar fi străduit ei să văruiască bordurile şi copacii din cazarmă, să lustruiască ţevile tunurilor sau să prezinte onorul ca la carte, oricând puteam să le găsesc nod în papură – adică nereguli sau scăpări – dacă voiam. Erau la mâna mea şi ei ştiau asta.
Pentru a fi siguri că vor primi calificativul „foarte bine”, comandanţii unităţilor inspectate de mine îmi ofereau o primire regească: cea mai bună cameră de la căminul garnizoanei, bucate alese şi băuturi rare, iar ca „desert”, la culcare, în cameră, mă aştepta o fătucă bine dotată de natură şi bine instruită de şefi, îmbrăcată doar într-un halat de casă, fără nimic altceva pe dedesubt.
După ce „desertul” îmi făcea ochi dulci şi mi se aşeza pe genunchi, bineînţeles că începeau giugiulelile, desfătându-mi privirea şi simţul tactil cu formele ei anatomice fierbinţi, iar când simţeam că nu mai pot rezista, o expediam cu brutalitate pe diavoliţă din cameră şi alergam la baie, unde mă masturbam, pentru a mă descărca de tensiune.
Dragul meu, nu mă înţelege greşit, aş vrea să-ţi spun că făceam asta, pentru că nu voiam să cedez ispitei, pentru a nu deveni coruptibil, şantajabil. Să ştii că şi gestul lui Onan, din Vechiul Testament, denotă multă bărbăţie şi putere de rezistenţă în faţa ispitei, nu întâmplător fapta sa este trecută în Cartea Sfântă. Acolo scrie: „Ştiind însă Onan că urmaşii nu vor fi ai lui, de câte ori intra la femeia fratelui său, îşi vărsa sămânţa pe pământ, ca să nu-i ridice urmaşi fratelui său”. Din păcate, psihologii din zilele noastre l-au ridiculizat şi au considerat comportamentul său deviant, ca pe un act reprobabil cu substrat maladiv, clinic.
Explicaţia dată de generalul în retragere la forma de dresaj aplicată patrupedului său m-a lăsat fără replică şi într-o stare de confuzie, din care mi-am revenit mult mai târziu. M-am despărţit de „dresor” cu scuza că eram grăbit, aveam treburi urgente de rezolvat şi în scurt timp am dat uitării acest episod, prins cu necazurile şi problemele mele cotidiene.
După vreo două luni, naiba m-a pus s-o iau iar prin parcul Cişmigiu, fiind cam pe la aceeaşi oră ca şi rândul trecut. Pe aleea principală ce dădea spre primăria capitalei, fostul general se plimba însoţit de câinele său credincios.
După salut şi întrebările protocolare, „incoruptibilul” îmi zise:
- Haide să-ţi arăt ceva!
Şi-a scos din buzunar un biscuit, l-a lipit de botul animalului, iar acesta, după ce l-a adulmecat, a întors capul scârbit într-o parte, de parcă ar fi văzut în faţa ochilor cartea cu titlul „Ce-i de făcut?” a lui Vladimir Ilici Lenin, având o privire ce exprima toate înjurăturile din lume, în toate limbile, inclusiv în cea câinească, apoi a ridicat un picior din spate şi a urinat pe tufa de lângă el.
Foarte satisfăcut de performanţa sa şi de evoluţia elevului, ex-generalul mă întrebă:
- Ei, ce zici de asta?!
- Ce să mai zic, m-aţi dat gata amândoi; cred c-ar trebui să propuneţi avansarea dulăului la gradul de colonel, cel puţin!
- E prea târziu pentru el, are deja vârsta unui câine pensionar… Dar îţi dau o altă veste bună: cred c-o să m-apuc să-mi scriu memoriile.
- Asta da, veste bună, abia aştept să le citesc…
De atunci mi-am propus să ocolesc parcul Cişmigiu şi să nu mai scurtez niciodată drumul.

© Marcel Chiţac, 2013