În seara din ajunul sărbătorii Sfântului
Apostol Andrei, unele fete nemăritate se grăbeau să pună câte un cățel de
usturoi la tocurile ușilor și ferestrelor, ca nu cumva să intre strigoii în
casă noaptea și să le tulbure somnul, să poată visa liniștite, după ce au
așternut și fire de busuioc sub pernă, spre a li se arăta în vis viitorul mire.
Altele, mai nerăbdătoare, mergeau în puterea nopții legate la ochi până la gard
și puneau mâinile pe pipăite pe un stâlp de lemn care susținea gardul, ales la
întâmplare, cum se nimerea. Dacă stâlpul era drept și zdravăn, așa urma să fie
și cel hărăzit ca soț, iar dacă lemnul stâlpului avea strâmbături, cioturi și
se mai și clătina, prevestea că biata fată se va mărita cu un ghebos, c-un
șontorog, c-un bâlbâit, un cepeleag sau, și mai rău, doamne ferește, cu unul având
toate aceste defecte la un loc.
Cele mai puțin mofturoase voiau să afle
doar cât de repede se vor mărita, indiferent cum va arăta cel ursit. Pentru
asta, intrau pe întuneric în țarcul oilor, prindeau una care le ieșea în cale,
cu o mână o țineau de lână, cu cealaltă o căutau între picioarele din spate.
Când dădeau peste țâțe, își luau gândul de la măritiș încă un an. În schimb, fetele
care aveau norocul să nimerească berbecele și îi țineau în podul palmei
fuduliile, se măritau negreșit.
Flăcăii cunoșteau și ei aceste obiceiuri
și se duceau la lăsarea întunericului să ungă stâlpii gardurilor de la casele
unde erau fete mari cu șmil, funingine sau chiar cu alte materii, despre care mai
bine nu mai pomenesc. Alții se amestecau printre oile din gospodăriile fetelor
umblând în patru labe, îmbrăcând cojoacele pe dos și fără izmene, așteptând să
fie drămăluiți și mângâiați pe taramboașe. În noaptea cu pricina se spunea că
din anumite morminte ies strigoi care bântuie casele.
După ce au băut câteva pahare cu țuică
sau cu vin, câțiva feciori din sat s-au apucat să pună rămășag pe bani că pe ei
nu-i sperie poveștile despre strigoi și că se încumetă să meargă la miezul
nopții în cimitir. Spre a dovedi că a fost într-adevăr acolo, cel ce paria
trebuia să bată un cui într-o cruce anume. Visarion Povidlă a făcut prinsoare
pe o sută de lei că are destulă bărbăție în el pentru asemenea ispravă.
Cerul era acoperit cu trei rânduri de
nori, era o noapte ca smoala încât puteai să-ți bagi degetele-n ochi. Mai bătea
și vântul, producând zgomote ciudate, care te făceau să tresari la fiecare pas
și începuse să burnițeze mărunt, ca prin sită, apoi stropii de apă s-au
transformat în măzăriche și-n lapoviță.
Când Visarion Povidlă a împins poarta de
la curtea bisericii, unde era și cimitirul, aceasta a scos un scârțâit jalnic,
prelung, ca un scheunat de câine flămând și oropsit, călcat pe coadă. Pe timpul
zilei ar fi nimerit și cu ochii închiși mormântul lui Iordache Avatavului,
despre care se spunea că n-ar fi murit de moarte bună, ci că-i făcuse felul
Mochiu Jitărașu, ibovnicul neveste-si Marghioala. Din cauza beznei, încerca să
holbeze ochii cât putea de tare, că-l dureau deja și avea impresia că-i ies din
orbite, cât cepele de mari, dar degeaba. Abia zărea ici-colo câte-o cruce albă,
ce fusese dată nu de mult cu var. S-a împiedicat și a căzut de mai multe ori;
ultima oară i-a sărit căciula din cap și n-a mai găsit-o, deși a umblat în
patru labe, căutând-o vreo jumătate de ceas. Ar fi vrut să renunțe la nebunia
asta, dacă s-ar fi ales doar cu pierderea pariului. Știa însă că ceilalți
flăcăi tocmai asta așteptau și nu dorea să le dea apă la moară, ca să râdă de
el și să-l beștelească în fel și chip un an de zile. După ce a mai bâjbâit
printre morminte, ciulind urechile la fiecare foșnet, uitându-se mereu împrejur,
cu toate că nu vedea nimic, s-a oprit în dreptul unei cruci, care, chiar dacă
n-ar fi fost cea căutată, le putea dovedi a doua zi celorlalți că a ajuns până
acolo. A scos ciocanul și cuiul din buzunarul cojocului și, în timp ce pipăia
crucea de lemn, ca să fixeze cuiul, acesta i-a scăpat printre degetele amorțite
de frig. S-a așezat în genunchi, palpând pământul din fața sa cu amândouă
mâinile. În sfârșit, l-a găsit și s-a grăbit să-l bată cu ciocanul și să spele
putina, părăsind acel loc înfricoșător. Inima îi bătea ca în pieptul unui
iepure fugărit de câini. Vrând să isprăvească ce avea de făcut, din cauza
agitației, a întunericului de nepătruns și a fricii ce-l paralizase, și-a dat
cu ciocanul peste un deget, iar frigul i-a amplificat durerea, de a văzut stele
verzi. A scos un urlet prin care vroia să se elibereze nu numai de suferința degetului
zdrobit, ci și de toată spaima acumulată până la limita suportabilului. A
aruncat ciocanul la întâmplare cu furie, cât mai departe de el, de parcă
ciocanul ar fi fost de vină, s-a ridicat brusc în picioare, s-a întors cu fața
către ieșirea din cimitir, aplecându-se cu tot corpul înainte. Atunci, a simțit
că cineva îl ține de poala cojocului, nelăsându-l să plece.
Ceilalți prieteni l-au așteptat toată
noaptea bând, făcând glume și râzând pe seama lui. În zori și-au zis că numai
gura era de el, că era un fătălău fricos care, în loc să meargă în cimitir, a
plecat acasă și s-a culcat, încercând să-i păcălească.
Dimineața, când aproape toată suflarea
satului s-a dus la biserică să-l prăznuiască pe Sfântul Apostol Andrei, cel
dintâi chemat, ocrotitorul tuturor românilor, l-au găsit pe Visarion Povidlă
căzut mort în fața crucii lui Iordache Avatavului, având capul descoperit, cu
părul albit, ridicat ca țepii unui arici, confundându-se cu puțina zăpadă ce se
așternuse pe timpul nopții, și cu poala cojocului prinsă de un cui bătut în
cruce.
© Marcel Chitac, 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu