Într-o zi, pe vremea când eram la grădiniţă, educatoarea a aşezat pe masă o găletuşă din tablă, frumos pictată la exterior, pe care o foloseam de obicei la joaca în nisip. După ce fiecare „cursant” a primit câte o foaie de hârtie şi creioane colorate, tovarăşa ne-a cerut să desenăm găletuşa, iar cine se încumeta putea să deseneze şi să coloreze chiar şi scena pictată pe aceasta. Toţi s-au apucat imediat de lucru, fiecare după puterea sau priceperea lui.
Eu am fost singurul care n-a tras nicio linie şi am înapoiat hârtia la fel de imaculată cum o primisem.
În ce mod o fi interpretat educatoarea aptitudinile mele artistice nu ştiu, dar eu, probabil, am realizat încă de atunci că pictura este o treabă serioasă şi nu o joacă de copii.
Adevărul este că nu numai educatoarea nu avea o impresie prea bună cu privire la calităţile mele, ci până şi unele babe din sat, care comentau uneori când mă vedeau:
– Băietu’ ista-i tare moale!
– Da, îi moale tare.
Cât de moale sau cât de „tare moale” eram nu ştiu, poate că aveau şi ele dreptate, de vreme ce, în loc să joc fotbal cu ceilalţi băieţi, umblam mai mult singur, preferând să stau tolănit în iarbă cu faţa în sus şi să privesc norii în continuă mişcare şi transformare, în care vedeam ba moşi cu bărbi imense, ba cai cu coama fluturând în galop.
Părinţii mei fiind simpli ţărani, nu pot spune că am moştenit de la ei calităţi genetice sau exemplu personal care să mă determine să fiu interesat de pictură.
Îmi amintesc totuşi că în acea perioadă – când nu prea reuşeam să-mi impresionez educatoarea şi nici babele din sat – tata altoia pomi primăvara în grădina noastră sau pe la vecini. Printre alte materiale, folosea la altoit şi hlei (argilă). Din hleiul rămas după altoire modela figuri umane, iar la sfârşit le dota cu puţe, pentru a folosi tot materialul şi pentru a respecta adevărul anatomic.
Alteori, îmbiba coli de hârtie cu gaz de lampă, ceea ce făcea ca hârtia să devină transparentă precum calcul şi copia desene din cărţi ilustrate.
Fireşte că aceste lucruri – la acea vârstă şi în acel colţ de lume – mă impresionau profund şi ar putea explica trezirea interesului meu pentru artele plastice în general şi preferinţa pentru studiul nudului mai târziu.
După absolvirea celor opt clase la şcoala din sat şi după ce am fost respins la examenul de admitere de la liceul militar din cauza platfusului, am bătut la porţile liceului de arte plastice din Iaşi, ducându-mă acolo singur, pentru prima oară cu trenul – ai mei fiind ocupaţi cu munca pământului – cu adresa liceului în buzunar şi câţiva gologani pentru drum şi mâncare.
Până atunci, nu ştiam mare lucru despre pictură, nu văzusem niciun muzeu de artă, nicio lucrare de pictură în original, doar câteva reproduceri alb-negru în cărţile de şcoală şi desenam şi pictam după capul meu.
La proba de compoziţie trebuia să reprezentăm o scenă din „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă. În naivitatea mea de atunci, am crezut că dacă făceam mai întâi câteva schiţe pregătitoare pentru compoziţia finală sau dacă desenam scena mai întâi în creion înainte de a o colora – aşa cum ar fi fost normal de altfel – aş fi fost dat afară din examen.
Drept urmare, înarmat cu o cutie de acuarele „Pionier” şi o pensulă de plastic ca un pămătuf, m-am apucat voiniceşte de lucru şi am realizat compoziţia – care era dinamică, cu multe personaje – direct în culoare, în variantă definitivă. Ceilalţi colegi de examen, majoritatea studiind acolo încă din clasa a cincea, au început să-şi dea coate, comentând: „Ia uitaţi-vă la ăla, face lucrarea direct în culoare, fără schiţe, fără desen!”.
Ignorantul de mine fusesem luat drept un mare virtuos, un adevărat maestru, ceea ce i-a complexat şi i-a inhibat pe mulţi dintre contracandidaţi.
Când m-am întors acasă, tata m-a întrebat:
– Ce-ai făcut la examen?
– Am reuşit!
– Ei, bine c-ai reuşit. Până începi şcoala să mergi cu vaca la păscut.
Nu ştiu de ce, dar acum nu prea iubesc vacile şi nu beau lapte deloc.
Nu am primit ca recompensă pentru reuşita mea nici măcar o trotinetă, dar de fapt nici nu aşteptam aşa ceva, deoarece şi înainte de acest eveniment, dacă vedeam o jucărie pe raftul prăvăliei din sat şi îl rugam pe tata să mi-o cumpere, el îmi răspundea răspicat:
– Da’ ce crezi tu că eu mă cac parale?!
Deşi pe atunci replica lui nu mi se părea prea convingătoare, acum îmi dau seama că nu mă minţea.
Ceea ce a urmat – liceul, armata, facultatea, însurătoarea – nu mai merită povestit, deoarece lucrurile au intrat oarecum pe un făgaş normal şi previzibil. Ca în orice acţiune, activitate sau afacere, începutul este dificil. Restul vine de la sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu