„LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ”… PE CARE UNII O OMOARĂ!

Aşa cum în orice colţ din ţară te poţi „delecta” pe la nunţi, botezuri sau alte petreceri cu manele, indiferent de tradiţiile sau de specificul folcloric al zonei respective, la fel poţi auzi la tot pasul, până şi de la babe analfabete, aceleaşi comentarii sau clişee verbale referitoare la o personalitate sau partid politic, preluate mot-a-mot de la televizor şi repetate papagaliceşte.
Pe de altă parte, fără a conta vârsta, profesia sau studiile, aproape toată lumea în ultima vreme adaugă fără discernământ un „şi” după „ca”.
Sufăr fizic de fiecare dată când aud agramaţi cu pretenţii de ziarişti, de formatori de opinie şi de cultură de la toate televiziunile noastre zicând „ca şi” în loc de „ca” (ca şi politician, ca şi inginer, ca şi exemplu, ca şi purtător de cuvânt), deşi nu s-ar crea nicio cacofonie dacă ar spune: ca politician, ca inginer, ca exemplu, ca purtător de cuvânt.
Prefer să aud cacofonii – unele inevitabile – cum sunt „Biserica Catolică” sau „Ion Luca Caragiale” decât „ca şi” la tot pasul. Parcă ar fi o modă imbecilă, indiferent de generaţia din care fac parte şi de şcolile absolvite, mai toţi vorbesc aşa fără să clipească. Trăim în ţara lui „ca şi”.
Asta îmi aminteşte de un fenomen asemănător care s-a manifestat cu câţiva ani în urmă şi care, din fericire, a dispărut. Pe atunci, toate frazele începeau cu „Deci…” (în varianta din Basarabia, cu „Care va să zică…”).
O altă ciudăţenie reportericească este folosirea adverbului de loc pe post de adverb de timp: „asta se întâmpla undeva pe la ora x” în loc de „asta se întâmpla cândva pe la ora x”.
Explicaţia pentru „doisprezece ore”, „doisprezece zile” sau „doisprezece vaci” în loc de „douăsprezece” este simplă: lenea de a vorbi, luând în calcul faptul că „douăsprezece” conţine o literă în plus faţă de „doisprezece”.
Oare de când „a risca” sau „a merita” sunt verbe reflexive? Aşa cum nu se spune „eu mă râd”, ci „eu râd”, corect este „eu nu risc”, nicidecum „eu nu mă risc”, „nu merită” şi nu „nu se merită”.
Cuvântul „şansă” are o conotaţie pozitivă, fiind antonimul „ghinionului”. Drept urmare, nu se poate spune că există şansa să-ţi cadă un ţurţur de gheaţă în cap când treci iarna pe sub streaşină, şi poţi avea „ghinionul” să scapi teafăr după toată păţania asta.
Mai nou, atunci când undeva, cândva s-a produs o pană de curent aflăm de la emisiunile de ştiri că „s-a luat curentul” (s-a luat singur sau l-a luat cineva în traistă şi a fugit cu el?).
Toate aceste ciudăţenii au apărut în primul rând datorită televiziunilor, care în loc să-i formeze îi deformează, în loc să le mai ridice nivelul intelectual şi moral, mai rău îi tâmpesc pe sărmanii televizomani.
Este o premisă falsă, ce pleacă de la dorinţa de a avea o audienţă cât mai mare, aceea că trebuie să cobori la nivelul de înţelegere sau de prost-gust al unei anumite categorii ori cantităţi umane pentru a fi pe placul ei şi să te bălăcăreşti în kitsch şi subcultură.
Asta ar fi ca şi cum te-ai maimuţări să vorbeşti „mumos” în loc de frumos şi să „lâzi” în loc să râzi atunci când te adresezi unor copii de doi-trei ani, care abia încep să se exprime.
Culmea este că cei care vor să se angajeze ca reporteri, realizatori sau prezentatori de emisiuni la diverse televiziuni sunt testaţi în privinţa cunoaşterii limbilor străine, dar se pare că nu mai interesează pe nimeni dacă aceştia ştiu vorbi corect româneşte, dacă au dicţie sau pun corect accentul pe silabele cuvintelor. Până şi TV Romania Cultural suferă de acest păcat.
Celor care se ocupă de angajarea „vorbitorilor” pe la posturile de televiziune le recomand să revadă filmul italienesc „Dentoso” cu Alberto Sordi în rolul candidatului la postul de prezentator de ştiri.
Dacă ar depinde de mine, aş propune declararea limbii române ca bun de patrimoniu cultural naţional şi pedepsirea aspră a celor ce o siluiesc şi o maltratează.
Nu m-ar surprinde dacă Academia Română va considera peste puţin timp aceste aberaţii lingvistice drept reguli, invocând motivul la care a apelat şi Alexandru Lăpuşneanu atunci când a consimţit la tăierea capului lui Moţoc: „Proşti, dar mulţi!”.

© Marcel Chitac 2011