DESPRE ISTORIE

Niciodată nu am simţit vreo atracţie sau vreun interes deosebit faţă de istorie. Asta poate datorită faptului că, de obicei, există o mare doză de contaminare cu subiectivism, naţionalism sau interes politic în orice cronică sau studiu cu caracter istoric.
Voi da în acest sens un exemplu din istoria recentă. Deşi am fost participant şi martor la evenimentele din decembrie 1989, nu pot afirma că ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat atunci. Ce să mai zic despre fapte şi eroi de acum câteva sute sau mii de ani?
Cu toate acestea, mă fascinează trei mari personalităţi ale istoriei româneşti: Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu şi Nicolae Bălcescu. Toţi trei aveau un statut privilegiat: făceau parte din clasele bogate şi posedau averi care le-ar fi putut asigura lor şi urmaşilor lor un trai comod şi lipsit de griji. Totuşi, ei au considerat interesele şi idealurile poporului mai presus de confortul şi nevoile lor personale.
Mihai Viteazul dormea mai mult în cort decât în pat cu nevastă-sa şi mânca în fuga calului, în cele din urmă fiind trădat şi ucis mişeleşte pe Câmpia Turzii.
Nicolae Bălcescu a fost exilat din ţară, iar după moarte cadavrul său a ajuns într-o groapă comună din Palermo (Italia).
Cel mai admirat şi totodată cel mai tragic caz a fost cel al lui Constantin Brâncoveanu pentru motivul şi felul în care a murit.
Neacceptând să trădeze interesele ţării şi poporului său şi nici să se lepede de credinţa sa creştină şi să treacă la islamism, turcii i-au decapitat fiii şi ginerele în faţa sa, iar apoi i-au tăiat şi lui capul. O scenă de un tragism ce depăşeşte orice fantezie literară!
Citind despre faptele şi înalta ţinută morală a acestor mari bărbaţi, nu pot depăşi o mare dilemă: ori aceşti eroi sunt nişte personaje fictive, produse ale imaginaţiei colective, ori noi nu suntem descendenţii lor, căci nu avem nimic în comun cu aceştia, neputându-ne numi nici măcar „epigonii” lor.
Recunoaşteţi în zilele noastre printre „şpăgarii” şi avortonii care pretind că reprezintă interesele poporului român pe vreunul care să se asemene măcar vag cu figurile istorice evocate aici?
Vorba lui Eminescu:
„Voi sunteţi urmaşii Romei?
Nişte răi şi nişte fameni.
I-e ruşinii omenirii
Să vă zică vouă oameni!”
Revenind la Brâncoveanu, mă mir şi nu-mi explic de ce a fost sanctificat abia după 1989!
Un exemplu mai măreţ, mai cutremurător şi mai convingător de martiraj nu există în toată istoria Bisericii Ortodoxe Române.
© Marcel Chitac 2011

DESPRE NEMURIRE

Motto:
Nimic n-are dincolo,
Căci morţi sunt cei muriţi.
Mihail Eminescu

Niciodată omul nu s-a împăcat cu ideea că, la un moment dat, viaţa sa va lua sfârşit şi că, aşa cum n-a fost nimic sau nimeni înainte de naştere, nu va mai fi nici după moarte.
În toate culturile şi religiile lumii au apărut tot felul de scenarii cu versiuni de continuare a vieţii în alt loc sau sub o altă formă. Această neacceptare a neantului sau nonexistenţei postume a fost benefică de cele mai multe ori pentru unii care au încercat să „fenteze” moartea continuându-şi existenţa prin lucruri sau lucrări măreţe pe care le-au lăsat posterităţii, opera lor întrând în conştiinţa şi în patrimoniul umanităţii.
Cred cu toată convingerea că aceasta este singura şi cea mai certă formă de „viaţă de apoi”, de nemurire a sufletului (spiritului). Marii creatori sau gânditori din toate vremurile şi de pretutindeni sunt şi vor fi nemuritori atâta timp cât va mai exista omenire pe acest Pământ.
Creaţiile spirituale sub toate formele sunt în fapt o modalitate palpabilă şi demonstrabilă de transpunere şi conservare a sufletului celui care le-a dat naştere. Din această perspectivă cred cu tărie în viaţa de dincolo de moarte.
Mare înghesuială trebuie să fie în schimb în Rai, de vreme ce orice babă care posteşte, se spovedeşte şi se roagă bătând mătănii în faţa icoanelor ajunge acolo. Nu degeaba există zicala: „Ce dai buzna aşa, vrei să intri cu de-a sila, ca baba-n Rai?” Nu cred c-ar fi un loc confortabil pentru mine. De unde această aroganţă sau trufie a unora de a spera la viaţa veşnică, nelăsând în urmă niciun semn al existenţei lor fizice?
După cum spunea şi Constantin Noica, „Nu eşti dacă nu îţi supravieţuieşti: sădind un pom, lăsând un gând”. Unii au sufletele moarte încă din timpul vieţii.
Metafora din Noul Testament (Evanghelia după Matei) unde cuvintele lui Iisus Hristos „Nu vă adunaţi comori pe pământ … ci adunaţi-vă comori în cer … că unde-ţi este comoara, acolo îţi va fi şi inima!” tocmai la asta se referă, cerul simbolizând lumea spirituală, spirituale fiind şi comorile, iar inima semnifică sufletul sau sediul sufletului.
Aşa trebuie citită şi decriptată (înţeleasă) Biblia!
© Marcel Chitac 2011

DESPRE MORALĂ

„Bată-te Domnul cu bubă egipteană-n şezut şi cu râie sălbatică şi cu mâncărimi de care să nu te poţi vindeca. Bată-te Domnul cu bubă rea peste genunchi şi pulpe; din tălpile picioarelor tale şi până-n creştetul capului să nu te poţi vindeca.”
Acestea sunt câteva din blestemele transmise de Dumnezeu prin purtătorul lui de cuvânt Moise pentru cei neascultători (Cartea a cincea a lui Moise „Deuteronomul” din Vechiul Testament).
Necesitatea impunerii unor norme morale într-o societate umană a apărut din cele mai vechi timpuri. Haosului sau anarhiei nu li se pot opune decât ordinea şi legea cu toate carenţele sau imperfecţiunile lor.
Din acest punct de vedere, religia a avut la început un rol benefic. Cineva trebuia să le arate acelor troglodiţi care trăiau în acele vremuri nuiaua de sub grindă sau Bau-bau-ul din cer.
Nu întâmplător Moise – un adevărat geniu biblic – a conceput mai întâi „Cele zece porunci” sau Decalogul, apoi primul Cod penal din istoria omenirii.
Nu ştiu în ce măsură însuşirile morale se transmit genetic sau se dobândesc prin educaţie, dar cred că morala există şi în afara Bisericii. Poţi fi un om moral chiar dacă nu eşti un creştin practicant sau o înaltă faţă bisericească. Bineînţeles, şi reciproca este adevărată: nu toţi creştinii sau reprezentanţii Bisericii pot fi luaţi drept modele de către ceilalţi.
Eşti sau nu eşti moral – fără a absolutiza termenul – fiindcă aşa eşti, aşa simţi sau aşa crezi că trebuie să fii, şi nu pentru că te temi sau, dimpotrivă, nu-ţi pasă de buba egipteană ce ţi-ar putea apărea undeva, în acel loc sensibil şi te-ar durea rău.
© Marcel Chitac 2011

ŞCOALA DE ALTĂDATĂ

Despre fracţii

După o expunere teoretică, învăţătorul trece la exemple concrete pentru o mai bună înţelegere a problemei:
- Ştiubei, dacă avem o pâine întreagă mare şi rotundă şi o tăiem cu cuţitul exact pe mijloc, ce obţinem?
- O crăpătură, domnule învăţător! De atunci, „Crăpătură” i-a rămas porecla până în ziua de azi la cei aproape nouăzeci de ani ai săi.

Cursuri de alfabetizare la ţară

- Mătuşă Anică, aista-i „A”!
- O fi, doamnă, ce crezi că nu?
- Mătuşă Anică, doi şi cu trei cât fac?
- Întreabă-l pe băietul meu, Mihai, doamnă, că el e mai deştept ca mine!
În rapoartele oficiale ale acelor vremuri scrie că acţiunea s-a încheiat cu succes, promovabilitatea fiind de 99,9%.
Trăiască lupta pentru pace!
Sau „Aşa să ne ajute Dumnezeu!”, vorba politicienilor de azi.

© Marcel Chitac 2011

CIREAŞA ADEVĂRULUI

Cred că aveam vreo cinci ani când am ieşit pentru prima oară din satul natal.
Taică-meu mergea cam de două ori pe săptămână, la începutul verii, cu cireşe de vânzare la piaţa din Darabani.
Pe atunci, Darabanii – ca majoritatea târgurilor şi oraşelor din Moldova – era ticsit cu evrei care ţineau prăvălii, ei fiind totodată grosul clienţilor ce cumpărau cireşe.
Nu ştiu ce l-a determinat pe taică-meu să mă scoată în lume la o vârstă aşa de fragedă, dar cred că ideea lui nu s-a dovedit a fi fost prea inspirată.
După două-trei ore am început să mă plictisesc stând lângă oboroacele cu cireşe şi asistând nedumerit şi revoltat la gestul repetat şi de neînţeles pentru mine pe care-l făcea tata: după ce cântărea cireşele şi le oferea clienţilor, le dădea şi banii înapoi. Abia peste câţiva ani am aflat că banii aceia reprezentau restul. Pentru a face şi eu ceva, am început să mănânc din cireşele care se aflau într-o coşarcă, mai aproape de mine, iar când mă cam săturasem, mi-a venit ideea de a le desface mai întâi, pentru a verifica dacă nu cumva aveau viermi.
La un moment dat, o evreică în vârstă, care intenţiona să cumpere, l-a întrebat pe tata:
- Spune-mi, drăguţă, cireşele au carne?
O fi fost zi de post la ei că, altfel, de ce ar fi pus o asemenea întrebare?!
- Ferească Dumnezeu, a replicat ferm şi convingător taică-meu, nici vorbă de aşa ceva. N-au nici urmă de viermi!
Tocmai atunci, simţindu-mi burta umflată de la cireşe şi de la ce mai conţineau ele, desfac tacticos o cireaşă în două şi văd în ea un intrus care vrea s-o şteargă neobservat, cu un mers grăbit şi foarte caraghios: la fiecare pas, se îndoia de la mijloc, făcând o buclă în sus.
Fiind convins că făcusem o descoperire de toată lauda, atât pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător, am sărit de la locul meu pentru a face publică comunicarea ştiinţifică, de parcă mi-ar fi fost teamă să nu mi-o ia altul înainte, etalând cireaşa desfăcută cât mai aproape de ochii evreicei:
- Ba da, uite, am găsit un vierme!
Urmarea a fost că bietul tata s-a întors acasă cu cireşele rămase nevândute şi de atunci nu m-a mai scos în lume niciodată. Şi-a dat seama că nu eram pregătit pentru asta. Am păţit şi eu precum străbunul Adam care, după ce a muşcat din mărul viermănos, aflând în felul acesta adevărul despre goliciunea sa, i s-a interzis accesul în Rai. Nici acum nu ştiu prea bine când ar trebui să mint şi când să spun adevărul.
După acest incident din copilărie, de câte ori descopăr ceva interesant, îmi pier încântarea şi entuziasmul în clipa următoare, gândindu-mă că descoperirea mea ar putea aduce mai mult necazuri decât bucurii.
Aşa a fost şi cu descoperirea teoriei heliocentrice a sistemului solar pe vremea Inchiziţiei, dar şi cu cea a fenomenului fuziunii nucleare, care s-a concretizat în fabricarea şi folosirea bombei atomice.
Am aflat destul de târziu, chiar prea târziu, că uneori o minciună frumoasă este de preferat unui adevăr banal sau crud. Se poate spune că adevărul sau excesul de sinceritate dăunează grav vieţii.
De fapt, minciuna nu figurează pe lista celor zece porunci (Să nu minţi!), nu este socotită un păcat decât dacă este întrebuinţată ca mărturie mincinoasă (Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!).
Se pare că nici Dumnezeu-Tatăl (Iahve, Elohim sau Iehova) nu a spus adevărul atunci când a zis că l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa. Să fi fost oare oglinda aburită în timpul realizării „autoportretului” de la aburii suflului divin?
Acum mănânc cireşele fără să le mai cercetez conţinutul, iar de câte ori văd, aud sau citesc ceva, nu vreau să ştiu dacă acel ceva este adevăr sau minciună.
Aşa mă simt mai împăcat cu mine, cu lumea şi cu Cel-de-Sus.

© Marcel Chitac 2011