Inventatorii din toate timpurile – de la
cei care au descoperit focul, acul, arcul sau roata până la părinții motoarelor
și a mașinăriilor de tot felul – au fost niște oameni leneși sau, mai delicat
spus, comozi. Disprețuind munca ce implica efort fizic, au încercat să-și facă
viața mai ușoară, punând acele drăcovenii să facă treabă în locul lor. Asta nu
înseamnă că toți leneșii sau puturoșii care fac umbră pământului degeaba sunt
și mari inventatori. Dacă ar fi așa, lumea ar arăta cu totul altfel.
Mihai Condurache a făcut cele patru
clase la școala din sat și ar fi mers la învățătură mai departe, numai să nu-l
ia tătâne-său la muncă la câmp. N-a fost să fie așa cum își dorea el și a rămas
tot restul vieții robul pământului și robul lui Dumnezeu. Spre deosebire de
ceilalți truditori, care atunci când aveau de făcut o muncă își suflecau
mânecile, scuipau în palme, ziceau „Doamne-ajută!” și se opinteau icnind,
gâfâind, asudând sau chiar înjurând, invocând tot vocabularul bisericesc, Mihai
Condurache chibzuia mult înainte de a se apuca de o treabă. Uneori chibzuia
atât de mult, că-i trecea vremea acelui lucru și nu mai era nevoie să fie
făcut. Era preocupat întotdeauna să facă în așa fel încât, cu un efort minim
rezultatul să fie maxim.
Ca să nu scape iar buruienile în
păpușoi, cum s-a mai întâmplat în anii din urmă, chibzuind și iar chibzuind,
pentru prășit și-a confecționat un scaun cu rotile și, în timp ce înfigea sapa
în pământ, tăind rădăcinile buruienilor hulpave, trăgea de coada sapei,
propulsând vehiculul înainte. La acest cărucior avea atașată și o umbrelă, care-l
proteja de soarele dogoritor. Bineînțeles, cei ce-l vedeau râdeau de el zicând
că-i nebun sau din cale-afară de leneș. Întotdeauna prostul râde de ceea ce nu
pricepe, crezând că lumea se rezumă doar la cât poate cuprinde mintea lui
puțină. Când unii au văzut pentru prima oară o femeie mergând pe bicicletă –
era cucoana Adela, mama popii Onofrei și a lui dom’ Fănucă felcerul – au râs de
s-au prăpădit, ținându-se cu mâinile de burtă.
Tot pentru a economisi efortul,
originalul inventator a făcut o gaură pătrată în peretele despărțitor dintre
cuhnie și camera de locuit, prin care trecea o bandă rulantă ce transporta
mâncarea și tacâmurile puse de nevastă-sa la un capăt, până pe masă, la
celălalt capăt, deși distanța nu depășea trei metri.
Mihai Condurache s-a însurat târziu,
abia pe la patruzeci de ani. Într-o zi de târg, o țigancă oacheșă întâlnită în
piață la Darabani s-a oferit să-i citească în palmă ca într-o carte, prevestindu-i
viitorul numai pentru un gologan. Nu că ar fi crezut în vrăji, descântece,
ghicit, în dezlegări sau legări, mai ales când avea de-a face cu o purtătoare
de multe fuste înflorate, dar s-a gândit că merita să se distreze oleacă. Nici
n-a desfăcut bine palma, că moneda a dispărut, fără ca el să simtă cea mai mică
atingere.
- Ia spune-mi, frumoaso, când o să mă-nsor
cu fata boierului Văsescu!?
Luându-i mâna lui într-a ei, după ce i-a
stuchit de trei ori în palmă, ghicitoarea a început să turuie ca o meliță, că
abia se înțelegea ce spunea:
- Înaltule, brădosule,
Neam sărăcăciosule,
Mult muncești,
Puțin agonisești.
Te-ai sculat într-o dimineață,
Pe negură și pe ceață,
Ai mers pe-un drum, pe-o cărare,
Ai călcat într-o gălbinare.
Mai bine-o mâncai
Decât o călcai!
Hai, mai pune-un ban aici ca să-ți
ghicesc mai departe, că altfel nu s-arată sămnili!
- Vezi, să nu-ți las eu niște sămni pe
schinare, de-o să mă pomenești!
Poate că ar fi rămas holtei toată viața,
dacă nu i-ar fi pus la cale cineva o farsă. Mătușa Fevronia, mama lui, începuse
să se plângă la toată lumea că feciorul său a ajuns flăcău tomnatic și, cu
toate că ea, o femeie vădană, sărmană, i-a făcut o casă nouă la șosea, el tot
pe capul ei stă. I s-a jeluit odată și lui Toader Văduvoiu care, în ciuda numelui
moștenit, era om însurat, gospodar la casa lui, doar că-i plăcea să se țină de
șotii, să șuguiască. După ce a ascultat-o pe bătrână povestindu-i cu lacrimi în
ochi despre marea durere ce-o avea pe suflet, ștergându-și lacrimile și mucii
cu-n colț al basmalei legate într-un nod făcut sub bărbie, acesta, înțelegând
gravitatea situației, i-a promis femeii:
- Ascultă, mătușă Fevronia, pun rămășag
cu oricine, pe orice, că eu o să-l fac pe Mihai al matale să se-nsoare până la
sfârșitul săptămânii ăsteia. Dar, pentru efortul meu, eu cu ce m-aleg? întrebă
Toader în glumă.
- Îți dau ce vrei mata, uite, ai să
primești de la mine o găină, pe cea mai frumoasă și deșteaptă, pe Boghița,
porumbaca cea cu gâtul gol și cu coc, dacă o să se-ntâmple minunea asta, că
mare și milostiv este Dumnezeul nostru!
Toader Văduvoiu avea păstrat ca amintire
biletul de permisie din armată, când a fost pentru scurt timp acasă să-și vadă
părinții. S-a chinuit să spele cu leșie scrisul de pe el, păstrând doar urma
ștampilei. Pe acea bucată de hârtie, a scris de mână cu creion chimic, cu
litere de tipar, următorul text:
ADUCERE LA CUNOȘTINȚĂ: PRIMARUL COMUNEI
HORODIȘTEA A HOTĂRÂT CA ACEASTĂ CASĂ CARE NU ESTE LOCUITĂ DE NIMENI SĂ FIE DATĂ
ÎN FOLOSINȚĂ NUMITULUI PAVĂL HUȘTIUC TATĂ A CINCI COPII FĂRĂ MAMĂ CĂRUIA I-O
ARS CASA PÂNĂ ÎN TEMELII ȘI O RĂMAS SUB CERUL LIBER.
Înștiințarea, cu o ștampilă
indescifrabilă pe ea, a lipit-o pe ușa casei noi a lui Mihai Condurache. În ziua
următoare, după ce a citit „actul oficial” cu groaznica veste, flăcăul tomnatic
a împrumutat un suman nou, o căciulă de astrahan și cizme de piele de la
Pintilie Prepeliță, pentru a arăta a fecior de om gospodar și s-a dus pe jos,
peste câmp, în satul Bivol, unde nu-l cunoștea nimeni.
Pe seama denumirii satului Bivol se
scorneau tot felul de glume. Din această cauză, pe vremea comunismului i s-a
schimbat numele în Viișoara.
Cică un șugubăț se întâlnește cu două
femei pe drum și o întreabă pe cea mai în vârstă:
- De unde vii mătușă?
- Iaca, am fost cu fata la Bivol.
- Înseamnă că fata matale are perja
umflată și umblă după buhai. Ia, spune, cum a fost, a stat cuminte, s-a jiștit
sau trebuie s-o mai duci o dată?
Ajungând acolo pe înserat, Mihai Condurache
l-a întrebat pe primul sătean care i-a ieșit în cale la ce case sunt fete de
măritat. A intrat în prima casă indicată, unde ardea pâlpâind o lampă cu gaz,
cu sticla afumată de la fitilul ieșit prea sus din bucică și care producea mai
mult fum decât lumină. Poate că din această cauză, cel venit în pețit nu-și
dădea seama care dintre cele două femei, ale căror siluete abia se zăreau în
întunericul odăii, era fata și care mama fetei. Neștiind cui să i se adreseze,
a început să-și spună pe scurt biografia, cu înflorituri, mărturisindu-și
intenția care l-a făcut să-și ia inima-n dinți și să capete îndrăzneala de a le
călca pragul casei la ceas târziu de seară, fiind și străin de sat. Vorbea
ținând capul mai mult plecat în jos, lipsindu-i obișnuința unor astfel de
ceremonii sau discursuri. Cele două creștine și-au revenit repede din
buimăceală, mai ales că fata era și ea de mult trecută de vremea măritișului și
își pierduse nădejdea că o va mai întreba cineva vreodată de sănătate, așa că
au acceptat cererea pe loc, bucuroase nevoie mare.
În aceeași seară, logodnicii s-au întors
la Crăiniceni și s-au instalat în casa cea nouă, unde au aprins lampa și focul
în plită, punând din când în când pe foc paie ude, care scoteau mult fum pe
hogeag, să vadă toată lumea că acolo locuiește deja cineva și că nu-i casă
pustie. Abia a doua zi, pe lumină, Mihai Condurache a observat că viitoarea lui
nevastă avea albeață pe un ochi, dar, vorba era vorbă și înțelegerea
înțelegere, iar casa nouă făcea mai mult decât un ochi chior. Și apoi, nici el
nu era ceea ce părea a fi, prezentându-se împopoțonat cu haine bune, luate cu
împrumut.
După nunta făcută în pripă și după ce
și-a luat menirea de femeie măritată în primire, Filoteia – așa o chema pe
norocoasă – a început și ea să-și arate talentele. Făcea vrăji sau descântece,
luând de multe ori mana de la vacile celorlalți, folosind niște ciucălăi arși
sau tăciuni, ardei iuți, pisați mărunt, mălai amestecat cu ceară de la
lumânările aprinse în biserică în noaptea de Înviere, deasupra cărora scria
prin aer sau desena cu mâna tot felul de semne, bolborosind vorbe ciudate. Din
această cauză, mai ales femeile o ocoleau sau se uitau chiorâș la ea. După ce
că era venetică și chioară, se mai ținea și de rele. Unii credeau în poveștile
astea, alții luau totul în șagă. Când Evdochia lui Neculai Hulub i s-a plâns
odată lui Mihai Condurache că, de unde până atunci, vaca ei dădea câte două
donițe cu lapte la fiecare mulsoare, de trei zile abia dacă mai mulge de la ea
o jumătate de ceașcă, ceea ce înseamnă că, de bună seamă, Filoteia i-a luat mana,
„lua-i-ar Dumnezeu zilele și mânca-o-ar viermii iadului cei neadormiți!”. La
aceste acuzații grave, dar nedovedite, el i-a răspuns în doi peri: „Fii
bucuroasă, femeie, că nu i-a luat mana și lui Neculai al tău!”.
Primăvara, înainte de a ara, Mihai
Condurache trebuia să care bălegarul din grajdul vitelor, adunat după o iarnă
lungă, până în capătul grădinii, pe o coastă de deal din spatele casei. N-ar fi
fost o treabă ușoară nici măcar pentru bietele dobitoace puse la jug, așa că,
ce s-a gândit? A făcut un sistem de scripeți prin care trecea o funie lungă și,
pe măsură ce el învârtea fără prea mare efort de o coarbă, căruța încărcată cu
bălegar urca dealul încet. Era în culmea fericirii și se bucura ca un copil,
văzând cum atelajul părea că merge singur, iar el învârtea coarba la fel de
ușor ca la șișcorniță. La a cincea cursă, tocmai când încărcătura ajunsese în
buza dealului, funia s-a rupt, căruța a luat-o înapoi la vale, prinzând viteză
tot mai mare, țopăind și hodorogind din toate încheieturile pe la hopuri și
s-a-nfipt în peretele casei, intrând pe jumătate înăuntru, proptindu-se în
patul peste care a basculat o parte din încărcătură.
Norocul sau ghinionul este că, pe cei
cutezători și cu imaginație bogată, cu morbul creației în sânge, eșecurile nu-i
descurajează; dimpotrivă, acestea sunt pentru ei motive s-o ia de la capăt și
să meargă mai departe. Din păcate, în ochii celorlalți săteni, tot ce făcea
dovedea că el suferă de o mare lene, că este un om tare puturos. Din această
cauză, celor ce nu se prea înghesuiau uneori la treabă sau se lăsau pe tânjală,
li se spunea cu dojană sau în batjocură: „Parc-ai fi și tu din neamul
Condurăchenilor!”.
Gustul pentru invenții l-a ispitit pe
acest creator neînțeles de semenii săi să facă și alte lucruri, cu toate că
unele nu erau foarte utile. A meșterit după capul lui o bicicletă doar din
lemn, lemnul fiind singurul material care se găsea din abundență acolo și era mai
ușor de prelucrat sau de modelat. Când bicicleta a fost gata, pentru a o proba
în mers, s-a urcat pe ea și și-a dat drumul la vale din Deal la Poartă. În urma
lui alergau o hoardă de copii, care chiuiau ca la nuntă și o haită de câini
lătrând, tot alaiul ridicând colbul din drum până la cer, întocmai ca cenușa
dintr-un vulcan în erupție. În ciuda faptului că Mihai Condurache nu pedala
deloc, mergând la vale, bicicleta a prins o viteză înspăimântătoare. Abia
atunci inventatorul ei și-a dat seamă că nu apucase s-o doteze și cu sistemul
de frânare. Până să ajungă în vale, unde s-ar fi oprit singură, bicicleta s-a
dezintegrat în mers, sărind bucăți din ea, ca efect al vitezei, al gropilor din
drum și al lipsei amortizoarelor. Nici biciclistul nu arăta prea bine, după ce
s-a risipit norul de praf și au fost alungați câinii care tăbărâseră pe el ca
pe o pradă răpusă la pământ.
Dacă până atunci, cu vehiculele terestre
n-a prea avut succes, trebuia să încerce altceva. Ce-ar fi să confecționeze
niște aripi mari, cu care să zboare? – i-a trecut prin minte într-o noapte de
nesomn.
Aparatul lui de zbor arăta ca un hibrid
între planor și deltaplanul de acum. Era construit din șipci subțiri de brad cu
întărituri de salcâm acolo unde trebuia să aibă rezistența mai mare, multe
sfori și pânză de tort țesută în patru ițe în casă, la stative. După ce
aeroplanul a fost gata, a făcut mai întâi câteva încercări, alergând cu el pe o
pantă lină din Ponoară. În partea din mijloc, acea rudă săracă a avionului avea
un decupaj rotund, prin care intra pilotul până la subsuori și, în loc de tren
de aterizare, își folosea propriile picioare. În timp ce omul cu aripi alerga,
se ridica pentru câteva momente în aer, apoi cobora din nou. Îi mai aducea
modificări sau îmbunătățiri aparatului și a doua zi iar îl testa. Când i s-a
părut că totul este în regulă, iar el și-a însușit tehnicile de bază ale
pilotajului, într-o zi cu vânt potrivit, Mihai Condurache s-a dus pe muchea
Holmului, unde s-a fixat în aparatul lui de zbor, legându-se cu hamuri și
chingi. Sosise ziua cea mare. Tot satul s-a adunat acolo să-l vadă. Unii îl
încurajau, alții, mai cumpătați, voiau să-l convingă să renunțe, pentru că ce
făcea el era sinucidere curată; copiii priveau muți de uimire, nepricepând prea
bine ce se întâmplă, iar babele se închinau, zicând că, pesemne, bietul om este
posedat de diavol, care i-a pus gând rău și vrea să-l piardă. Până și câinii
erau nedumeriți, neștiind dacă să-l mai urmărească și de această dată sau să-l
lase în plata Domnului. Temerarul a privit o vreme hăul ce se deschidea în fața
sa, părând că ezită, a cuprins cu ochii mulțimea adunată, afișând un zâmbet
larg, parcă vrând să spună „Ei, amu, ce-o fi, o fi!”, și-a făcut semnul crucii
și s-a aruncat în gol. Vântul care bate
tot timpul dinspre miază-noapte, ba îl ridica, ba îl cobora, aripile se
înclinau când într-o parte, când în cealaltă. Arăta asemeni unui hultan imens, nehotărât
asupra cărei găini să se repeadă. Până să se dumirească dacă-i aievea sau
visează, zburătorul a văzut Prutul apropiindu-se vertiginos de el. Încercând să
evite o aterizare forțată în apa rece sau, și mai rău, tocmai în partea
cealaltă, în Basarabia, a cârmit brusc la stânga, aparatul a intrat în vrie,
apoi în picaj, prăbușindu-se peste un măr din livada lui Ilie Asavetei. Aripile
imense s-au făcut zdrențe și harțapele, iar discipolul lui Icar a rămas agățat
cu hamurile într-o creangă, căpătând multe julituri pe corp și trei coaste
rupte, bălăngănindu-se în bătaia vântului ca un spânzurat, până au venit unii
mai sprinteni să-l salveze.
În urma acestui accident, Mihai
Condurache s-a mai cumințit, poate și din cauza vârstei, că deși nu-și dădea
seama, demult nu mai era tânăr. Ca să nu mai zică lumea că face doar lucruri
trăsnite, nefolositoare sau chiar periculoase, s-a apucat să conceapă o mașină
de cusut, bineînțeles, tot din lemn. De la asta i s-a dus buhul în tot județul
și chiar mai departe. Într-o bună zi, au venit la el unii de la Muzeul
Etnografic sau de la Muzeul Tehnic, tocmai de la București și i-au cerut să le
dea lor mașina de cusut făcută din lemn, oferindu-i la schimb una nouă din
metal, marca Singer. Mihai Condurache s-a uitat înciudat la ei și le-a zis:
- Dacă mașina voastră de cusut se
strică, eu n-am ce să-i fac, pe când, pentru a mea am destul lemn să cioplesc
piese de schimb!
© Marcel Chitac, 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu