În satul în care am venit pe lume la argilă i se spune hlei, celţii care au poposit cândva pe
acolo o numeau cré (englezii îi spun clay), la funinginea ce se depune pe hornurile sobelor i se zice şmoagă, ceea ce seamănă izbitor cu englezescul smog, o moşie se numeşte DOSUL SOARELUI, iar alta LUNGUL VÂNTULUI.
Tata, odată, când ara pe Dealul Crucii, şi bunicul, altădată, săpând pe Bâtcă, au găsit topoare din piatră şi cioburi de ceramică – cu ornamente incizate – din neolitic.
Mama, copil fiind, s-a speriat de o flacără ce a ţâşnit din pământ, pe Holm, semn al unei comori care aşteaptă a fi descoperită.
Chiar şi numai pentru atât - deşi aş putea enumera încă multe alte motive - şi tot ar fi meritat să răsar acolo, în HORODIŞTEA cea nordică de pe malul Prutului (denumirea veche era Gorodişte, ceea ce însemna loc împrejmuit, aşezare omenească), acolo de unde drumul se întoarce înapoi, crezând c-a ajuns la capătul lumii, neştiind bietul de el că, de fapt, acolo-i buricul pământului.
© Chitac Marcel 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu