GHEORGHE EIȘICE

Până la sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial, când rușii ne-au luat Basarabia, oamenii din Horodiștea, Crăiniceni, Rediu și Rădăuți-Prut mergeau mereu la cumpărături sau cu marfă de vânzare la Lipcani, pe atunci un târg prosper cu piață, iarmaroc, ateliere meșteșugărești, cârciumi și prăvălii, ce colcăia de negustori evrei, armeni, poleaci și, bineînțeles, români.

Gheorghe Lozniță s-a dus și el într-o duminică, trecând podul între Rădăuți-Prut și Lipcani, să vândă niște pielicele de miel și să cumpere cu banii luați pe ele o cotiugă. S-a tocmit mult și când a vândut, și când a cumpărat, că așa se face negoțul, dar înainte de a se întoarce acasă, după ce a băut și aldămașul, simțea că-i crapă bășica de plină ce era și trebuia să se ușureze undeva. Peste tot însă forfotea de lume multă, de tot felul. A umblat la nimereală pe mai multe ulițe, trăgând cotiuga după el, lipind genunchii unul de celălalt când se oprea. A găsit în cele din urmă o potecă mai dosnică pe care nu se vedea în acel moment nici țipenie de om. S-a apropiat de un gard și i s-a părut o veșnicie până a curs tot lichidul din el, de parcă izvora și nu se mai termina. Nu se auzea decât scheunatul unui câine din apropiere, ce-și plângea soarta, iar de pe o stradă alăturată, penetra vocea goarzei anunțând sosirea circului peste o săptămână și măsurile ce se impun pentru ca lipcănenii să nu întărâte lighioanele sălbatice. În caz contrar, „primăria nu răspunde!”.

Asta i-a amintit de perioada când el era cătană în Ardeal, la Oradea. Înainte de a participa cu tot contingentul lui la tragere, la poligonul de lângă un sat din preajmă, goarza sau crainicul primăriei de acolo umbla pe ulițele principale, oprindu-se din loc în loc și strigând cât putea de tare:

„Alo, alo, băgați de samă, mâine vine cătanele cu pușcaletele și face tragere și pe cine pușcă, pușcălit rămâne! Cătanele n-au bai, primăria nu răspunde! Fetele mari, țineți-le acasă, pentru că cătanele sunt hămesite, cum le prinde, cum le hâte! Cătanele n-au bai, primăria nu răspunde!”.

Tocmai când savura sentimentul eliberării de o grea și neplăcută povară, a simțit că-l bate cineva pe umăr. S-a întors tresărind speriat și a dat nas în nas cu un jandarm imberb și foarte spilcuit în uniformă nouă.

- Ce faci aici, bădie? Nu ți-e rușine, te piși în public pe gardurile oamenilor? Pe drum mai trec femei și copii, ce exemplu le dai celor mici? Să știi că o să te amendez pentru asta. Cum te cheamă? întrebă jandarmul, în timp ce-și scotea un carnețel și-un creion din buzunar.

- Gheorghe, ei și ce?! răspunse contravenientul.

- De unde ești?

- Din Crăiniceni, ei și ce!

- Am înțeles cum te numești, te-am întrebat doar unde locuiești. O să primești amenda acasă, să te înveți minte cum să te porți în societate, în public, nesimțitule!

În acele vremuri încă nu apăruseră actele de identitate, iar pe de altă parte Gheorghe Lozniță avea din copilărie un tic verbal cu care cei din sat se obișnuiseră:

- Unde mergi, Gheorghiță?

- La mămuca, ei și ce?!

- Ce mai faci, bre, Gheorghe?

- Stau și mă uit la lumea care trece pe drum, ei și ce?!

- Bună seara, bădie Gheorghe!

- Sara bună, ei și ce?!

Cât timp și-a făcut stagiul militar, în prima perioadă de cătănie, a mâncat multă bătaie de la căprari și de la ofițeri din cauza acestei metehne, până când toți au obosit și s-au plictisit bătându-l sau băgându-l la carceră. L-au lăsat în plata Domnului când și-au dat seamă că la orice întrebare sau comandă adresată, el răspundea întotdeauna cu „ei și ce?!” la sfârșit și că n-o făcea în mod intenționat. Ce-i drept, le-a trebuit vreun an și jumătate ca să înțeleagă fenomenul. Noroc că Gheorghe Lozniță ținea la bătaie și la batjocură.

După pățania din Lipcani, jandarmeria de acolo a primit de la primăria din Horodiștea răspuns la acea amendă că în comună nu există nimeni cu numele Gheorghe Eișice.

La începutul colhozului Gheorghe Lozniță avea deja peste șaizeci de ani și-l cam dureau picioarele, nu mai putea munci la câmp, mergea greu, dar nici nu avea stare să stea acasă. Pe timpul verii se angaja ca paznic la grădina de legume a colectivului.

Într-o zi de toamnă, vreo patru copilandri din sat s-au dus să fure harbuji. Paznicul i-a văzut din locul unde stătea la pândă și s-a furișat mergând târâș, printre foștarii de curechi, după cum învățase în armată, pentru a se putea apropia cât mai mult de ei neobservat. Oricum, n-ar fi putut alerga să-i prindă, din cauza durerii și înțepenelii picioarelor. Micii hoți l-au zărit abia când el era la doi pași de ei. Speriați, au zbughit-o la fugă. Unul, mai mic, împiedicându-se într-un lujer de harbuz, a căzut cu fața în țărână, având mâinile ocupate cu prada la care n-a vrut să renunțe. A început să-i curgă sânge din nas și l-a apucat plânsul, mai mult de frică decât de durere. Gheorghe Lozniță a încercat să-l ogoiască, ștergându-i nasul și l-a asigurat că nu-i face nimic dacă-i scrie pe o bucată de hârtie cine erau ceilalți „infractori”. Cu toate că era analfabet, Gheorghe Eișice avea întotdeauna la el un creion și o bucată de hârtie, singurele lui instrumente de lucru. După ce și-a mai venit în fire, hoțul de harbuji i-a scris trei nume pe hârtia mototolită, apoi i s-a permis să plece.

Seara, la sediul gospodăriei colective, la ședința prezidată de președintele colhozului, unde se făcea analiza acelei zile de lucru, paznicul bostănăriei a prezentat lista cu hoții care prăduiau grădina de legume. Președintele a citit-o mai întâi în gând, a început să râdă singur și l-a întrebat pe Gheorghe Eișice:

- Ești sigur că ăștia trei au furat azi harbuji?!

- Foarte sigur, tovarășe președinte, complicele lor le-a scris numele, ei și ce?!

- Deci aceștia sunt hoții pe care trebuie să-i amendez: Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Vlad Țepeș…

© Marcel Chitac, 2015