UN ALTFEL DE CURRICULUM VITAE

În satul în care am venit pe lume la argilă i se spune hlei, celţii care au poposit cândva pe
acolo o numeau cré (englezii îi spun clay), la funinginea ce se depune pe hornurile sobelor i se zice şmoagă, ceea ce seamănă izbitor cu englezescul smog, o moşie se numeşte DOSUL SOARELUI, iar alta LUNGUL VÂNTULUI.
Tata, odată, când ara pe Dealul Crucii, şi bunicul, altădată, săpând pe Bâtcă, au găsit topoare din piatră şi cioburi de ceramică – cu ornamente incizate – din neolitic.
Mama, copil fiind, s-a speriat de o flacără ce a ţâşnit din pământ, pe Holm, semn al unei comori care aşteaptă a fi descoperită.
Chiar şi numai pentru atât - deşi aş putea enumera încă multe alte motive - şi tot ar fi meritat să răsar acolo, în HORODIŞTEA cea nordică de pe malul Prutului (denumirea veche era Gorodişte, ceea ce însemna loc împrejmuit, aşezare omenească), acolo de unde drumul se întoarce înapoi, crezând c-a ajuns la capătul lumii, neştiind bietul de el că, de fapt, acolo-i buricul pământului.

© Chitac Marcel 2011

EROI, ERORI ŞI ORORI

Din ceea ce mi-a povestit tatăl meu, veteran şi invalid de război, am tras cel puţin două concluzii: prima, că istoria scrisă în cărţi sau manuale şcolare este cu totul alta faţă de cea trăită chiar de participanţii la evenimente şi a doua, că statul român – prin reprezentanţii săi – a fost ticălos întotdeauna, atât în perioada monarhiei, cât şi în timpul comunismului sau în zilele noastre.
Majoritatea celor care erau trimişi – fără voia lor – să moară „pentru patrie şi popor” nu primeau plăcuţe cu număr matricol care ar fi fost foarte utile atunci când li se descopereau cadavrele, mai ales dacă erau şi mutilate în luptă.
Din această cauză, mulţi dintre cei căzuţi „la datorie” erau declaraţi „dispăruţi”, iar nevestele lor nu aflau niciodată dacă aceştia mai trăiau prin Siberii sau dacă îi mâncau ciorile pe undeva; nu se puteau recăsători (ar fi fost acuzate de bigamie), şi nici nu primeau pensii de văduve de război; asta, pentru ca nenorocirea lor să fie completă, drept recunoştinţă pentru ele din partea statului şi a poporului. Numai în satul meu, câte astfel de cazuri au fost!
Tata a făcut armata şi războiul la vânători de munte, iar ţinuta se compunea doar dintr-o cămaşă de doc vara (deşi la munte este frig şi vara uneori) şi cizme de carton cu tălpi de lemn şi obiele în loc de ciorapi.
În timpul luptelor nu primeau hrană chiar şi câte două-trei zile la rând. În schimb, pe ei îi mâncau păduchii, iar de bătaie aveau parte cu generozitate, fiindcă nu era raţionalizată.
Pe toată perioada războiului tata nu a primit nici măcar un leu ca soldă, probabil că banii ce i se cuveneau se rătăceau pe undeva prin buzunarele vreunui ofiţer din spatele frontului care avea cheltuieli mari cu băutura, femeile şi jocul de cărţi sau poate că ofiţerul miza pe lipsa numerelor matricole.
Deşi stăteau cu acele cizme de carton zi şi noapte în noroaiele din tranşee şi în ciuda faptului că nu căpătau cremă de ghete, dar nici solda din care şi-ar fi putut cumpăra aşa ceva, la inspecţii încălţămintea trebuia să aibă lustru, altfel li se aplica câte o porţie zdravănă de bătaie.
Ce bestii de oameni trebuie să fi fost cei care le cărau pumni şi palme cu nemiluita unor amărâţi lihniţi de foame, rebegiţi de frig şi terorizaţi de umbra morţii ce îi pândea permanent şi pretutindeni, doar pentru că nu-i satisfăcea lustrul cizmelor de carton sau pentru că li se părea că acele „stafii” nu aveau o privire plină de respect şi de optimism?!
Aş vrea să fiu bine-înţeles: chestiunea cu bătaia nu poate fi încadrată la cazuri izolate, abuzuri din categoria micilor excepţii sau uscături din pădure. Bătaia era prevăzută în regulament alături de normele referitoare la hrană, echipament, muniţie etc.
Câteodată, în timpul luptelor, în situaţii disperate când se aflau în pericol de a fi încercuiţi, comandanţii dădeau bir cu fugiţii şi îi abandonau pe soldaţi, lăsându-i fără comandă.
Este adevărat că ofiţerii care participau direct la luptă în linia întâi proveneau din categoria rezerviştilor, iar ofiţerii de carieră urmăreau desfăşurarea bătăliei din spatele frontului, în timp ce politicienii care vorbeau despre patriotism, sacrificiu suprem, datorie şi onoare benchetuiau şi se distrau cu femei, departe de canonadă.
Odată, cei din unitatea în care se afla şi tatăl meu se deplasau în şir indian pe o cărare îngustă de munte pentru ocuparea unei alte poziţii de luptă. La un moment dat, când au ajuns într-o poiană, au rămas paralizaţi de frică văzând că pe creasta din faţă erau nemţii în dispozitiv de apărare. Românii se aşteptau la un măcel, pentru că ar fi fost luaţi ca din oală. Nemţii însă s-au prefăcut că nu i-au observat, i-au lăsat să meargă mai departe; abia când au ajuns la „distanţa regulamentară” au deschis focul. Ăsta da gest de cavalerism ostăşesc!
La scurtă vreme după „întoarcerea armelor”, la comandă au fost numiţi ofiţeri sovietici. În timpul unei lupte crâncene pentru ocuparea unui sat, văzând că nemţii se apărau cu disperare, iar de partea aliaţilor erau pierderi prea mari, ofiţerul rus a ordonat retragerea, strigând cât îl ţineau bojocii:
- Nazad, nazad! – adică „înapoi, înapoi!”.
Amărâţii de ostaşi români, neştiind o boabă ruseşte, în vacarmul luptei, au înţeles „la sat, la sat!” şi au continuat să atace cu şi mai mare înverşunare, iar după o jumătate de ceas au cucerit satul.
Taică-meu avea un camarad care îi era şi consătean. Acesta, având şi sânge de hoţ în el, aproape în fiecare seară îi cerea voie comandantului să „inspecteze” liniile inamicului.
La început, comandantul i-a zis că-i nebun, că se duce la moarte sigură şi că el nu poate să-i dea ordin şi nici voie să facă aşa ceva. Până la urmă, s-a lăsat înduplecat, cu condiţia să plece „fără ştirea lui”.
Consăteanul tatei nu se întorcea niciodată cu mâinile goale: aducea fie o mitralieră, fie un prizonier; ba, odată, au rămas cu toţii înmărmuriţi când l-au văzut venind de la nemţi cu drapelul de luptă al unităţii lor. Bineînţeles că avea pieptul plin de decoraţii pentru faptele sale de eroism.
Pe timp de pace, dar în perioada colectivizării, nemaiputând face incursiuni noaptea pe teritoriul ocupat de inamic, fura ce găsea şi el pe câmp. La un moment dat, în loc de decoraţii sau medalii, bravul erou a căpătat câţiva ani de puşcărie.
Cât de relative şi subiective sunt lucrurile pe lumea asta!

CUM AM DEVENIT PICTOR (Autobiografie selectivă, dar neromanţată)

Spre deosebire de „onorabilii” oameni de afaceri, care consideră un sacrilegiu, o blasfemie chiar, curiozitatea unora de a afla cum au „făcut” primul milion, eu voi mărturisi cu smerenie şi căinţă despre începuturile mele într-ale picturii.
Într-o zi, pe vremea când eram la grădiniţă, educatoarea a aşezat pe masă o găletuşă din tablă, frumos pictată la exterior, pe care o foloseam de obicei la joaca în nisip. După ce fiecare „cursant” a primit câte o foaie de hârtie şi creioane colorate, tovarăşa ne-a cerut să desenăm găletuşa, iar cine se încumeta putea să deseneze şi să coloreze chiar şi scena pictată pe aceasta. Toţi s-au apucat imediat de lucru, fiecare după puterea sau priceperea lui.
Eu am fost singurul care n-a tras nicio linie şi am înapoiat hârtia la fel de imaculată cum o primisem.
În ce mod o fi interpretat educatoarea aptitudinile mele artistice nu ştiu, dar eu, probabil, am realizat încă de atunci că pictura este o treabă serioasă şi nu o joacă de copii.
Adevărul este că nu numai educatoarea nu avea o impresie prea bună cu privire la calităţile mele, ci până şi unele babe din sat, care comentau uneori când mă vedeau:
– Băietu’ ista-i tare moale!
– Da, îi moale tare.
Cât de moale sau cât de „tare moale” eram nu ştiu, poate că aveau şi ele dreptate, de vreme ce, în loc să joc fotbal cu ceilalţi băieţi, umblam mai mult singur, preferând să stau tolănit în iarbă cu faţa în sus şi să privesc norii în continuă mişcare şi transformare, în care vedeam ba moşi cu bărbi imense, ba cai cu coama fluturând în galop.
Părinţii mei fiind simpli ţărani, nu pot spune că am moştenit de la ei calităţi genetice sau exemplu personal care să mă determine să fiu interesat de pictură.
Îmi amintesc totuşi că în acea perioadă – când nu prea reuşeam să-mi impresionez educatoarea şi nici babele din sat – tata altoia pomi primăvara în grădina noastră sau pe la vecini. Printre alte materiale, folosea la altoit şi hlei (argilă). Din hleiul rămas după altoire modela figuri umane, iar la sfârşit le dota cu puţe, pentru a folosi tot materialul şi pentru a respecta adevărul anatomic.
Alteori, îmbiba coli de hârtie cu gaz de lampă, ceea ce făcea ca hârtia să devină transparentă precum calcul şi copia desene din cărţi ilustrate.
Fireşte că aceste lucruri – la acea vârstă şi în acel colţ de lume – mă impresionau profund şi ar putea explica trezirea interesului meu pentru artele plastice în general şi preferinţa pentru studiul nudului mai târziu.
După absolvirea celor opt clase la şcoala din sat şi după ce am fost respins la examenul de admitere de la liceul militar din cauza platfusului, am bătut la porţile liceului de arte plastice din Iaşi, ducându-mă acolo singur, pentru prima oară cu trenul – ai mei fiind ocupaţi cu munca pământului – cu adresa liceului în buzunar şi câţiva gologani pentru drum şi mâncare.
Până atunci, nu ştiam mare lucru despre pictură, nu văzusem niciun muzeu de artă, nicio lucrare de pictură în original, doar câteva reproduceri alb-negru în cărţile de şcoală şi desenam şi pictam după capul meu.
La proba de compoziţie trebuia să reprezentăm o scenă din „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă. În naivitatea mea de atunci, am crezut că dacă făceam mai întâi câteva schiţe pregătitoare pentru compoziţia finală sau dacă desenam scena mai întâi în creion înainte de a o colora – aşa cum ar fi fost normal de altfel – aş fi fost dat afară din examen.
Drept urmare, înarmat cu o cutie de acuarele „Pionier” şi o pensulă de plastic ca un pămătuf, m-am apucat voiniceşte de lucru şi am realizat compoziţia – care era dinamică, cu multe personaje – direct în culoare, în variantă definitivă. Ceilalţi colegi de examen, majoritatea studiind acolo încă din clasa a cincea, au început să-şi dea coate, comentând: „Ia uitaţi-vă la ăla, face lucrarea direct în culoare, fără schiţe, fără desen!”.
Ignorantul de mine fusesem luat drept un mare virtuos, un adevărat maestru, ceea ce i-a complexat şi i-a inhibat pe mulţi dintre contracandidaţi.
Când m-am întors acasă, tata m-a întrebat:
– Ce-ai făcut la examen?
– Am reuşit!
– Ei, bine c-ai reuşit. Până începi şcoala să mergi cu vaca la păscut.
Nu ştiu de ce, dar acum nu prea iubesc vacile şi nu beau lapte deloc.

Nu am primit ca recompensă pentru reuşita mea nici măcar o trotinetă, dar de fapt nici nu aşteptam aşa ceva, deoarece şi înainte de acest eveniment, dacă vedeam o jucărie pe raftul prăvăliei din sat şi îl rugam pe tata să mi-o cumpere, el îmi răspundea răspicat:
– Da’ ce crezi tu că eu mă cac parale?!
Deşi pe atunci replica lui nu mi se părea prea convingătoare, acum îmi dau seama că nu mă minţea.
Ceea ce a urmat – liceul, armata, facultatea, însurătoarea – nu mai merită povestit, deoarece lucrurile au intrat oarecum pe un făgaş normal şi previzibil. Ca în orice acţiune, activitate sau afacere, începutul este dificil. Restul vine de la sine.

„LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ”… PE CARE UNII O OMOARĂ!

Aşa cum în orice colţ din ţară te poţi „delecta” pe la nunţi, botezuri sau alte petreceri cu manele, indiferent de tradiţiile sau de specificul folcloric al zonei respective, la fel poţi auzi la tot pasul, până şi de la babe analfabete, aceleaşi comentarii sau clişee verbale referitoare la o personalitate sau partid politic, preluate mot-a-mot de la televizor şi repetate papagaliceşte.
Pe de altă parte, fără a conta vârsta, profesia sau studiile, aproape toată lumea în ultima vreme adaugă fără discernământ un „şi” după „ca”.
Sufăr fizic de fiecare dată când aud agramaţi cu pretenţii de ziarişti, de formatori de opinie şi de cultură de la toate televiziunile noastre zicând „ca şi” în loc de „ca” (ca şi politician, ca şi inginer, ca şi exemplu, ca şi purtător de cuvânt), deşi nu s-ar crea nicio cacofonie dacă ar spune: ca politician, ca inginer, ca exemplu, ca purtător de cuvânt.
Prefer să aud cacofonii – unele inevitabile – cum sunt „Biserica Catolică” sau „Ion Luca Caragiale” decât „ca şi” la tot pasul. Parcă ar fi o modă imbecilă, indiferent de generaţia din care fac parte şi de şcolile absolvite, mai toţi vorbesc aşa fără să clipească. Trăim în ţara lui „ca şi”.
Asta îmi aminteşte de un fenomen asemănător care s-a manifestat cu câţiva ani în urmă şi care, din fericire, a dispărut. Pe atunci, toate frazele începeau cu „Deci…” (în varianta din Basarabia, cu „Care va să zică…”).
O altă ciudăţenie reportericească este folosirea adverbului de loc pe post de adverb de timp: „asta se întâmpla undeva pe la ora x” în loc de „asta se întâmpla cândva pe la ora x”.
Explicaţia pentru „doisprezece ore”, „doisprezece zile” sau „doisprezece vaci” în loc de „douăsprezece” este simplă: lenea de a vorbi, luând în calcul faptul că „douăsprezece” conţine o literă în plus faţă de „doisprezece”.
Oare de când „a risca” sau „a merita” sunt verbe reflexive? Aşa cum nu se spune „eu mă râd”, ci „eu râd”, corect este „eu nu risc”, nicidecum „eu nu mă risc”, „nu merită” şi nu „nu se merită”.
Cuvântul „şansă” are o conotaţie pozitivă, fiind antonimul „ghinionului”. Drept urmare, nu se poate spune că există şansa să-ţi cadă un ţurţur de gheaţă în cap când treci iarna pe sub streaşină, şi poţi avea „ghinionul” să scapi teafăr după toată păţania asta.
Mai nou, atunci când undeva, cândva s-a produs o pană de curent aflăm de la emisiunile de ştiri că „s-a luat curentul” (s-a luat singur sau l-a luat cineva în traistă şi a fugit cu el?).
Toate aceste ciudăţenii au apărut în primul rând datorită televiziunilor, care în loc să-i formeze îi deformează, în loc să le mai ridice nivelul intelectual şi moral, mai rău îi tâmpesc pe sărmanii televizomani.
Este o premisă falsă, ce pleacă de la dorinţa de a avea o audienţă cât mai mare, aceea că trebuie să cobori la nivelul de înţelegere sau de prost-gust al unei anumite categorii ori cantităţi umane pentru a fi pe placul ei şi să te bălăcăreşti în kitsch şi subcultură.
Asta ar fi ca şi cum te-ai maimuţări să vorbeşti „mumos” în loc de frumos şi să „lâzi” în loc să râzi atunci când te adresezi unor copii de doi-trei ani, care abia încep să se exprime.
Culmea este că cei care vor să se angajeze ca reporteri, realizatori sau prezentatori de emisiuni la diverse televiziuni sunt testaţi în privinţa cunoaşterii limbilor străine, dar se pare că nu mai interesează pe nimeni dacă aceştia ştiu vorbi corect româneşte, dacă au dicţie sau pun corect accentul pe silabele cuvintelor. Până şi TV Romania Cultural suferă de acest păcat.
Celor care se ocupă de angajarea „vorbitorilor” pe la posturile de televiziune le recomand să revadă filmul italienesc „Dentoso” cu Alberto Sordi în rolul candidatului la postul de prezentator de ştiri.
Dacă ar depinde de mine, aş propune declararea limbii române ca bun de patrimoniu cultural naţional şi pedepsirea aspră a celor ce o siluiesc şi o maltratează.
Nu m-ar surprinde dacă Academia Română va considera peste puţin timp aceste aberaţii lingvistice drept reguli, invocând motivul la care a apelat şi Alexandru Lăpuşneanu atunci când a consimţit la tăierea capului lui Moţoc: „Proşti, dar mulţi!”.

© Marcel Chitac 2011