CEI DOI DUMNEZEI

CEI DOI DUMNEZEI
În Vechiul Testament Dumnezeu îi spune, printre altele, lui Moise: „…Eu, Domnul Dumnezeul tău, Eu sunt un Dumnezeu gelos, Cel ce vina părinţilor o dă pe seama copiilor pân’ la al treilea şi al patrulea neam pentru cei ce mă urăsc”, iar puţin mai departe îi recomandă aplicarea Legii Talionului: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.
Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos din Noul Testament pledează pentru iubirea aproapelui, chiar dacă acesta îţi este duşman, şi întoarcerea celuilalt obraz atunci când primeşti o palmă.
Dacă luăm sensul figurat, simbolic al acestor expresii, fondul ideii rămâne acelaşi. Două concepţii diametral opuse! Pe care să o urmezi? Pe cea a Tatălui sau pe cea a Fiului sau nici una, nici alta?
Iată ce scrie Mircea Eliade în „Istoria credinţelor şi ideilor religioase” referitor la prima reprezentare a lui Dumnezeu: „Antropomorfismul lui Iahve are un dublu aspect… Iahve dă dovadă de calităţi şi defecte specific umane: milă şi ură, bucurie şi melancolie, iertare şi răzbunare… cere supunere absolută ca un despot oriental intolerant şi fanatic. Furia sa se dovedeşte câteodată atât de iraţională încât s-a putut vorbi despre demonismul lui Iahve. Coexistenţa atributelor contradictorii, iraţionalitatea unora din actele sale îl deosebesc pe Iehova de orice ideal de perfecţiune la scară umană. […] Propovăduind, Iisus îl exaltă pe Dumnezeul cel bun, dar se fereşte să arate că nu este vorba de Dumnezeul Vechiului Testament”.
În concluzie, imaginea lui Dumnezeu are un caracter istoric, ea schimbându-se odată cu trecerea timpului şi cu evoluţia omului şi a relaţiilor sociale.
Acest fenomen este foarte bine definit de filosoful german Feuerbach, pe care-l citez din memorie: „Nu Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, ci invers, omul i-a atribuit lui Dumnezeu trăsături şi însuşiri umane”.
Emil Cioran în „Demiurgul cel rău” face o analiză a portretului psihologic al lui Dumnezeu descris de autorii Bibliei: „Să vezi în Dumnezeu un duşman, un călău, un monstru şi totuşi să-l iubeşti proiectând într-însul toată inumanitatea de care dispui… Biserica a făcut din el o făptură ştearsă, degenerată, amabilă… este o religie sterilă, o dulcegărie lipsită de vlagă… Religia veche, mult mai umană, îţi lăsa posibilitatea de a-ţi alege zeul pe care îl voiai… Unde pui că erau pe deasupra şi modeşti, nu pretindeau decât respect; îi salutai, nu îngenuncheai în faţa lor… Monoteismul conţine în germene toate formele tiraniei”.
Chiar şi Luther, în încercarea de a reforma Biserica, face următoarea remarcă: „Dumnezeu nu-i nici nătărăul, nici duhul blajin, nici încornoratul care ni se propune spre venerare, ci un foc mistuitor, un turbat mai cumplit decât diavolul şi care se desfată schingiuindu-ne… dacă diavolul nu-i cumva Dumnezeu”.
Nu cred că lui Dumnezeu îi face o plăcere deosebită să-i vadă pe fiii săi umilindu-se, chinuindu-se, autoflagelându-se, cerşind fiecare bucată de pâine sau târându-se ca nişte râme în faţa sa.
Un tată care este mereu nemulţumit de performanţele fiilor săi, acuzându-i de păcate mai mult sau mai puţin reale, având voluptatea sadică de a-i tortura tot timpul, care nu le zâmbeşte şi nu-i mângâie niciodată şi stă de-a pururi încruntat, cu pumnul ridicat, nu poate fi decât un caz clinic.
Un tată pământean care s-ar comporta aşa ar fi decăzut din drepturile părinteşti şi băgat la închisoare sau la balamuc.
Biserica i-a adus mari deservicii lui Dumnezeu, creându-i cea mai proastă imagine posibilă.
La portretul biblic se adaugă crimele şi abuzurile comise de Biserica Catolică de-a lungul timpului în numele sau pentru apărarea Domnului: aşa-zisele războaie sfinte în scop de jaf şi cotropire de noi teritorii, arderea pe rug sau fierberea la foc moale de către Inchiziţie a „vrăjitoarelor” sau a „ereticilor”, vânzarea „indulgenţelor” pentru iertarea păcatelor etc.
Este adevărat că Biserica are nevoie de martiri şi de minuni pentru a-şi justifica existenţa, la fel cum Armata trebuie să producă eroi.
Dacă s-ar inventaria degetele atribuite lui Ioan Botezătorul, aflate pe post de moaşte la multe biserici şi mânăstiri ale creştinilor-ortodocşi, s-ar ajunge în mod inevitabil la uimitoarea concluzie că acest tragic personaj biblic a fost un uriaş miriapod. Ce să mai zicem despre bucăţile de piele de pe trupurile copiilor ucişi din ordinul lui Irod, păstrate până azi?!
Imaginaţia debordantă a „slujitorilor Domnului” depăşeşte orice limită a bunului-simţ în încercarea lor lacomă de a colecta cât mai multe „prinoase”, iar spectacolul pelerinajelor la care „drept-credincioşii” se calcă în picioare unii pe alţii pentru o sarma şi un pahar cu vin sau turul făcut de către babe pe coate şi genunchi în jurul bisericii sunt de un primitivism grotesc, dezgustător. Până şi Dumnezeu întoarce faţa scârbit şi dezamăgit când vede aşa-ceva. Mai bine îşi lua zi liberă atunci când i-a venit ideea de a-l face pe om „după chipul şi asemănarea sa”.

© Marcel Chitac 2011