ASPĂZOIUL

Aspazia nu purta niciodată rochii, fuste, basmale, ci doar pantaloni, pălării ori căciuli bărbătești, avea un mers greoi, apăsat, ca de cioban și vocea răstită, bolovănoasă. Ar fi câștigat orice concurs la înjurat sau la fluierat cu degetele-n gură. Umbla toată ziua cu căruța cu cai și încărca sacii plini cu ușurința cu care alte femei împleteau colțuni la iglițe. Se simțea în largul ei în compania celorlalți căruțași, atât la lucru, cât și la cârciumă, singurul loc unde se spovedea și se împărtășea. Din această cauză, toată lumea în sat îi zicea Aspăzoiul, ceea ce nu părea să o deranjeze deloc.

În ciuda aparențelor, Aspăzoiul avea și ea un bărbat. Nu era cununată cu Ion Opalcă venit din Rediu, care ducea o viață discretă și rar era văzut în lume. Mulți oameni din sat nici nu știau cum arăta. Suplu, cu picioarele în X, el mergea precum manechinele pe podium, cu pași împleticiți și mișcări ale mâinilor foarte grațioase, parcă îndelung studiate, arborând mereu un zâmbet galeș, blajin, ce i se întipărise pe figură ca o mască. Aproape la orice întrebare răspundea etalând acel zâmbet, clipind des din genele lungi, răsucindu-și capul în stânga și în dreapta, încât fiecare înțelegea ce-i convenea din răspunsul său. Nu se prea știa care erau preocupările sau îndatoririle lui casnice, pentru că nu primea musafiri și nici nu făcea vizite.

Cu toate că nu era prea clar care din ei era bărbatul și care femeia, cei doi au avut un copil, pesemne născut de ea, de Aspăzoiul, dar să nu mă-ntrebați cu cine semăna și nici dacă era băiat sau fată, acesta prăpădindu-se la scurt timp după venirea sa pe lume.

Aspăzoiul a trăit mulți ani într-o armonie neafectată de nimeni și de nimic cu Ion Opalcă, căruia oamenii din sat îi ziceau simplu Nică, iar răutăcioșii începuseră să-l numească Nica sau Ninica. Ea își îndeplinea cu vrednicie îndatoririle de căruțaș, cosaș sau tăietor de lemne, iar el ținea casa curată și o aștepta cu mâncare caldă.

Pentru prima dată de când conviețuiau, cei doi au primit o invitație din partea unor rude apropiate de-ale ei să participe la nunta fiului lor. Această invitație a însemnat pentru Aspăzoiul o trezire dintr-o stare de lentoare, din rutina care-o făcuse până atunci să creadă că viața ei era cât se poate de firească, că nici nu ar fi putut trăi altfel sau că nu și-ar fi dorit altceva ori mai mult de atât. Abia atunci a realizat că nu fusese dusă la altar îmbrăcată în rochie de mireasă, nu se simțise importantă sau deosebită nici măcar o zi, că trăia cu Nică fără cununie și că-și petrecea mai multă vreme cu caii și căruța decât cu cel ce-i era concubin. Aproape că nici nu-și amintea în acel moment cum arăta la lumina zilei omul de lângă ea, ce pantaloni purta sau ce culoare aveau cămășile lui. Pleca dimineața în zori cu căruța la lucru și se întorcea seara târziu acasă, ocupându-se mai mult de cai decât de omul ei. Până și noaptea în pat simțea drâgâitul căruței cu roțile din lemn prinse în șină de fier și vorbea prin somn, zicând: „Prrr! Țuric! Dii, dalacii dracului!”.

Vestea că va lua parte la o nuntă a fost pentru ea ca ieșirea dintr-o pâclă deasă, ca o străluminare „pe drumul Damascului”. Neștiind când sau dacă se va ivi și o altă ocazie, și-a propus să nu se facă de rușine în fața satului, să strălucească la nuntă mai ceva ca mireasa. Poate că după acest eveniment, lumea își va schimba impresia despre ea și, în loc de Aspăzoiul, îi va zice cu respect, admirație și simpatie Aspăzica. Cum bani avea destui din munca ei, neavând în schimb timpul necesar sau tentația de a-i cheltui, s-a dus în ajunul nunții la Darabani, pentru a face cumpărăturile și pregătirile necesare. Și-a ales de la chiloți fini, sutien, ciorapi  din cei lungi, cu dungă la spate – lucruri pe care nu le mai purtase până atunci, doar auzise despre ele sau le văzuse la alte femei – până la o  rochie de stambă cu multe flori mașcate pe ea, pantofi de lac cu fundă și o poșetă. Tocmai se pregătea de întoarcere, dar s-a gândit că ar fi bine să-și pună și părul pe moațe la coafor. I-a povestit coafezei, care a privit-o ca pe-o ciudățenie, pentru ce se dichisea atâta. Încurajând-o, aceasta i-a spus că o femeie coafată, dar fără unghii și buze roșii ar arăta ca o nuntă fără lăutari.

Ardea de nerăbdare să ajungă acasă. Exact cum și-a dorit, Nică al ei nu era prin ogradă și nici în casa cea mare, unde a intrat pe furiș, să nu fie observată și a-nceput să-și lepede în grabă hainele care acum i se păreau oribile, respingătoare. Mai greu i-a fost să se echipeze cu cele noi, neobișnuite pentru ea. Când a fost gata și s-a privit în oglindă spre a vedea schimbarea la față, nu s-a mai recunoscut. Deși de obicei se ținea tare în orice situație, acum era cât pe ce să leșine. O treceau toți fiorii, inima îi bătea nebunește și cu cât se sucea și se răsucea mai mult în oglindă, parcă o lua cu amețeală și frisoane. Dintr-o dată, se vedea și se simțea ca o femeie adevărată sau ca un bărbat în urma unei operații de schimbare de sex. Cum a putut trăi până atunci într-o stare de apatie, de inconștiență sau de neglijență și indiferență totală față de propria persoană, asemenea unui animal de povară, resemnat în hamul sau în jugul său? O fi trecut destul timp de când stătea la oglindă, încercând să se obișnuiască cu noua ei înfățișare. Și-a revenit abia când a văzut în aceeași oglindă, în spatele ei chipul năuc, prostit, cu gura întredeschisă a lui Nică Opalcă. Radiind de fericire, Aspazia s-a întors pe vârfuri spre bărbatul ei și l-a întrebat cu o voce suavă, feminină:

- Ei, ce zici, îți place cum arăt?!

După ce și-a recăpătat graiul, silfidul Nică s-a repezit ca turbat la ea, i-a încleștat amândouă mâinile-n gât, strângând cu o putere nebănuită și a început să țipe pe un ton pițigăiat:

- Tu nu ești muierea mea! Arăți ca o stricată, ești Diavolul! Piei, Satano!

Simțind că se sufocă, Aspăzica i-a pus și ea mâna stângă în beregată, iar cu dreapta l-a înșfăcat de coaie, strângând cu toată forța ei de căruțaș. L-a ridicat apoi deasupra capului până-n tavan și l-a trântit de podea cu o bufnitură înfundată, stârnind colbul din covor. Nică a icnit scurt, s-a întins de trei ori ca râma, încercând fără succes să tragă aer în piept și a rămas inert, ca un sac cu cartofi, cu ochii bulbucați, gura deschisă și strâmbă. Pe limba care-i atârna sângele curgea ca pe jgheab. Zâmbetul galeș-blajin a dat bir cu fugiții, reușind să dispară pentru totdeauna, lăsând în urmă un rânjet hidos.

© Chitac Marcel, 2015

NOAPTEA SFÂNTULUI ANDREI

În seara din ajunul sărbătorii Sfântului Apostol Andrei, unele fete nemăritate se grăbeau să pună câte un cățel de usturoi la tocurile ușilor și ferestrelor, ca nu cumva să intre strigoii în casă noaptea și să le tulbure somnul, să poată visa liniștite, după ce au așternut și fire de busuioc sub pernă, spre a li se arăta în vis viitorul mire. Altele, mai nerăbdătoare, mergeau în puterea nopții legate la ochi până la gard și puneau mâinile pe pipăite pe un stâlp de lemn care susținea gardul, ales la întâmplare, cum se nimerea. Dacă stâlpul era drept și zdravăn, așa urma să fie și cel hărăzit ca soț, iar dacă lemnul stâlpului avea strâmbături, cioturi și se mai și clătina, prevestea că biata fată se va mărita cu un ghebos, c-un șontorog, c-un bâlbâit, un cepeleag sau, și mai rău, doamne ferește, cu unul având toate aceste defecte la un loc.

Cele mai puțin mofturoase voiau să afle doar cât de repede se vor mărita, indiferent cum va arăta cel ursit. Pentru asta, intrau pe întuneric în țarcul oilor, prindeau una care le ieșea în cale, cu o mână o țineau de lână, cu cealaltă o căutau între picioarele din spate. Când dădeau peste țâțe, își luau gândul de la măritiș încă un an. În schimb, fetele care aveau norocul să nimerească berbecele și îi țineau în podul palmei fuduliile, se măritau negreșit.

Flăcăii cunoșteau și ei aceste obiceiuri și se duceau la lăsarea întunericului să ungă stâlpii gardurilor de la casele unde erau fete mari cu șmil, funingine sau chiar cu alte materii, despre care mai bine nu mai pomenesc. Alții se amestecau printre oile din gospodăriile fetelor umblând în patru labe, îmbrăcând cojoacele pe dos și fără izmene, așteptând să fie drămăluiți și mângâiați pe taramboașe. În noaptea cu pricina se spunea că din anumite morminte ies strigoi care bântuie casele.

După ce au băut câteva pahare cu țuică sau cu vin, câțiva feciori din sat s-au apucat să pună rămășag pe bani că pe ei nu-i sperie poveștile despre strigoi și că se încumetă să meargă la miezul nopții în cimitir. Spre a dovedi că a fost într-adevăr acolo, cel ce paria trebuia să bată un cui într-o cruce anume. Visarion Povidlă a făcut prinsoare pe o sută de lei că are destulă bărbăție în el pentru asemenea ispravă.

Cerul era acoperit cu trei rânduri de nori, era o noapte ca smoala încât puteai să-ți bagi degetele-n ochi. Mai bătea și vântul, producând zgomote ciudate, care te făceau să tresari la fiecare pas și începuse să burnițeze mărunt, ca prin sită, apoi stropii de apă s-au transformat în măzăriche și-n lapoviță.

Când Visarion Povidlă a împins poarta de la curtea bisericii, unde era și cimitirul, aceasta a scos un scârțâit jalnic, prelung, ca un scheunat de câine flămând și oropsit, călcat pe coadă. Pe timpul zilei ar fi nimerit și cu ochii închiși mormântul lui Iordache Avatavului, despre care se spunea că n-ar fi murit de moarte bună, ci că-i făcuse felul Mochiu Jitărașu, ibovnicul neveste-si Marghioala. Din cauza beznei, încerca să holbeze ochii cât putea de tare, că-l dureau deja și avea impresia că-i ies din orbite, cât cepele de mari, dar degeaba. Abia zărea ici-colo câte-o cruce albă, ce fusese dată nu de mult cu var. S-a împiedicat și a căzut de mai multe ori; ultima oară i-a sărit căciula din cap și n-a mai găsit-o, deși a umblat în patru labe, căutând-o vreo jumătate de ceas. Ar fi vrut să renunțe la nebunia asta, dacă s-ar fi ales doar cu pierderea pariului. Știa însă că ceilalți flăcăi tocmai asta așteptau și nu dorea să le dea apă la moară, ca să râdă de el și să-l beștelească în fel și chip un an de zile. După ce a mai bâjbâit printre morminte, ciulind urechile la fiecare foșnet, uitându-se mereu împrejur, cu toate că nu vedea nimic, s-a oprit în dreptul unei cruci, care, chiar dacă n-ar fi fost cea căutată, le putea dovedi a doua zi celorlalți că a ajuns până acolo. A scos ciocanul și cuiul din buzunarul cojocului și, în timp ce pipăia crucea de lemn, ca să fixeze cuiul, acesta i-a scăpat printre degetele amorțite de frig. S-a așezat în genunchi, palpând pământul din fața sa cu amândouă mâinile. În sfârșit, l-a găsit și s-a grăbit să-l bată cu ciocanul și să spele putina, părăsind acel loc înfricoșător. Inima îi bătea ca în pieptul unui iepure fugărit de câini. Vrând să isprăvească ce avea de făcut, din cauza agitației, a întunericului de nepătruns și a fricii ce-l paralizase, și-a dat cu ciocanul peste un deget, iar frigul i-a amplificat durerea, de a văzut stele verzi. A scos un urlet prin care vroia să se elibereze nu numai de suferința degetului zdrobit, ci și de toată spaima acumulată până la limita suportabilului. A aruncat ciocanul la întâmplare cu furie, cât mai departe de el, de parcă ciocanul ar fi fost de vină, s-a ridicat brusc în picioare, s-a întors cu fața către ieșirea din cimitir, aplecându-se cu tot corpul înainte. Atunci, a simțit că cineva îl ține de poala cojocului, nelăsându-l să plece.

Ceilalți prieteni l-au așteptat toată noaptea bând, făcând glume și râzând pe seama lui. În zori și-au zis că numai gura era de el, că era un fătălău fricos care, în loc să meargă în cimitir, a plecat acasă și s-a culcat, încercând să-i păcălească.

Dimineața, când aproape toată suflarea satului s-a dus la biserică să-l prăznuiască pe Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat, ocrotitorul tuturor românilor, l-au găsit pe Visarion Povidlă căzut mort în fața crucii lui Iordache Avatavului, având capul descoperit, cu părul albit, ridicat ca țepii unui arici, confundându-se cu puțina zăpadă ce se așternuse pe timpul nopții, și cu poala cojocului prinsă de un cui bătut în cruce. 

© Marcel Chitac, 2015

BICICLETA DE LEMN

Inventatorii din toate timpurile – de la cei care au descoperit focul, acul, arcul sau roata până la părinții motoarelor și a mașinăriilor de tot felul – au fost niște oameni leneși sau, mai delicat spus, comozi. Disprețuind munca ce implica efort fizic, au încercat să-și facă viața mai ușoară, punând acele drăcovenii să facă treabă în locul lor. Asta nu înseamnă că toți leneșii sau puturoșii care fac umbră pământului degeaba sunt și mari inventatori. Dacă ar fi așa, lumea ar arăta cu totul altfel.

Mihai Condurache a făcut cele patru clase la școala din sat și ar fi mers la învățătură mai departe, numai să nu-l ia tătâne-său la muncă la câmp. N-a fost să fie așa cum își dorea el și a rămas tot restul vieții robul pământului și robul lui Dumnezeu. Spre deosebire de ceilalți truditori, care atunci când aveau de făcut o muncă își suflecau mânecile, scuipau în palme, ziceau „Doamne-ajută!” și se opinteau icnind, gâfâind, asudând sau chiar înjurând, invocând tot vocabularul bisericesc, Mihai Condurache chibzuia mult înainte de a se apuca de o treabă. Uneori chibzuia atât de mult, că-i trecea vremea acelui lucru și nu mai era nevoie să fie făcut. Era preocupat întotdeauna să facă în așa fel încât, cu un efort minim rezultatul să fie maxim.

Ca să nu scape iar buruienile în păpușoi, cum s-a mai întâmplat în anii din urmă, chibzuind și iar chibzuind, pentru prășit și-a confecționat un scaun cu rotile și, în timp ce înfigea sapa în pământ, tăind rădăcinile buruienilor hulpave, trăgea de coada sapei, propulsând vehiculul înainte. La acest cărucior avea atașată și o umbrelă, care-l proteja de soarele dogoritor. Bineînțeles, cei ce-l vedeau râdeau de el zicând că-i nebun sau din cale-afară de leneș. Întotdeauna prostul râde de ceea ce nu pricepe, crezând că lumea se rezumă doar la cât poate cuprinde mintea lui puțină. Când unii au văzut pentru prima oară o femeie mergând pe bicicletă – era cucoana Adela, mama popii Onofrei și a lui dom’ Fănucă felcerul – au râs de s-au prăpădit, ținându-se cu mâinile de burtă.

Tot pentru a economisi efortul, originalul inventator a făcut o gaură pătrată în peretele despărțitor dintre cuhnie și camera de locuit, prin care trecea o bandă rulantă ce transporta mâncarea și tacâmurile puse de nevastă-sa la un capăt, până pe masă, la celălalt capăt, deși distanța nu depășea trei metri.

Mihai Condurache s-a însurat târziu, abia pe la patruzeci de ani. Într-o zi de târg, o țigancă oacheșă întâlnită în piață la Darabani s-a oferit să-i citească în palmă ca într-o carte, prevestindu-i viitorul numai pentru un gologan. Nu că ar fi crezut în vrăji, descântece, ghicit, în dezlegări sau legări, mai ales când avea de-a face cu o purtătoare de multe fuste înflorate, dar s-a gândit că merita să se distreze oleacă. Nici n-a desfăcut bine palma, că moneda a dispărut, fără ca el să simtă cea mai mică atingere.

- Ia spune-mi, frumoaso, când o să mă-nsor cu fata boierului Văsescu!?

Luându-i mâna lui într-a ei, după ce i-a stuchit de trei ori în palmă, ghicitoarea a început să turuie ca o meliță, că abia se înțelegea ce spunea:

- Înaltule, brădosule,

Neam sărăcăciosule,

Mult muncești,

Puțin agonisești.

Te-ai sculat într-o dimineață,

Pe negură și pe ceață,

Ai mers pe-un drum, pe-o cărare,

Ai călcat într-o gălbinare.

Mai bine-o mâncai

Decât o călcai!

Hai, mai pune-un ban aici ca să-ți ghicesc mai departe, că altfel nu s-arată sămnili!

- Vezi, să nu-ți las eu niște sămni pe schinare, de-o să mă pomenești!

Poate că ar fi rămas holtei toată viața, dacă nu i-ar fi pus la cale cineva o farsă. Mătușa Fevronia, mama lui, începuse să se plângă la toată lumea că feciorul său a ajuns flăcău tomnatic și, cu toate că ea, o femeie vădană, sărmană, i-a făcut o casă nouă la șosea, el tot pe capul ei stă. I s-a jeluit odată și lui Toader Văduvoiu care, în ciuda numelui moștenit, era om însurat, gospodar la casa lui, doar că-i plăcea să se țină de șotii, să șuguiască. După ce a ascultat-o pe bătrână povestindu-i cu lacrimi în ochi despre marea durere ce-o avea pe suflet, ștergându-și lacrimile și mucii cu-n colț al basmalei legate într-un nod făcut sub bărbie, acesta, înțelegând gravitatea situației, i-a promis femeii:

- Ascultă, mătușă Fevronia, pun rămășag cu oricine, pe orice, că eu o să-l fac pe Mihai al matale să se-nsoare până la sfârșitul săptămânii ăsteia. Dar, pentru efortul meu, eu cu ce m-aleg? întrebă Toader în glumă.

- Îți dau ce vrei mata, uite, ai să primești de la mine o găină, pe cea mai frumoasă și deșteaptă, pe Boghița, porumbaca cea cu gâtul gol și cu coc, dacă o să se-ntâmple minunea asta, că mare și milostiv este Dumnezeul nostru!

Toader Văduvoiu avea păstrat ca amintire biletul de permisie din armată, când a fost pentru scurt timp acasă să-și vadă părinții. S-a chinuit să spele cu leșie scrisul de pe el, păstrând doar urma ștampilei. Pe acea bucată de hârtie, a scris de mână cu creion chimic, cu litere de tipar, următorul text:

ADUCERE LA CUNOȘTINȚĂ: PRIMARUL COMUNEI HORODIȘTEA A HOTĂRÂT CA ACEASTĂ CASĂ CARE NU ESTE LOCUITĂ DE NIMENI SĂ FIE DATĂ ÎN FOLOSINȚĂ NUMITULUI PAVĂL HUȘTIUC TATĂ A CINCI COPII FĂRĂ MAMĂ CĂRUIA I-O ARS CASA PÂNĂ ÎN TEMELII ȘI O RĂMAS SUB CERUL LIBER.

Înștiințarea, cu o ștampilă indescifrabilă pe ea, a lipit-o pe ușa casei noi a lui Mihai Condurache. În ziua următoare, după ce a citit „actul oficial” cu groaznica veste, flăcăul tomnatic a împrumutat un suman nou, o căciulă de astrahan și cizme de piele de la Pintilie Prepeliță, pentru a arăta a fecior de om gospodar și s-a dus pe jos, peste câmp, în satul Bivol, unde nu-l cunoștea nimeni.

Pe seama denumirii satului Bivol se scorneau tot felul de glume. Din această cauză, pe vremea comunismului i s-a schimbat numele în Viișoara.

Cică un șugubăț se întâlnește cu două femei pe drum și o întreabă pe cea mai în vârstă:

- De unde vii mătușă?

- Iaca, am fost cu fata la Bivol.

- Înseamnă că fata matale are perja umflată și umblă după buhai. Ia, spune, cum a fost, a stat cuminte, s-a jiștit sau trebuie s-o mai duci o dată?

Ajungând acolo pe înserat, Mihai Condurache l-a întrebat pe primul sătean care i-a ieșit în cale la ce case sunt fete de măritat. A intrat în prima casă indicată, unde ardea pâlpâind o lampă cu gaz, cu sticla afumată de la fitilul ieșit prea sus din bucică și care producea mai mult fum decât lumină. Poate că din această cauză, cel venit în pețit nu-și dădea seama care dintre cele două femei, ale căror siluete abia se zăreau în întunericul odăii, era fata și care mama fetei. Neștiind cui să i se adreseze, a început să-și spună pe scurt biografia, cu înflorituri, mărturisindu-și intenția care l-a făcut să-și ia inima-n dinți și să capete îndrăzneala de a le călca pragul casei la ceas târziu de seară, fiind și străin de sat. Vorbea ținând capul mai mult plecat în jos, lipsindu-i obișnuința unor astfel de ceremonii sau discursuri. Cele două creștine și-au revenit repede din buimăceală, mai ales că fata era și ea de mult trecută de vremea măritișului și își pierduse nădejdea că o va mai întreba cineva vreodată de sănătate, așa că au acceptat cererea pe loc, bucuroase nevoie mare.

În aceeași seară, logodnicii s-au întors la Crăiniceni și s-au instalat în casa cea nouă, unde au aprins lampa și focul în plită, punând din când în când pe foc paie ude, care scoteau mult fum pe hogeag, să vadă toată lumea că acolo locuiește deja cineva și că nu-i casă pustie. Abia a doua zi, pe lumină, Mihai Condurache a observat că viitoarea lui nevastă avea albeață pe un ochi, dar, vorba era vorbă și înțelegerea înțelegere, iar casa nouă făcea mai mult decât un ochi chior. Și apoi, nici el nu era ceea ce părea a fi, prezentându-se împopoțonat cu haine bune, luate cu împrumut.

După nunta făcută în pripă și după ce și-a luat menirea de femeie măritată în primire, Filoteia – așa o chema pe norocoasă – a început și ea să-și arate talentele. Făcea vrăji sau descântece, luând de multe ori mana de la vacile celorlalți, folosind niște ciucălăi arși sau tăciuni, ardei iuți, pisați mărunt, mălai amestecat cu ceară de la lumânările aprinse în biserică în noaptea de Înviere, deasupra cărora scria prin aer sau desena cu mâna tot felul de semne, bolborosind vorbe ciudate. Din această cauză, mai ales femeile o ocoleau sau se uitau chiorâș la ea. După ce că era venetică și chioară, se mai ținea și de rele. Unii credeau în poveștile astea, alții luau totul în șagă. Când Evdochia lui Neculai Hulub i s-a plâns odată lui Mihai Condurache că, de unde până atunci, vaca ei dădea câte două donițe cu lapte la fiecare mulsoare, de trei zile abia dacă mai mulge de la ea o jumătate de ceașcă, ceea ce înseamnă  că, de bună seamă, Filoteia i-a luat mana, „lua-i-ar Dumnezeu zilele și mânca-o-ar viermii iadului cei neadormiți!”. La aceste acuzații grave, dar nedovedite, el i-a răspuns în doi peri: „Fii bucuroasă, femeie, că nu i-a luat mana și lui Neculai al tău!”.

Primăvara, înainte de a ara, Mihai Condurache trebuia să care bălegarul din grajdul vitelor, adunat după o iarnă lungă, până în capătul grădinii, pe o coastă de deal din spatele casei. N-ar fi fost o treabă ușoară nici măcar pentru bietele dobitoace puse la jug, așa că, ce s-a gândit? A făcut un sistem de scripeți prin care trecea o funie lungă și, pe măsură ce el învârtea fără prea mare efort de o coarbă, căruța încărcată cu bălegar urca dealul încet. Era în culmea fericirii și se bucura ca un copil, văzând cum atelajul părea că merge singur, iar el învârtea coarba la fel de ușor ca la șișcorniță. La a cincea cursă, tocmai când încărcătura ajunsese în buza dealului, funia s-a rupt, căruța a luat-o înapoi la vale, prinzând viteză tot mai mare, țopăind și hodorogind din toate încheieturile pe la hopuri și s-a-nfipt în peretele casei, intrând pe jumătate înăuntru, proptindu-se în patul peste care a basculat o parte din încărcătură.

Norocul sau ghinionul este că, pe cei cutezători și cu imaginație bogată, cu morbul creației în sânge, eșecurile nu-i descurajează; dimpotrivă, acestea sunt pentru ei motive s-o ia de la capăt și să meargă mai departe. Din păcate, în ochii celorlalți săteni, tot ce făcea dovedea că el suferă de o mare lene, că este un om tare puturos. Din această cauză, celor ce nu se prea înghesuiau uneori la treabă sau se lăsau pe tânjală, li se spunea cu dojană sau în batjocură: „Parc-ai fi și tu din neamul Condurăchenilor!”.

Gustul pentru invenții l-a ispitit pe acest creator neînțeles de semenii săi să facă și alte lucruri, cu toate că unele nu erau foarte utile. A meșterit după capul lui o bicicletă doar din lemn, lemnul fiind singurul material care se găsea din abundență acolo și era mai ușor de prelucrat sau de modelat. Când bicicleta a fost gata, pentru a o proba în mers, s-a urcat pe ea și și-a dat drumul la vale din Deal la Poartă. În urma lui alergau o hoardă de copii, care chiuiau ca la nuntă și o haită de câini lătrând, tot alaiul ridicând colbul din drum până la cer, întocmai ca cenușa dintr-un vulcan în erupție. În ciuda faptului că Mihai Condurache nu pedala deloc, mergând la vale, bicicleta a prins o viteză înspăimântătoare. Abia atunci inventatorul ei și-a dat seamă că nu apucase s-o doteze și cu sistemul de frânare. Până să ajungă în vale, unde s-ar fi oprit singură, bicicleta s-a dezintegrat în mers, sărind bucăți din ea, ca efect al vitezei, al gropilor din drum și al lipsei amortizoarelor. Nici biciclistul nu arăta prea bine, după ce s-a risipit norul de praf și au fost alungați câinii care tăbărâseră pe el ca pe o pradă răpusă la pământ.

Dacă până atunci, cu vehiculele terestre n-a prea avut succes, trebuia să încerce altceva. Ce-ar fi să confecționeze niște aripi mari, cu care să zboare? – i-a trecut prin minte într-o noapte de nesomn.

Aparatul lui de zbor arăta ca un hibrid între planor și deltaplanul de acum. Era construit din șipci subțiri de brad cu întărituri de salcâm acolo unde trebuia să aibă rezistența mai mare, multe sfori și pânză de tort țesută în patru ițe în casă, la stative. După ce aeroplanul a fost gata, a făcut mai întâi câteva încercări, alergând cu el pe o pantă lină din Ponoară. În partea din mijloc, acea rudă săracă a avionului avea un decupaj rotund, prin care intra pilotul până la subsuori și, în loc de tren de aterizare, își folosea propriile picioare. În timp ce omul cu aripi alerga, se ridica pentru câteva momente în aer, apoi cobora din nou. Îi mai aducea modificări sau îmbunătățiri aparatului și a doua zi iar îl testa. Când i s-a părut că totul este în regulă, iar el și-a însușit tehnicile de bază ale pilotajului, într-o zi cu vânt potrivit, Mihai Condurache s-a dus pe muchea Holmului, unde s-a fixat în aparatul lui de zbor, legându-se cu hamuri și chingi. Sosise ziua cea mare. Tot satul s-a adunat acolo să-l vadă. Unii îl încurajau, alții, mai cumpătați, voiau să-l convingă să renunțe, pentru că ce făcea el era sinucidere curată; copiii priveau muți de uimire, nepricepând prea bine ce se întâmplă, iar babele se închinau, zicând că, pesemne, bietul om este posedat de diavol, care i-a pus gând rău și vrea să-l piardă. Până și câinii erau nedumeriți, neștiind dacă să-l mai urmărească și de această dată sau să-l lase în plata Domnului. Temerarul a privit o vreme hăul ce se deschidea în fața sa, părând că ezită, a cuprins cu ochii mulțimea adunată, afișând un zâmbet larg, parcă vrând să spună „Ei, amu, ce-o fi, o fi!”, și-a făcut semnul crucii și s-a aruncat în  gol. Vântul care bate tot timpul dinspre miază-noapte, ba îl ridica, ba îl cobora, aripile se înclinau când într-o parte, când în cealaltă. Arăta asemeni unui hultan imens, nehotărât asupra cărei găini să se repeadă. Până să se dumirească dacă-i aievea sau visează, zburătorul a văzut Prutul apropiindu-se vertiginos de el. Încercând să evite o aterizare forțată în apa rece sau, și mai rău, tocmai în partea cealaltă, în Basarabia, a cârmit brusc la stânga, aparatul a intrat în vrie, apoi în picaj, prăbușindu-se peste un măr din livada lui Ilie Asavetei. Aripile imense s-au făcut zdrențe și harțapele, iar discipolul lui Icar a rămas agățat cu hamurile într-o creangă, căpătând multe julituri pe corp și trei coaste rupte, bălăngănindu-se în bătaia vântului ca un spânzurat, până au venit unii mai sprinteni să-l salveze.

În urma acestui accident, Mihai Condurache s-a mai cumințit, poate și din cauza vârstei, că deși nu-și dădea seama, demult nu mai era tânăr. Ca să nu mai zică lumea că face doar lucruri trăsnite, nefolositoare sau chiar periculoase, s-a apucat să conceapă o mașină de cusut, bineînțeles, tot din lemn. De la asta i s-a dus buhul în tot județul și chiar mai departe. Într-o bună zi, au venit la el unii de la Muzeul Etnografic sau de la Muzeul Tehnic, tocmai de la București și i-au cerut să le dea lor mașina de cusut făcută din lemn, oferindu-i la schimb una nouă din metal, marca Singer. Mihai Condurache s-a uitat înciudat la ei și le-a zis:

- Dacă mașina voastră de cusut se strică, eu n-am ce să-i fac, pe când, pentru a mea am destul lemn să cioplesc piese de schimb!

Post Scriptum. Dintre toate invențiile lui Mihai Condurache, doar mașina de cusut s-a păstrat, ca printr-o minune, până azi, ea putând fi admirată la Casa Memorială a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul din parohia Crăiniceni – Horodiștea.

 

© Marcel Chitac, 2015

BICĂ

Calul nostru, Mircea, era priponit și păștea otavă pe valea pârâului, lângă salcia scorburoasă, crescută strâmb, într-o parte, arătând ca o hoașcă de babă gârbovită cu o sarcină de fân în cârcă. Și Mircea era deja bătrân și avea la copita piciorului drept din spate un defect din naștere sau provocat de nepriceperea unui pretins potcovar. Handicapul lui se vedea doar atunci când trăgea căruța și mergea la trap. La fiecare pas, făcea o buclă prin aer cu acel picior, precum un dirijor cu bagheta la finalul unui pasaj muzical fortissimo. Avea același mers ca Pelaghia lui Chisăliță, ce suferea de o meteahnă asemănătoare. Era și ea beteagă tot la piciorul drept, după ce bărbatu-său, din cauza beției sau a prostiei, a aruncat în ea cu un retevei. Noroc că n-a nimerit-o la cap.

Dar nu despre Mircea, și nici despre Pelaghia lui Chisăliță voiam să vă povestesc. Era seara, deja se înnopta când m-am dus la Mircea să-l adap și să-l aduc acasă. Se lăsase roua, aerul era jilav, greierii și caii-popii cântau prin iarbă, iar broaștele le țineau hangul în bulhacul făcut în pârâu, pentru pus cânepă la topit. Prin semiîntuneric am zărit o moviliță neagră în preajma calului. „O fi un mușuroi proaspăt de cârtiță sau o grămadă de găluște, la fel de proaspete, făcute de Mirciulică” – mi-am zis întâi. În clipa următoare, acea pată neagră a început să se miște, scoțând un scâncet ca de copil mic. „Ce-o mai fi și asta?” Spre a mă dumiri, am făcut câțiva pași în acea direcție, încercând să văd mai bine, de aproape, ce era acolo. Scâncetul s-a transformat în scheunat și o mogâldeață neagră ca șmoaga încerca să fugă, speriată, de mine. Abia atunci am observat că era un pui de câine foarte mic, pe care-l abandonase cineva care o fi vrut să scape de el, dar n-a avut tăria să-l înece în bulboană. L-am luat în brațe, mângâindu-l ușor pe cap și vorbindu-i în așa fel încât să-l fac să înțeleagă că nu-i vreau decât binele. Tremuratul, scâncetele și suspinele lui m-au convins să-l iau acasă și l-am băgat în buzunar.

Începând din acea noapte, orfanul dormea doar lângă Mircea care, ca o mamă, avea mare grijă să nu-l calce sau să nu se culce peste el. Cum fiecare animal din gospodărie avea un nume, trebuia botezat și el, neapărat. Am început cu litera A și mi-a venit în minte Azor, dar parcă nu i se potrivea unui cățel așa de mic. Trecând mai departe la B, când am rostit cu voce tare Bică, ghemotocul negru a ridicat botul, s-a uitat la mine și a ciulit urechile, iar Mircea a dat de două ori din cap în sus și în jos, în semn de aprobare, fornăind sonor pe nări.

În timpul zilei, când Mircea mergea la lucru sau la păscut, Bică își petrecea vremea mâncând sau dormind, ba la soare, ba la umbră, cu porcul Mitruță. A fost acceptat până la urmă și de Viorica, stăpâna curții și a podului casei, o mâță neagră cu pete albe, căreia toți câinii vecinilor îi știau de frică. Niciunul nu avea îndrăzneala să se apropie la mai puțin de un metru de gard, după ce au simțit pe pielea lor ce gheare ascuțite și ce labă iute are. Nu mai spun de urâtul ei obicei de a stuchi ca o mahalagioaică atunci când se enerva.

Făcându-se dulău, îl legam pe Bică ziua și-l lăsam liber noaptea, numai că avea năravul să sară gardul și să umble durlea prin sat. De frică să nu pățească ceva, nu-l mai dezlegam nici noaptea. Gustul libertății însă era prea puternic, iar el a făcut ce a făcut și s-a slobozit singur. Ca să nu mă supăr, a doua zi dimineața mi-a adus și mi-a lăsat în pragul ușii de la tindă, drept cadou sau mită, un știulete de porumb, luat de pe undeva din peregrinările lui. De atunci, în fiecare dimineață, găseam în fața ușii un porumb, un pantof (el nu știa că pantofii sunt perechi) sau o ulcică din lut, în care se punea laptele, după care gospodina o spăla și o așeza cu gura în jos pe un par de gard să se usuce. Într-o dimineață, am găsit o pielicică de miel astrahan, din acelea din care se făceau căciuli; altă dată, mi-a adus o piele întreagă de porc. Mă aflam într-o situație dificilă, contradictorie: nu știam dacă să-i mulțumesc lui Bică pentru cadourile oferite zilnic cu atâta devotament și altruism sau să-l cert, să-l pedepsesc într-un fel, acele obiecte fiind furate de pe la vecini.

La drept vorbind, și Mircea făcea uneori prostii când era tânăr. Dacă voia să vină mai devreme acasă sau avea chef să se întâlnească cu alți cai de prin sat, scotea priponul din pământ cu dinții, punea coada pe spinare și o lua la sănătoasa alergând și nechezând cu coama fluturând în vânt, aruncând picioarele dinapoi în sus. Așa-i copilăria și tinerețea la câini, la cai, ba chiar și la oameni. Chibzuința sau buna-purtare nu sunt pe primul loc la aceste vârste.

Îmi amintesc cum odată, când aveam vreo șase-șapte ani, părinții m-au luat cu ei la prășit în Broscărie. Ei prășeau, iar eu ar fi trebuit să am grijă de Leon – un berbec cu un corn rupt și chior de un ochi, ca urmare a luptelor duse pentru „fete” - și de o oaie bătrână, pe care o chema Jinița. Oile pășteau pe marginea drumului, în dreptul ogorului, iar treaba mea era să nu le las să mănânce frunzele și tulpinile tinere, fragede, de porumb de pe culturi. Plictisindu-mă, am încercat să mă joc cu ele. Lui Leon i-am pus pe cap pălăria tatei, iar pe Jinița am îmbrobodit-o cu basmaua maică-mi, gândindu-mă că așa ar trebui să arate un cuplu care este format din soț și soție. M-am amuzat privindu-i, până când mi-a venit o altă idee: să prind țânci, turnându-le apă pe gaura de intrare în vizuina din pământ. În acest timp, oile au intrat în lanul de porumb și, în afara stricăciunilor și pagubei făcute pe ogoarele vecinilor, când s-au întors, după câteva ore, nu mai aveau nici pălăria, nici basmaua. Degeaba am colindat ogoarele în lung și-n lat până la lăsarea serii. Ai mei au fost nevoiți să se întoarcă acasă cu capetele descoperite, la fel ca oile. Doar Leon și Jinița, cu burțile pline, nu păreau a fi deloc supărați de pierderea unor obiecte incomode și inutile.

Într-o dimineață, n-am mai văzut niciun cadou în fața ușii de la intrarea în casă, dar nici Bică n-a mai apărut. La fel a fost și în a doua și a treia zi. Am tras concluzia că i-o fi pus gând rău cineva, care-și găsea încălțările desperecheate sau căruia îi dispăreau oalele din gard și l-o fi prins în jumâc sau l-a otrăvit.

Au trecut cinci ani de atunci. Îmi aminteam din când în când isprăvile lui Bică și încercam să înțeleg ce-o fi fost în mintea acelui câine, de-mi aducea lucruri care nu erau de mâncare și nici n-ar fi trebuit să prezinte vreun interes pentru un câine normal. Cu toate că fura, parcă nu merita totuși să aibă parte de o moarte cumplită, chinuitoare. Venise primăvara, zăpada se topise, era cald, păsările își făceau cuiburi cântând, zarzării înfloriseră înainte de a înfrunzi, conform obiceiului lor, iar eu m-am dus în grădină să greblez buruienile uscate și alte gunoaie, pentru a le da foc. În partea de jos a unui trunchi de măr, acoperit de licheni și de cojile scoarței năpârlite, au ieșit la soare din ascunzătorile tainice o mulțime de gâze roșii cu puncte negre pe spate, numite, Dumnezeu știe de ce, vacile Domnului. Stăteau unele lângă altele nemișcate, formând un mozaic rubiniu, încercând să-și revină din amorțeală. Unele, care au ieșit din hibernare mai devreme, dar aveau probleme din pricina lipsei antigelului în timpul iernii, erau duse remorcate sau tractate, mergând de-a-ndăratelea. Pe o tufă de iarbă, rămasă de cu toamnă, dormea ghemuit, stând colac, un câine pricăjit, slab și plin de răni, cu blana înscăiată. M-am apropiat cu prudență de el, gândindu-mă că ar fi putut să fie turbat. Când m-a zărit, a tulit-o la fugă șchiopătând, cu coada între picioare, scheunând jalnic, apoi s-a oprit brusc, uitându-se nedumerit la mine, și eu la el. Fiecare dintre noi avea impresia că parcă ne cunoșteam de undeva. Părea mult diferit pentru a fi cine speram eu să fie și totuși i-am zis într-o doară: „Bică!?”. Auzindu-și numele, a început să dea din coadă din ce în ce mai repede, apropiindu-se de mine cu sfială, mergând mai mult târâș, făcând pauze, stând cu capul plecat, scâncind ca atunci când l-am găsit lângă Mircea. Ajuns la picioarele mele, s-a lăsat pe burtă cu botul pe labe, iar eu am început să-l mângâi pe cap, întrebându-l unde a fost și ce a făcut atâția ani. El a încercat să povestească atât de repede, cu sughițuri, jeluindu-se, scoțând câte un scheunat, lingându-mă pe mâini și pe față, încât nu am înțeles nimic. L-am primit și l-am tratat la fel ca pe fiul risipitor întors la casa părintească, pentru a-l face să uite calvarul prin care trecuse. Cușca lui era lângă siacul cu porumb și, deși îi dădeam mâncare bună și pe săturate, scotea câte-un știulete printre șipci și rodea grăunțele uscate, tari ca piatra, ceea ce m-a făcut să cred că acolo unde a fost ținut captiv, prizonier, atâția ani, a suferit mult de foame. Ori l-o fi prins cineva din sat și l-a legat tot lângă un siac, fără să-l răsfețe cu mâncarea și abia atunci a reușit să se elibereze, ori a trecut în Basarabia iarna, când era Prutul înghețat și nu a mai putut veni înapoi, următoarele ierni fiind mai blânde, până la aceasta din urmă, geroasă, care tocmai se terminase.

Bică a mai trăit încă șapte ani, murind de bătrânețe, ducând cu el în mormânt taina celor întâmplate în perioada cât a lipsit de acasă.

© Marcel Chitac, 2015