BICĂ

Calul nostru, Mircea, era priponit și păștea otavă pe valea pârâului, lângă salcia scorburoasă, crescută strâmb, într-o parte, arătând ca o hoașcă de babă gârbovită cu o sarcină de fân în cârcă. Și Mircea era deja bătrân și avea la copita piciorului drept din spate un defect din naștere sau provocat de nepriceperea unui pretins potcovar. Handicapul lui se vedea doar atunci când trăgea căruța și mergea la trap. La fiecare pas, făcea o buclă prin aer cu acel picior, precum un dirijor cu bagheta la finalul unui pasaj muzical fortissimo. Avea același mers ca Pelaghia lui Chisăliță, ce suferea de o meteahnă asemănătoare. Era și ea beteagă tot la piciorul drept, după ce bărbatu-său, din cauza beției sau a prostiei, a aruncat în ea cu un retevei. Noroc că n-a nimerit-o la cap.

Dar nu despre Mircea, și nici despre Pelaghia lui Chisăliță voiam să vă povestesc. Era seara, deja se înnopta când m-am dus la Mircea să-l adap și să-l aduc acasă. Se lăsase roua, aerul era jilav, greierii și caii-popii cântau prin iarbă, iar broaștele le țineau hangul în bulhacul făcut în pârâu, pentru pus cânepă la topit. Prin semiîntuneric am zărit o moviliță neagră în preajma calului. „O fi un mușuroi proaspăt de cârtiță sau o grămadă de găluște, la fel de proaspete, făcute de Mirciulică” – mi-am zis întâi. În clipa următoare, acea pată neagră a început să se miște, scoțând un scâncet ca de copil mic. „Ce-o mai fi și asta?” Spre a mă dumiri, am făcut câțiva pași în acea direcție, încercând să văd mai bine, de aproape, ce era acolo. Scâncetul s-a transformat în scheunat și o mogâldeață neagră ca șmoaga încerca să fugă, speriată, de mine. Abia atunci am observat că era un pui de câine foarte mic, pe care-l abandonase cineva care o fi vrut să scape de el, dar n-a avut tăria să-l înece în bulboană. L-am luat în brațe, mângâindu-l ușor pe cap și vorbindu-i în așa fel încât să-l fac să înțeleagă că nu-i vreau decât binele. Tremuratul, scâncetele și suspinele lui m-au convins să-l iau acasă și l-am băgat în buzunar.

Începând din acea noapte, orfanul dormea doar lângă Mircea care, ca o mamă, avea mare grijă să nu-l calce sau să nu se culce peste el. Cum fiecare animal din gospodărie avea un nume, trebuia botezat și el, neapărat. Am început cu litera A și mi-a venit în minte Azor, dar parcă nu i se potrivea unui cățel așa de mic. Trecând mai departe la B, când am rostit cu voce tare Bică, ghemotocul negru a ridicat botul, s-a uitat la mine și a ciulit urechile, iar Mircea a dat de două ori din cap în sus și în jos, în semn de aprobare, fornăind sonor pe nări.

În timpul zilei, când Mircea mergea la lucru sau la păscut, Bică își petrecea vremea mâncând sau dormind, ba la soare, ba la umbră, cu porcul Mitruță. A fost acceptat până la urmă și de Viorica, stăpâna curții și a podului casei, o mâță neagră cu pete albe, căreia toți câinii vecinilor îi știau de frică. Niciunul nu avea îndrăzneala să se apropie la mai puțin de un metru de gard, după ce au simțit pe pielea lor ce gheare ascuțite și ce labă iute are. Nu mai spun de urâtul ei obicei de a stuchi ca o mahalagioaică atunci când se enerva.

Făcându-se dulău, îl legam pe Bică ziua și-l lăsam liber noaptea, numai că avea năravul să sară gardul și să umble durlea prin sat. De frică să nu pățească ceva, nu-l mai dezlegam nici noaptea. Gustul libertății însă era prea puternic, iar el a făcut ce a făcut și s-a slobozit singur. Ca să nu mă supăr, a doua zi dimineața mi-a adus și mi-a lăsat în pragul ușii de la tindă, drept cadou sau mită, un știulete de porumb, luat de pe undeva din peregrinările lui. De atunci, în fiecare dimineață, găseam în fața ușii un porumb, un pantof (el nu știa că pantofii sunt perechi) sau o ulcică din lut, în care se punea laptele, după care gospodina o spăla și o așeza cu gura în jos pe un par de gard să se usuce. Într-o dimineață, am găsit o pielicică de miel astrahan, din acelea din care se făceau căciuli; altă dată, mi-a adus o piele întreagă de porc. Mă aflam într-o situație dificilă, contradictorie: nu știam dacă să-i mulțumesc lui Bică pentru cadourile oferite zilnic cu atâta devotament și altruism sau să-l cert, să-l pedepsesc într-un fel, acele obiecte fiind furate de pe la vecini.

La drept vorbind, și Mircea făcea uneori prostii când era tânăr. Dacă voia să vină mai devreme acasă sau avea chef să se întâlnească cu alți cai de prin sat, scotea priponul din pământ cu dinții, punea coada pe spinare și o lua la sănătoasa alergând și nechezând cu coama fluturând în vânt, aruncând picioarele dinapoi în sus. Așa-i copilăria și tinerețea la câini, la cai, ba chiar și la oameni. Chibzuința sau buna-purtare nu sunt pe primul loc la aceste vârste.

Îmi amintesc cum odată, când aveam vreo șase-șapte ani, părinții m-au luat cu ei la prășit în Broscărie. Ei prășeau, iar eu ar fi trebuit să am grijă de Leon – un berbec cu un corn rupt și chior de un ochi, ca urmare a luptelor duse pentru „fete” - și de o oaie bătrână, pe care o chema Jinița. Oile pășteau pe marginea drumului, în dreptul ogorului, iar treaba mea era să nu le las să mănânce frunzele și tulpinile tinere, fragede, de porumb de pe culturi. Plictisindu-mă, am încercat să mă joc cu ele. Lui Leon i-am pus pe cap pălăria tatei, iar pe Jinița am îmbrobodit-o cu basmaua maică-mi, gândindu-mă că așa ar trebui să arate un cuplu care este format din soț și soție. M-am amuzat privindu-i, până când mi-a venit o altă idee: să prind țânci, turnându-le apă pe gaura de intrare în vizuina din pământ. În acest timp, oile au intrat în lanul de porumb și, în afara stricăciunilor și pagubei făcute pe ogoarele vecinilor, când s-au întors, după câteva ore, nu mai aveau nici pălăria, nici basmaua. Degeaba am colindat ogoarele în lung și-n lat până la lăsarea serii. Ai mei au fost nevoiți să se întoarcă acasă cu capetele descoperite, la fel ca oile. Doar Leon și Jinița, cu burțile pline, nu păreau a fi deloc supărați de pierderea unor obiecte incomode și inutile.

Într-o dimineață, n-am mai văzut niciun cadou în fața ușii de la intrarea în casă, dar nici Bică n-a mai apărut. La fel a fost și în a doua și a treia zi. Am tras concluzia că i-o fi pus gând rău cineva, care-și găsea încălțările desperecheate sau căruia îi dispăreau oalele din gard și l-o fi prins în jumâc sau l-a otrăvit.

Au trecut cinci ani de atunci. Îmi aminteam din când în când isprăvile lui Bică și încercam să înțeleg ce-o fi fost în mintea acelui câine, de-mi aducea lucruri care nu erau de mâncare și nici n-ar fi trebuit să prezinte vreun interes pentru un câine normal. Cu toate că fura, parcă nu merita totuși să aibă parte de o moarte cumplită, chinuitoare. Venise primăvara, zăpada se topise, era cald, păsările își făceau cuiburi cântând, zarzării înfloriseră înainte de a înfrunzi, conform obiceiului lor, iar eu m-am dus în grădină să greblez buruienile uscate și alte gunoaie, pentru a le da foc. În partea de jos a unui trunchi de măr, acoperit de licheni și de cojile scoarței năpârlite, au ieșit la soare din ascunzătorile tainice o mulțime de gâze roșii cu puncte negre pe spate, numite, Dumnezeu știe de ce, vacile Domnului. Stăteau unele lângă altele nemișcate, formând un mozaic rubiniu, încercând să-și revină din amorțeală. Unele, care au ieșit din hibernare mai devreme, dar aveau probleme din pricina lipsei antigelului în timpul iernii, erau duse remorcate sau tractate, mergând de-a-ndăratelea. Pe o tufă de iarbă, rămasă de cu toamnă, dormea ghemuit, stând colac, un câine pricăjit, slab și plin de răni, cu blana înscăiată. M-am apropiat cu prudență de el, gândindu-mă că ar fi putut să fie turbat. Când m-a zărit, a tulit-o la fugă șchiopătând, cu coada între picioare, scheunând jalnic, apoi s-a oprit brusc, uitându-se nedumerit la mine, și eu la el. Fiecare dintre noi avea impresia că parcă ne cunoșteam de undeva. Părea mult diferit pentru a fi cine speram eu să fie și totuși i-am zis într-o doară: „Bică!?”. Auzindu-și numele, a început să dea din coadă din ce în ce mai repede, apropiindu-se de mine cu sfială, mergând mai mult târâș, făcând pauze, stând cu capul plecat, scâncind ca atunci când l-am găsit lângă Mircea. Ajuns la picioarele mele, s-a lăsat pe burtă cu botul pe labe, iar eu am început să-l mângâi pe cap, întrebându-l unde a fost și ce a făcut atâția ani. El a încercat să povestească atât de repede, cu sughițuri, jeluindu-se, scoțând câte un scheunat, lingându-mă pe mâini și pe față, încât nu am înțeles nimic. L-am primit și l-am tratat la fel ca pe fiul risipitor întors la casa părintească, pentru a-l face să uite calvarul prin care trecuse. Cușca lui era lângă siacul cu porumb și, deși îi dădeam mâncare bună și pe săturate, scotea câte-un știulete printre șipci și rodea grăunțele uscate, tari ca piatra, ceea ce m-a făcut să cred că acolo unde a fost ținut captiv, prizonier, atâția ani, a suferit mult de foame. Ori l-o fi prins cineva din sat și l-a legat tot lângă un siac, fără să-l răsfețe cu mâncarea și abia atunci a reușit să se elibereze, ori a trecut în Basarabia iarna, când era Prutul înghețat și nu a mai putut veni înapoi, următoarele ierni fiind mai blânde, până la aceasta din urmă, geroasă, care tocmai se terminase.

Bică a mai trăit încă șapte ani, murind de bătrânețe, ducând cu el în mormânt taina celor întâmplate în perioada cât a lipsit de acasă.

© Marcel Chitac, 2015