PE CULMILE PROSTIEI

În perioada studenţiei, în timpul vacanţelor de vară, lucram ca ucenic împreună cu un pictor de biserici autorizat pe la diferite locaşuri din zona Moldovei.
Făceam asta din mai multe motive: învăţam în acest fel o meserie nouă, mai câştigam un ban de cheltuială şi schimbam decorul văzând alte locuri şi cunoscând oameni de toate soiurile.
Odată, când pictam la o biserică de prin părţile Bacăului, cântăreţul la strană (dascălul) mi-a povestit o întâmplare ce se petrecuse cu puţin timp în urmă, dar care mi se păru atât de neverosimilă şi de gogonată încât i-am recomandat să nu mai stea în bătaia puternică a soarelui şi să se mute într-un loc mai răcoros, mai la umbră.
A doua zi, mi-a arătat un articol din revista „Femeia”, care apărea pe atunci, articol în care era relatat cu lux de amănunte acel episod:
Acolo, în sat, exista o filială a unei secte religioase al cărei predicator (pastor) vindea credincioşilor bilete cu locuri rezervate în Rai.
Cele care permiteau accesul la clasa întâi costau cinci mii de lei, iar pentru clasa a doua se plăteau trei mii.
S-au găsit destui cumpărători; unii şi-au vândut vacile pentru a intra în posesia preţioaselor bilete. Nu ştiu dacă le fuseseră date şi instrucţiunile de folosire. Probabil, atunci când părăseau această lume ticăloasă, li se puneau fericiţilor biletele în buzunarul hainei, ele având rolul paşapoartelor cu viză ce urmau a-i fi prezentate Sfântului Petru la Poarta Raiului.
Ideea avută de altcineva cu sute de ani în urmă pe alte meleaguri de a vinde „indulgenţe” pentru iertarea păcatelor pare a ţine de perioada copilăriei excrocheriei şi a credulităţii.
Nu demult, apăruseră nişte şmecheri şi la noi şi aiurea, care vindeau pe Internet terenuri pe Lună.
Deşi nu puteau explica cine şi în ce mod i-a făcut proprietarii satelitului natural al Pământului, au existat şi de astă dată amatori de chilipir, doritori de a deveni latifundiari lunatici, fără să-şi pună problema când şi în ce fel vor intra în posesia mult-râvnitelor terenuri, mulţumindu-se să primească în schimbul banilor o hârtie fără valoare.
Ceea ce mi se pare năucitor în acest gen de „afaceri” nu este inventivitatea sau tupeul escrocilor, ci prostia incredibilă a celor care se lasă ademeniţi de aşa ceva.
Chiar în România de azi sunt oameni cu pretenţie de intelectuali, cu studii şi cu ştaif, dispuşi să apeleze la nişte ţigănci analfabete ce-şi zic vrăjitoare şi le dau bani grei, sperând să-şi asigure succesul în amor, afaceri sau politică.
După toate aceste exemple, povestea lui Ion Creangă „Prostia omenească” nu mai pare poveste în sensul de ficţiune cu caracter fantastic, fără nicio legătură cu realitatea, iar întâmplările relatate acolo seamănă cu nişte reportaje despre fapte banale.
Dacă inteligenţa – sub toate formele ei de manifestare – poate avea limite chiar şi pentru oameni supradotaţi, prostia este nemărginită, atemporală şi aspaţială.

© Marcel Chitac 2012

ARTA COMPROMISULUI

În satul meu, cu câţiva ani înainte de anul de referinţă 1989, era un miliţian pe care-l chema Şapteboi, nume neaoş românesc cu care, dacă l-aş fi avut eu, m-aş fi fălit.
Din păcate, şefii bravului miliţian de la judeţ nu aveau aceeaşi părere, aşa că, într-o zi, l-au convocat la eşalonul superior şi i-au oferit două opţiuni: ori îşi schimbă numele, ori îşi dă demisia din miliţie.
I s-a explicat că numele său nu concorda cu funcţia sau, mai bine zis, cu calitatea de „organ” al statului comunist; prea amintea de vremea şi de aroganţa chiaburilor, duşmanii de clasă, sau era subiect de ironie şi batjocură din partea unor neisprăviţi de civili, cărora trebuia să le impună respect şi ascultare.
Bietul miliţian, trecându-l sudorile şi respirând greu, se concentră, atât cât putu el în acele momente cumplite şi, dându-şi seama, în urma unei analize sumare, dar profunde, că ţinea mai mult la funcţia, salariul şi privilegiile de miliţian decât la acel stupid nume, moştenit de la tatăl şi bunicul său, se hotărî pe loc să-şi ia numele neveste-si, adică se mărită.
Vorba ceea: până treci puntea, te faci frate şi cu dracul.
Dacă aş fi fost eu în locul lui – ce uşor este uneori să te pui în locul altuia, mai ales după război – n-aş fi cedat aşa uşor; aş fi încercat o negociere în urma căreia se putea ajunge la un compromis, spunându-i superiorului cam aşa:
„Tovarăşe gradul, vă rog să-mi permiteţi să am onoarea să vă raportez. Propun ca de azi înainte, în loc de Şapteboi să mă numesc Unbou, ceea ce concordă cu realitatea în privinţa numărului".
În situaţii dificile sau chiar disperate, important este să nu pierzi chiar totul.

© Marcel Chiţac 2012

DESPRE LOGICĂ

Dumnezeu ne este reprezentat în scrierile biblice ca fiind ba atotputernic şi mai presus de orice, ba un bicisnic, un nevolnic nemulţumit de performanţele Sale, chinuit de regrete şi dorinţa de răzbunare şi de distrugere a propriei Sale opere (Vezi „Apocalipsa” după Ioan).
Dacă este într-adevăr creatorul Universului – care-l include şi pe om – de ce a făcut această lume imperfectă şi plină de rateuri sau de ce n-a corectat-o după aceea?
Se spune că pe om l-a zămislit după chipul şi asemănarea Sa. Atunci, ori El nu poate fi considerat un ideal de perfecţiune, ori creaţia Sa este produsul unui moment neinspirat.
Ori l-a făcut pe om păcătos din naştere sau predispus păcatului şi ar trebui să-şi asume vina, ori n-are nici un amestec în toată povestea asta şi ar fi mai bine să-l lase-n pace.
Ori invocăm păcatul originar, ori liberul arbitru.
Ori vorbim despre destin implacabil (predestinare, ursire), ori despre hazard, fatalitate sau autodeterminare.
Vorba lui Cioran: „Nu e uşor să fii creştin”.
Religia îl bagă pe bietul om într-o ceaţă deasă unde nu-şi mai poate auzi nici măcar propriile gânduri.
Dacă omul ar fi ascultat dictonul „Crede şi nu cerceta” ar fi bâjbâit şi azi prin întunericul primordial ca o şopârlă de peşteră.
Nu este mai puţin adevărat că el – în ciuda mileniilor de evoluţie – nu este nici mai bun, nici mai rău decât atunci când Cain l-a ucis pe unicul său frate, Abel, după care s-a însurat şi l-a făcut pe Enoh cu o femeie fără nume, despre care nu se ştie a cui fiică era, şi nici nu este mai puţin păcătos după ce Iisus s-a sacrificat pe cruce luând toate păcatele omenirii asupra sa.

© Marcel Chitac 2012

PROFESORUL „ŞTIE-TOT”

Cică un ardelean a avut ocazia abia la maturitate să viziteze o grădină zoologică. Când a ajuns în dreptul ţarcului în care-şi ispăşea detenţia girafa, a rămas mut şi înlemnit de uimire timp de vreo trei ceasuri uitându-se la gâtul ciudatului animal până când i s-au împăienjenit ochii.
În cele din urmă, a plecat vorbind de unul singur: „Tulai, Doamne, dar aşe ceva nu există!”.
Deşi sunt moldovean, aceeaşi reacţie o aveam şi eu când eram elev şi aveam câte un coleg sau o colegă care luau note de zece pe linie: şi la matematică, şi la muzică, şi la sport, ba chiar şi la desen.
Mai nou, la unele posturi de televiziune apar nişte persoane aşezate pe scaune înalte în jurul unei mese – invitaţi sau colaboratori – în fiecare zi, de dis-de-dimineaţă până după miezul nopţii, indiferent dacă afară este caniculă, dacă plouă torenţial sau dacă ninge viscolit şi-i un ger de crapă pietrele, de parcă aceştia n-ar avea nici casă, nici nevastă şi n-ar merge niciodată la toaletă; stau lipiţi de scaune şi-şi dau cu părerea despre orice.
Ei au explicaţii şi înţelegere pentru toate fenomenele şi întâmplările care pe noi, ceilalţi, ne şochează sau cel puţin ne surprind: jefuirea urmată de violarea unei babe, creşterea sau scăderea cursului dolarului, un accident aviatic sau feroviar, încălzirea globală, naşterea unui viţel cu opt picioare şi două capete, posibilitatea lovirii Pământului de către un asteroid drogat etc.
De fiecare dată, oscilez între sentimente de admiraţie, invidie sau compasiune faţă de ei şi mă întreb dacă nu cumva, singura explicaţie a acestor performanţe supraomeneşti este aceea că mamele lor au fost răpite de extratereştri, aduse înapoi şi după nouă luni au apărut aceşti indivizi atotştiutori, iar în timpul sarcinii sau după aceea au fost contaminaţi cu paranoia.
Altfel, vorba ardeleanului: „Aşa ceva nu există!”.

© Chitac Marcel 2012

TEHNICI DE COMUNICARE

Pe vremea când bunica era fată, aparatul foto nu ajunsese încă în sat; în schimb, oamenii de atunci foloseau o altă metodă, mult mai simplă, de a imortaliza anumite etape din copilărie: după ploaie, pruncii erau puşi cu picioarele goale în glodul din ogradă unde li se imprimau urmele, după care erau lăsate să se usuce la soare.
Amprentele tălpilor astfel realizate la vârste diferite se păstrau în pod, acele mulaje rămânând ca mărturie, spre aducere aminte, pentru adulţii de mai târziu.
Emoţiile provocate de revederea lor peste ani nu erau cu nimic mai puţin profunde decât cele generate de fotografiile color sau de imaginile filmate de acum.
În perioada în care bunicul „era în vorbe” cu bunica, altfel spus înainte de a se căsători, uneori îşi dădea întâlnire cu ea la târgul din Darabani, unde se ducea pretextând că are treabă, iar până acolo ei mergeau pe jos cale de peste cincisprezece kilometri şi tot cam atât la întoarcere.
Cel care pleca primul presăra din loc în loc flori pe drum, conform consemnului stabilit anterior. Era secretul lor, ceilalţi neînţelegând semnificaţia acelui cod floral.
După ce îndrăgostiţii „s-au luat”, au schimbat limbajul florilor cu cel al vorbelor, ciondănindu-se mai tot timpul, evoluând spre o modalitate de comunicare superioară.
Cât de mult regret totuşi că n-au apucat să se bucure şi ei de acurateţea pozelor sau filmelor digitale, de posibilitatea de a primi şi trimite SMS-uri, de a trăncăni la nesfârşit verzi şi uscate pe mobil sau tasta pe Facebook în loc să-şi bage picioarele în noroi sau să transmită mesaje prin intermediul florilor.
Ce vremuri!...

© Marcel Chitac 2012