Aspazia nu purta niciodată rochii,
fuste, basmale, ci doar pantaloni, pălării ori căciuli bărbătești, avea un mers
greoi, apăsat, ca de cioban și vocea răstită, bolovănoasă. Ar fi câștigat orice
concurs la înjurat sau la fluierat cu degetele-n gură. Umbla toată ziua cu
căruța cu cai și încărca sacii plini cu ușurința cu care alte femei împleteau
colțuni la iglițe. Se simțea în largul ei în compania celorlalți căruțași, atât
la lucru, cât și la cârciumă, singurul loc unde se spovedea și se împărtășea.
Din această cauză, toată lumea în sat îi zicea Aspăzoiul, ceea ce nu părea să o
deranjeze deloc.
În ciuda aparențelor, Aspăzoiul avea și
ea un bărbat. Nu era cununată cu Ion Opalcă venit din Rediu, care ducea o viață
discretă și rar era văzut în lume. Mulți oameni din sat nici nu știau cum
arăta. Suplu, cu picioarele în X, el mergea precum manechinele pe podium, cu
pași împleticiți și mișcări ale mâinilor foarte grațioase, parcă îndelung
studiate, arborând mereu un zâmbet galeș, blajin, ce i se întipărise pe figură
ca o mască. Aproape la orice întrebare răspundea etalând acel zâmbet, clipind
des din genele lungi, răsucindu-și capul în stânga și în dreapta, încât fiecare
înțelegea ce-i convenea din răspunsul său. Nu se prea știa care erau
preocupările sau îndatoririle lui casnice, pentru că nu primea musafiri și nici
nu făcea vizite.
Cu toate că nu era prea clar care din ei
era bărbatul și care femeia, cei doi au avut un copil, pesemne născut de ea, de
Aspăzoiul, dar să nu mă-ntrebați cu cine semăna și nici dacă era băiat sau fată,
acesta prăpădindu-se la scurt timp după venirea sa pe lume.
Aspăzoiul a trăit mulți ani într-o
armonie neafectată de nimeni și de nimic cu Ion Opalcă, căruia oamenii din sat
îi ziceau simplu Nică, iar răutăcioșii începuseră să-l numească Nica sau
Ninica. Ea își îndeplinea cu vrednicie îndatoririle de căruțaș, cosaș sau
tăietor de lemne, iar el ținea casa curată și o aștepta cu mâncare caldă.
Pentru prima dată de când conviețuiau,
cei doi au primit o invitație din partea unor rude apropiate de-ale ei să
participe la nunta fiului lor. Această invitație a însemnat pentru Aspăzoiul o
trezire dintr-o stare de lentoare, din rutina care-o făcuse până atunci să
creadă că viața ei era cât se poate de firească, că nici nu ar fi putut trăi
altfel sau că nu și-ar fi dorit altceva ori mai mult de atât. Abia atunci a
realizat că nu fusese dusă la altar îmbrăcată în rochie de mireasă, nu se
simțise importantă sau deosebită nici măcar o zi, că trăia cu Nică fără cununie
și că-și petrecea mai multă vreme cu caii și căruța decât cu cel ce-i era
concubin. Aproape că nici nu-și amintea în acel moment cum arăta la lumina
zilei omul de lângă ea, ce pantaloni purta sau ce culoare aveau cămășile lui.
Pleca dimineața în zori cu căruța la lucru și se întorcea seara târziu acasă,
ocupându-se mai mult de cai decât de omul ei. Până și noaptea în pat simțea
drâgâitul căruței cu roțile din lemn prinse în șină de fier și vorbea prin
somn, zicând: „Prrr! Țuric! Dii, dalacii dracului!”.
Vestea că va lua parte la o nuntă a fost
pentru ea ca ieșirea dintr-o pâclă deasă, ca o străluminare „pe drumul
Damascului”. Neștiind când sau dacă se va ivi și o altă ocazie, și-a propus să
nu se facă de rușine în fața satului, să strălucească la nuntă mai ceva ca
mireasa. Poate că după acest eveniment, lumea își va schimba impresia despre ea
și, în loc de Aspăzoiul, îi va zice cu respect, admirație și simpatie Aspăzica.
Cum bani avea destui din munca ei, neavând în schimb timpul necesar sau
tentația de a-i cheltui, s-a dus în ajunul nunții la Darabani, pentru a face
cumpărăturile și pregătirile necesare. Și-a ales de la chiloți fini, sutien,
ciorapi din cei lungi, cu dungă la spate
– lucruri pe care nu le mai purtase până atunci, doar auzise despre ele sau le
văzuse la alte femei – până la o rochie
de stambă cu multe flori mașcate pe ea, pantofi de lac cu fundă și o poșetă.
Tocmai se pregătea de întoarcere, dar s-a gândit că ar fi bine să-și pună și
părul pe moațe la coafor. I-a povestit coafezei, care a privit-o ca pe-o
ciudățenie, pentru ce se dichisea atâta. Încurajând-o, aceasta i-a spus că o
femeie coafată, dar fără unghii și buze roșii ar arăta ca o nuntă fără lăutari.
Ardea de nerăbdare să ajungă acasă.
Exact cum și-a dorit, Nică al ei nu era prin ogradă și nici în casa cea mare,
unde a intrat pe furiș, să nu fie observată și a-nceput să-și lepede în grabă
hainele care acum i se păreau oribile, respingătoare. Mai greu i-a fost să se
echipeze cu cele noi, neobișnuite pentru ea. Când a fost gata și s-a privit în
oglindă spre a vedea schimbarea la față, nu s-a mai recunoscut. Deși de obicei
se ținea tare în orice situație, acum era cât pe ce să leșine. O treceau toți
fiorii, inima îi bătea nebunește și cu cât se sucea și se răsucea mai mult în
oglindă, parcă o lua cu amețeală și frisoane. Dintr-o dată, se vedea și se
simțea ca o femeie adevărată sau ca un bărbat în urma unei operații de
schimbare de sex. Cum a putut trăi până atunci într-o stare de apatie, de
inconștiență sau de neglijență și indiferență totală față de propria persoană,
asemenea unui animal de povară, resemnat în hamul sau în jugul său? O fi trecut
destul timp de când stătea la oglindă, încercând să se obișnuiască cu noua ei
înfățișare. Și-a revenit abia când a văzut în aceeași oglindă, în spatele ei
chipul năuc, prostit, cu gura întredeschisă a lui Nică Opalcă. Radiind de
fericire, Aspazia s-a întors pe vârfuri spre bărbatul ei și l-a întrebat cu o
voce suavă, feminină:
- Ei, ce zici, îți place cum arăt?!
După ce și-a recăpătat graiul, silfidul
Nică s-a repezit ca turbat la ea, i-a încleștat amândouă mâinile-n gât,
strângând cu o putere nebănuită și a început să țipe pe un ton pițigăiat:
- Tu nu ești muierea mea! Arăți ca o
stricată, ești Diavolul! Piei, Satano!
Simțind că se sufocă, Aspăzica i-a pus
și ea mâna stângă în beregată, iar cu dreapta l-a înșfăcat de coaie, strângând
cu toată forța ei de căruțaș. L-a ridicat apoi deasupra capului până-n tavan și
l-a trântit de podea cu o bufnitură înfundată, stârnind colbul din covor. Nică
a icnit scurt, s-a întins de trei ori ca râma, încercând fără succes să tragă
aer în piept și a rămas inert, ca un sac cu cartofi, cu ochii bulbucați, gura
deschisă și strâmbă. Pe limba care-i atârna sângele curgea ca pe jgheab.
Zâmbetul galeș-blajin a dat bir cu fugiții, reușind să dispară pentru
totdeauna, lăsând în urmă un rânjet hidos.
© Chitac Marcel, 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu