EROI, ERORI ŞI ORORI

Din ceea ce mi-a povestit tatăl meu, veteran şi invalid de război, am tras cel puţin două concluzii: prima, că istoria scrisă în cărţi sau manuale şcolare este cu totul alta faţă de cea trăită chiar de participanţii la evenimente şi a doua, că statul român – prin reprezentanţii săi – a fost ticălos întotdeauna, atât în perioada monarhiei, cât şi în timpul comunismului sau în zilele noastre.
Majoritatea celor care erau trimişi – fără voia lor – să moară „pentru patrie şi popor” nu primeau plăcuţe cu număr matricol care ar fi fost foarte utile atunci când li se descopereau cadavrele, mai ales dacă erau şi mutilate în luptă.
Din această cauză, mulţi dintre cei căzuţi „la datorie” erau declaraţi „dispăruţi”, iar nevestele lor nu aflau niciodată dacă aceştia mai trăiau prin Siberii sau dacă îi mâncau ciorile pe undeva; nu se puteau recăsători (ar fi fost acuzate de bigamie), şi nici nu primeau pensii de văduve de război; asta, pentru ca nenorocirea lor să fie completă, drept recunoştinţă pentru ele din partea statului şi a poporului. Numai în satul meu, câte astfel de cazuri au fost!
Tata a făcut armata şi războiul la vânători de munte, iar ţinuta se compunea doar dintr-o cămaşă de doc vara (deşi la munte este frig şi vara uneori) şi cizme de carton cu tălpi de lemn şi obiele în loc de ciorapi.
În timpul luptelor nu primeau hrană chiar şi câte două-trei zile la rând. În schimb, pe ei îi mâncau păduchii, iar de bătaie aveau parte cu generozitate, fiindcă nu era raţionalizată.
Pe toată perioada războiului tata nu a primit nici măcar un leu ca soldă, probabil că banii ce i se cuveneau se rătăceau pe undeva prin buzunarele vreunui ofiţer din spatele frontului care avea cheltuieli mari cu băutura, femeile şi jocul de cărţi sau poate că ofiţerul miza pe lipsa numerelor matricole.
Deşi stăteau cu acele cizme de carton zi şi noapte în noroaiele din tranşee şi în ciuda faptului că nu căpătau cremă de ghete, dar nici solda din care şi-ar fi putut cumpăra aşa ceva, la inspecţii încălţămintea trebuia să aibă lustru, altfel li se aplica câte o porţie zdravănă de bătaie.
Ce bestii de oameni trebuie să fi fost cei care le cărau pumni şi palme cu nemiluita unor amărâţi lihniţi de foame, rebegiţi de frig şi terorizaţi de umbra morţii ce îi pândea permanent şi pretutindeni, doar pentru că nu-i satisfăcea lustrul cizmelor de carton sau pentru că li se părea că acele „stafii” nu aveau o privire plină de respect şi de optimism?!
Aş vrea să fiu bine-înţeles: chestiunea cu bătaia nu poate fi încadrată la cazuri izolate, abuzuri din categoria micilor excepţii sau uscături din pădure. Bătaia era prevăzută în regulament alături de normele referitoare la hrană, echipament, muniţie etc.
Câteodată, în timpul luptelor, în situaţii disperate când se aflau în pericol de a fi încercuiţi, comandanţii dădeau bir cu fugiţii şi îi abandonau pe soldaţi, lăsându-i fără comandă.
Este adevărat că ofiţerii care participau direct la luptă în linia întâi proveneau din categoria rezerviştilor, iar ofiţerii de carieră urmăreau desfăşurarea bătăliei din spatele frontului, în timp ce politicienii care vorbeau despre patriotism, sacrificiu suprem, datorie şi onoare benchetuiau şi se distrau cu femei, departe de canonadă.
Odată, cei din unitatea în care se afla şi tatăl meu se deplasau în şir indian pe o cărare îngustă de munte pentru ocuparea unei alte poziţii de luptă. La un moment dat, când au ajuns într-o poiană, au rămas paralizaţi de frică văzând că pe creasta din faţă erau nemţii în dispozitiv de apărare. Românii se aşteptau la un măcel, pentru că ar fi fost luaţi ca din oală. Nemţii însă s-au prefăcut că nu i-au observat, i-au lăsat să meargă mai departe; abia când au ajuns la „distanţa regulamentară” au deschis focul. Ăsta da gest de cavalerism ostăşesc!
La scurtă vreme după „întoarcerea armelor”, la comandă au fost numiţi ofiţeri sovietici. În timpul unei lupte crâncene pentru ocuparea unui sat, văzând că nemţii se apărau cu disperare, iar de partea aliaţilor erau pierderi prea mari, ofiţerul rus a ordonat retragerea, strigând cât îl ţineau bojocii:
- Nazad, nazad! – adică „înapoi, înapoi!”.
Amărâţii de ostaşi români, neştiind o boabă ruseşte, în vacarmul luptei, au înţeles „la sat, la sat!” şi au continuat să atace cu şi mai mare înverşunare, iar după o jumătate de ceas au cucerit satul.
Taică-meu avea un camarad care îi era şi consătean. Acesta, având şi sânge de hoţ în el, aproape în fiecare seară îi cerea voie comandantului să „inspecteze” liniile inamicului.
La început, comandantul i-a zis că-i nebun, că se duce la moarte sigură şi că el nu poate să-i dea ordin şi nici voie să facă aşa ceva. Până la urmă, s-a lăsat înduplecat, cu condiţia să plece „fără ştirea lui”.
Consăteanul tatei nu se întorcea niciodată cu mâinile goale: aducea fie o mitralieră, fie un prizonier; ba, odată, au rămas cu toţii înmărmuriţi când l-au văzut venind de la nemţi cu drapelul de luptă al unităţii lor. Bineînţeles că avea pieptul plin de decoraţii pentru faptele sale de eroism.
Pe timp de pace, dar în perioada colectivizării, nemaiputând face incursiuni noaptea pe teritoriul ocupat de inamic, fura ce găsea şi el pe câmp. La un moment dat, în loc de decoraţii sau medalii, bravul erou a căpătat câţiva ani de puşcărie.
Cât de relative şi subiective sunt lucrurile pe lumea asta!