STRIGĂTUL

Era o iarnă grea, cum nici cei mai bătrâni oameni din sat nu-și aminteau să fi fost până atunci. Gerul cumplit dura de câteva săptămâni, un ger de crăpau pietrele și trosneau copacii cu pocnete asurzitoare care făceau, mai ales noaptea, să-ți înghețe inima și de frică, nu numai de frig. Când puneai mâna pe clanța ușii, ți se lipeau palma și degetele de ea și îți rămânea primul strat de piele acolo până primăvara. Îngheța apa în casă în căldări, iar pe geamul ferestrei se formau reliefuri transparente, unele peste altele, figuri vegetale și animale sau abstracte, care de care mai complicate și mai fanteziste. Oul îngheța și crăpa imediat ce ieșea din târtița găinii, atunci când câte o gobaie mai aiurită, mai smintită, care pierdea șirul zilelor și rostul sau rânduiala treburilor, se încumeta să ouă tocmai pe o asemenea vreme. Dacă ai fi pus la clocit acel ou, în mod sigur ar fi ieșit din el un pui de pinguin. După ce a bătut crivățul trei zile și trei nopți fără întrerupere, troienele ajunseseră până la coama caselor. Se vedeau doar hornurile, oamenii ieșeau deasupra, asemenea șoarecilor, prin tuneluri săpate în zăpadă în plan înclinat și mergeau peste acoperișuri. Nu mai recunoșteai satul, era un peisaj sinistru, ca de pe o planetă lipsită de viață. Aerul inspirat răcea plămânii până în cele mai minuscule și profunde cavități, iar de la cel expirat se formau aburi, transformându-se în clipa următoare într-un țurțur de gheață sub nas, ce creștea văzând cu ochii, ajungând de mărimea unui fildeș de elefant, împiedicându-te la mers, dacă nu-l rupeai din când în când lovindu-l cu ciocanul pe care trebuia să-l porți mereu în buzunar. Cel care se ducea afară să se ușureze, se străduia să isprăvească repede de tot, altfel risca să rămână pironit, lipit de produsul său, precum statuia de soclu, făcând corp comun cu el, încremenind asemenea unui stop-cadru dintr-un film. La fel pățea și atunci când simțea nevoia să elimine lichidul din el. N-apuca să termine, că jetul trecea brusc de la starea lichidă și caldă la cea solidă, formând un arc de cristal ce-l ținea priponit locului, până reușea să-l spargă în bucăți cu nelipsitul ciocan.

Deasupra stratului gros și înghețat de zăpadă se așternuse unul mai subțire, afânat, fin și de un alb orbitor ca făina chiclă de grâu, mâna întâi, iar noaptea, la lumina lunii, omătul scânteia, de parcă s-ar fi așezat pe el mii de licurici. Scârțâitul de sub tălpi, în timpul mersului pe zăpadă, se auzea tocmai din Basarabia.

Într-una din zilele acelei ierni, cam pe la achindie, Ion Mutelcă a rămas prizonier, expus gerului, țintuit locului de propriul pișat, jetul întărindu-se ca betonul armat, făcând punte între el și stratul gros de zăpadă. În acea zi își uitase ciocanul, devenit mai util, mai important decât cojocul, căciula sau mănușile. Gheața începuse să urce cu repeziciune mai sus, cuprinzându-i și restul corpului.

„Ajutați-mă, oameni buni!” a strigat el disperat cât a putut de tare, cu speranța că-l va auzi cineva înainte de a îngheța bocnă acolo. Nu l-a auzit nimeni, pentru că, din gura lui, în locul acelei rugăminți fierbinți, a ieșit un glob de gheață subțire, ca un balon uriaș de săpun, ce a început să se ridice la cer. Norocul nu l-a părăsit de tot, la scurt timp trecând pe acolo Vasile Țonc, care mergea la Prut să taie o cruce din gheața groasă, cruce ce urma să fie transportată cu sania trasă de cai și pusă în fața bisericii la slujba de Bobotează. Vasile a lovit de câteva ori cu muchea bărzii jetul arcuit de forța gravitației și încremenit de puterea nemaipomenită a gerului năprasnic, până când l-a făcut țăndări și l-a eliberat pe Ion Mutelcă, ferindu-l de nenorocirea de a se transforma în scurt timp într-o mumie congelată, precum nevasta lui Lot în stană de piatră, atunci când a privit înapoi spre Sodoma și Gomora.

Balonul de gheață în care se afla captiv strigătul de ajutor al lui Ion Mutelcă a călătorit hai-hui prin înaltul cerului până pe la începutul lui martie. Chiar de Mărțișor, gerul s-a înmuiat, vremea s-a încălzit brusc, omătul devenind moloșag, mustind de apă, albul imaculat transformându-se într-un gri lipos, ca gulerul și manșetele unei cămăși după mai multe zile de purtat. Dintr-o dată, au început să se topească nămeții care înmormântaseră satul de viu, grosimea lor scăzând văzând cu ochii. Dacă până atunci nu se zăreau decât coșurile de fum și vârfurile copacilor într-un pustiu polar, acum ieșeau scuturându-se de povară acoperișurile caselor de sub omăt cu graba cu care apar ghioceii primăvara sau ciupercile după o ploaie de vară. Pe pantele dealurilor curgeau pâraiele turbate, cu spume, luând la vale pământul amestecat cu zăpadă sau cu copaci mai bicisnici, făcând un zgomot asurzitor cu horcăituri ca de porc tăiat, care se îneacă cu propriul sânge în încercarea disperată și inutilă de a respira după ce i s-a secționat beregata. Streșinile caselor plângeau de parcă le-ar fi părut rău că pleacă iarna cea hâdă. Noaptea se opreau din plâns și se formau puchi imenși de gheață în locul lacrimilor, semănând cu niște stalactite sau proptele de susținere a acoperișurilor. În doar câteva zile peisajul s-a schimbat complet, așa cum se schimbă decorurile de la teatru în pauza dintre două acte. Și oamenii păreau schimbați, și orătăniile, bucurându-se că au scăpat de iarna ce le pusese gând rău, ticăloasa! De Sfinții Mucenici, fiind o zi mai călduță, cu soare și cer senin, s-a auzit pe la orele amiezii un strigăt sfâșietor, înspăimântător, venit din cer, de au albit de groază chiar și cei mai breji bărbați, care văzuseră și auziseră multe în război. „Ajutați-mă, oameni buni!” a bubuit dintr-o dată, ca un tunet, după care au căzut niște cioburi de gheață subțire și curbată, precum cojile de ou. Unii săteni au căzut și ei, secerați de frică, alții au dat buzna, buluc, în case, mai să scoată ușile din țâțâni, datorită panicii ce le-a întunecat mințile. După ce au reușit să intre, s-au zăvorât înăuntru, s-au lăsat în genunchi în fața icoanelor, dedesubtul cărora pâlpâia o flacără anemică la candelă și au început să se roage bâlbâindu-se, făcându-și cruce și bătând mătănii, până când și-au umplut frunțile de cucuie. Babele, în înțelepciunea lor, nu se îndoiau, nici cât negru sub unghie, că acesta era semnul venirii Apocalipsei.

După ce au așteptat o vreme și văzând că nu se mai întâmplă nimic, creștinilor le-a venit inima la loc și, prinzând curaj, au început să iasă unul câte unul, afară. Toate păreau a fi în regulă, nu se produsese nicio schimbare sau stricăciune. Dobitoacele se dovedeau mai curajoase sau mai înțelepte decât stăpânii lor și-și vedeau liniștite de treburi. Doar Ion Mutelcă zăcea nemișcat în ogradă, căzut pe spate cu picioarele îndoite de la genunchi sub el, cu palmele lipite de urechi și cu gura căscată, ca și cum ar fi vrut să spună ceva și îi înghețaseră vorbele în gâtlej. S-a speriat atât de rău de acel strigăt venit din văzduh, că i s-a oprit inima de groază și s-a grăbit să se ducă la Domnul, pentru a cere ocrotire. Lângă el, din cioburile globului de gheață, căzute ca niște resturi de meteorit, nu mai rămăseseră decât câteva pete umede pe pământul zbicit, ce aveau să dispară și ele, uscându-se sub razele soarelui binefăcător.

© Marcel Chitac, 2015

POSTUL PAȘTELUI

În fiecare an, la Lăsatul Secului, adică la începutul postului, care-i pregătea pe credincioși trupește și sufletește pentru cele patru mari sărbători creștine – Sfintele Paști, Adormirea Maicii Domnului, Sfinții Apostoli Petru și Pavel și Nașterea Domnului – Didina lui Alisandru Buboc fierbea lingurile din lemn, neavând altele de schimb, ca să scoată din ele orice urmă sau miros de grăsime, iar străchinile, ceaunul, tigaia și oala de făcut borș le spăla cu apă caldă și leșie, frecându-le bine cu un ciucălău.

Vaca Marghioala era atât de slăbănoagă, că i se vedeau toate ciolanele prin piele, mai ceva ca într-o radiografie, și trebuia împinsă de cur și trasă de coadă să se ridice când stătea culcată și nu ținea seama de rânduielile bisericești în prostia sau ignoranța ei de dobitoacă, continuând să dea lapte și în zilele de post.

Cei trei copii ai Didinei erau mai slabi decât Marghioala, cu deosebirea că prin pielea lor străvezie, neacoperită de păr, se zăreau organele interne, precum și fluidele ce curgeau anemic prin vene, artere sau mațe. Odată cu intrarea în post, laptele muls de la vacă nu putea fi nici măcar mirosit, era pus la prins și transformat în lapte acru, turnat apoi în putina din tindă, astupată cu o tingire, așteptând și el răbdător venirea câșlegilor, când se putea mânca iar de frupt. Meniul la care se trecea din prima până-n ultima zi a postului mare se rezuma la borș cu crupe, cir și corcos, făcut din diverse buruieni fragede amestecate cu crupe, sau la cartofi, fasole, curechi, fierte fără strop de carne sau grăsime, doar cu puțin untdelemn. Ouăle aveau aceeași soartă ca și laptele, fiind puse la păstrat și la învechit. Nu era de mirare că atunci când cei doi băieți și fata Didinei mergeau și se scremeau după șură, ieșea din ei câte un găinaț verde ca din omidă, iar culoarea fețelor lor se transforma și ea din galben în verde, așa cum se întâmpla și cu gălbenușurile ouălor din panere.

Cel mai mare dintre frați, Costică, n-a mai putut rezista și s-a lăsat ispitit de Satana, furișându-se la putina cu lapte acru într-o zi din postul Paștelui. După ce a dat capacul la o parte, a băgat capul înăuntru, sorbind cu lăcomie, până n-a mai ajuns cu limba la laptele rămas pe fundul vasului, oprindu-se cu umerii în gura putinii. La scurt timp după săvârșirea acelui mare păcat, i s-a făcut rău cu sughițuri, stări de greață și vărsături, l-a apucat vătămătura și se ținea cu amândouă mâinile de burtă, îndoit de mijloc, cufurindu-se din mers ca o rață prin ogradă. Nu și-a revenit decât în urma mărturisirii păcatului și trecerii la regim de borș cu urzici.

În seara din ajunul Paștelui, când Didina scotea cozonacul, pasca, găluștele și budinca din cuptor, mirosurile, care veneau pe rând sau toate odată, amestecate, îi făceau pe cei trei copii să leșine de poftă, iar noaptea, până la Înviere, nu puteau adormi, cu gândul la acele bunătăți, înghițind în sec. A doua zi, cozonacul părea mai dulce decât era, chiar dacă Didina nu făcea risipă de zahăr. În schimb, ouăle fierte, închistrite cu chișița și înroșite, aveau gălbenușul verde spre negru și duhneau puternic a pucioasă, iar laptele acru era duhlit, cu iz de dubală, ajungând în cele din urmă în troaca porcului, ce lua câte-o gură lacom, după care strâmba din rât și guița disperat, dând târcoale troacei, neînțelegând de ce nu putea mânca ceea ce părea a fi o delicatesă. Doar brânza de oi sărată își păstra toate calitățile. Fiecare copil primea numai un boț din ea, cu recomandarea să răzuie ușor cu dinții bulgărele alb și să mănânce cât mai mult din dărăbul de mămăligă, bucățica de brânză rămasă fiind păstrată până la masa următoare ca aromă la mămăligă și momeală pentru ei.

Câteodată, Didina se întreba și nu înțelegea de ce ea cu familia ei duceau o viață atât de grea, deși munceau mult, de cu zori și până-n noapte, și trăiau cu frica lui Dumnezeu; de ce copiii ei erau așa de bicisnici, fără vlagă și nu simțeau nicio bucurie nici măcar atunci când veneau sărbătorile. Oare viața o fi tot așa de chinuită și fără rost și pe lumea cealaltă? La ce i-ar folosi omului să trăiască mult sau să aibă viață veșnică după moarte?!

© Marcel Chitac, 2015

VASILE AVASILICHIOAIE

Înainte de război, Vasile Avasilichioaie s-a înscris în Partidul Cuzist. Abia știa să scrie și să citească, iar singura carte din care buchisea câteodată era Biblia. De obicei citea „în gând”, silabisind de fapt cuvintele cu voce scăzută, ca un școlar din clasa întâi. Habar nu avea care era doctrina acelui partid sau prin ce se deosebea de celelalte. L-o fi atras probabil faptul că, uneori, gruparea sau celula din care făcea parte mărșăluia țanțoș, în formație, pe drumul satului, cântând marșuri cuziste, speriind găinile și nedumerind babele surde, care suduiau și afuriseau când îi vedeau pe zurbagii. Îl mai încânta măciuca din lemn, ce semăna cu un buzdugan, pe care-o purta la centură ca pe o spadă, ea fiind un fel de simbol sau de siglă a partidului, folosind-o mai ales în campaniile electorale sau în timpul alegerilor, în combaterea adversarilor politici. După război și după venirea comuniștilor la putere, a avut de dat explicații celor de la securitate în legătură cu activitatea lui politică de până atunci.

Tot la terminarea războiului, Vasile Avasilichioaie s-a oferit să-i facă un pustiu de bine lui Ion Zămnic, care vroia să se ascundă de frica rușilor, având ceva pe conștiință sau fiind victima unei spaime imaginare, nejustificate. Timp de câteva luni, Ion Zămnic a stat ascuns în podul casei cuzistului, unde fiica acestuia din urmă, Zurla, îi aducea zilnic mâncare, vin și-i ținea de urât, stând cu vrana-n sus în fața lui, iar el îi îndruga verzi și uscate. La câteva luni după ce fugarul a părăsit ascunzătoarea văzând că nu-l căuta nimeni, Zurlica a început să se simtă rău sau, cum zice o vorbă din popor:

„Văleu, mamă, șălile,

Puța și măsălile!”

Burta-i creștea de la o zi la alta și toată partea femeiască a stabilit diagnosticul: „boală cu ochi”. Acesta a fost felul în care Ion Zămnic i-a mulțumit binefăcătorului său. Bineînțeles, n-a recunoscut că el era tatăl copilului și a refuzat s-o ia de nevastă pe Zurla. Având copil făcut de neleapcă sau din flori, cum se mai spune, deși acela era „din pod”, șansele de a se mărita pentru cea care oferise ospitalitate cu servicii complete erau foarte mici. Fiind fiica unui om înstărit, a luat-o până la urmă, cu copil cu tot, Mitruță Jugănaru, un calic ce târâia targa pe uscat, care nu avea nici măcar izmene pe sub pantalonii cârpiți cu petice peste petice: „pantalonii-s buni bunuți, numa-n genunchi și-n cur îs rupți!”. Singura lui avere era ceea ce orice hăndrălău poartă, vrând-nevrând, în izmene: „un mosor cu două gheme”. I-a mai turnat și el Zurlei încă patru plozi, că la asta se pricepea cel mai bine și nu trebuia să fie împins de la spate. Vara prefera locurile umbroase celor din bătaia soarelui, iar iarna stătea mai mult pe cuptor, sprijinind soba cu spinarea, ca un contrafort, să nu se dărâme. Decât să fi muncit cu sapa, coasa sau cu toporul, mai bine ar fi șters pe cineva la cur, după cum, chiar el, se confesa uneori. Doar când mergea la furat prin curțile ori prin casele celorlalți, iar mai târziu pe tarlalele colectivului, era foarte îndemânatic și neobosit. Odată a fost prins în poiata găinilor unui gospodar și a fost purtat pe ulița principală a satului cu găinile legate de gât, ca un șirag de mărgele, în fața lui mergând toboșarul primăriei, iar în spate jandarmul înarmat, el strigând din când în când: „Cine-a face ca mine, ca mine să pățească!”. Asta nu l-a lecuit pe Mitruță Jugănaru de prostul nărav, pe care-l avea din fire. Altă dată și-a confecționat un cârlig lung cu care aduna noaptea rufele vecinilor, puse la uscat pe sârmă.

Până a plecat pe cealaltă lume, Vasile Avasilichioaie nu i-a putut suporta pe comuniști, cărora nu le zicea pe nume, ci doar „Câinii ăștia!”. Când s-a făcut colectivizarea, cu toate că el nu și-a dat consimțământul de a adera la acea formă de organizare forțată a țăranilor, „Câinii ăia” i-au băgat plugul tractorului în vie, scoțând butucii din pământ cu rădăcinile în sus și i-au tăiat jumătate din pomii fructiferi din livadă, pentru că depășea cei câțiva ari ce i se cuveneau ca lot ajutător.

Ce poate fi mai trist, mai dureros decât să vezi cum pomi pe rod, ajunși la maturitate, pe care i-ai sădit sau altoit cu mâinile tale, când erau niște puieți subțiri ca lumânarea și i-ai udat cu găleata, așteptând plin de nerăbdare și curiozitate primele lor poame, sunt tăiați cu bestia și cu toporul și transformați în lemne de foc de către unii care n-au plantat în viața lor un pom, deși aveau ograda plină de proști?! Era o experiență aproape la fel de tragică, de traumatizantă, ca aceea prin care a trecut Constantin Brâncoveanu atunci când turcii i-au decapitat fiii și ginerele sub ochii săi. Aceeași durere o resimțea Vasile Avasilichioaie privind locul unde fusese până nu demult bordeiul-cramă de pe Dealul Crucii cu butoaiele cu vin ce nu îngheța iarna și era rece vara, de se aburea oala de lut de la licoarea roșie din ea, iar acum acolo rămăsese doar o groapă, în care creșteau tufe de pelin și urzică. Câte amintiri îl năpădeau, privind cu ochii scăldați în lacrimi acel loc!…

Flăcău fiind, invita iarna câte o fată la bal, cerând-o de la tătuța și mămuța ei, o urca în sanie și dădea bice cailor, iar fata-și trăgea berta peste ochi să-și protejeze fața de bicele crivățului și, după ce se oprea sania, se trezea în bordei, unde, în prima încăpere tronau butoaiele cu vin, iar în a doua erau un pat, o masă cu scaune, un blidar, sobă cu plită, ba până și cuptor de copt pâine, dospită cu must în fierbere, în loc de drojdie și de apă. Momentele de surprindere, mânie și revoltă treceau repede, pentru că oricum fata nu s-ar fi putut întoarce singură pe jos acasă noaptea prin viscol și troiene de la o asemenea depărtare. Căldura sobei, tăria vinului fiert sau crud și vorbele mincinoase, dar plăcute, aveau efect imediat, provocând o moleșeală, ce o făcea pe victimă să uite care a fost pretextul invitației și promisiunea rostită în fața părinților de a se întoarce devreme acasă, adeverindu-se până la urmă proverbul: „e mai dulce puța decât mămuța!”.

Câte chefuri cu glume, cântece, râsete și chiote s-au petrecut în acea groapă, chefuri care țineau uneori zile și nopți în șir, din bordei nemaiștiind nimeni dacă afară era zi sau noapte, câte butoaie cu vin s-au băut în atâția ani, cam câtă apă era în Iazul lui Tănase…

Pentru a mai uita de supărare, care-i rodea inima ca un vierme, Vasile Avasilichioaie nu pierdea nicio ocazie de a petrece, ascultând melodii vechi sau romanțe, cântate din gură și acompaniate la acordeon de Ghiță Moșneguțu, iar când avea cu cine se încingea la joc. Aflându-se în vizită, nu se știe cu ce treburi, la o vădană din sat, Saveta lui Ifrim, la difuzorul agățat în perete, o solistă cânta cu foc o melodie populară săltăreață. Vasile Avasilichioaie a înșfăcat-o de-o aripă pe gazdă și au început amândoi să țopăie și să se învârtească ca niște prâsnele, țâțele imense ale partenerei lovindu-l peste nas ca două mănuși de box, ceea ce lui îi provoca o imensă plăcere. Abia pe la jumătatea melodiei, dansatorul a înțeles tâlcul versurilor:

„Colectiva noastră-i mare,

Fără haturi și răzoare

Și pe câmp tractoare ară,

De cu zori și până-n seară…”

Atunci, s-a oprit brusc, abandonând și sârba, și pe tovarășa de joc, s-a întunecat la față, ochii i-au devenit sticloși și a-nceput să murmure printre dinți: „Câinii ăștia!”.

Până să-i defrișeze „câinii” via, făcea cam cinci mii de litri de vin în fiecare an și nu era zi în care popa, milițianul, învățătorul sau primarul să nu-i treacă pragul și să nu-l întrebe cum stă cu sănătatea, lăudându-l ce om gospodar și înțelept este.  După ce i s-au uscat butoaiele și au început să se dogească, acea „lume bună” l-a uitat complet, de parcă nici n-ar fi existat.

Parcă pentru a se adeveri, deși nu mai era nevoie, că tot ce face omul este zădărnicie, că nimic nu este veșnic, mai întâi a luat foc casa lui Ion Zămnic, iar cum fântâna era la mare distanță, cei care au sărit în ajutor au folosit în loc de apă vinul din cele două butoaie din beci, fără niciun spor însă, din casă rămânând numai pereții de lut. La câteva luni de la această nenorocire, a murit Vasile Avasilichioaie, ultimele lui cuvinte înainte de a-și da sufletul în mâinile Domnului fiind „Câinii ăștia!”. După înmormântare, ginerele lui, Mitruță Jugănaru, s-a mutat în casa defunctului, pentru că cea în care locuia el stătea într-o rână, putându-se prăbuși în orice moment, chiar și când dormea el pe cuptor. Apoi, a tăiat pomii fructiferi ce mai rămăseseră în livadă, ca să aibă cu ce se încălzi iarna, în timp ce stătea cu spatele lipit de sobă și șoptea din când în când, privind în gol, un gol la fel de adânc ca pustietatea din sufletul și din mintea lui: „Totu-i zădărnicie!”.

© Marcel Chitac, 2015

UN OM GHINIONIST

Abia trezit din somn, Miluță – care tocmai împlinise cinci ani cu câteva zile înainte – a început întâi să scâncească, să se smiorcăie încet, apoi să plângă în hohote din ce în ce mai tare, trecând de la miorlăit la behăit, ajungând în cele din urmă la un răget ca de măgar, întrerupt din când în când doar de nevoia de a respira și de a-și trage mucii ce-i atârnau ca două lumânări.

- Ce-ai mă, împielițatule, ce te-a apucat să bocești așa din senin?! Mai bine dă-te jos de pe cuptor, mai lasă-l și pe el să se hodinească și tu du-te să dai mâncare și apă la cârlani că, uite, soarele-i sus deja! i-a zis mă-sa, care nu prea avea timp și nici chef de alinturi.

- Mamaie, nu știu cine s-a căcat la curul meu în timp ce eu dormeam! se jeluia printre sughițuri Miluță.

- Te pomenești c-o fi venit cineva de pe drum, stai numa’ oleacă să caut un băț ca lumea și-o să vezi tu cine e spurcăciunea ce a făcut treaba aceea în izmenele tale!

Înainte de a pedepsi organul responsabil de acel incident neplăcut, croindu-i câteva palme, Profira a trebuit mai întâi să-l spele pe plod, băgându-l cu totul în balia cu apă de ploaie, pusă sub streașina de la prelipcă. După ce l-a despovărat de izmenele care acum erau numai bune de aruncat și l-a ajutat să se ghilească, mamei lui Miluță i-a mai trecut mânia, ba chiar i s-a făcut milă de el când i-a văzut mutrișoara de om năpăstuit.

- Puiule, dacă vrei să te iert pentru mizeria făcută, fă și tu o faptă bună. Azi este Ovidenia, du-te până la mătușa Grapina lui Chiroșcă, știi unde stă, du-i o oală cu chișleag de pomană. Amu mergi fără izmene, n-am altele curate să-ți dau și apoi, cămașa este destul de lungă, nu ți se vede cocoșelul, poate n-o să ți-l mănânce vreun gânsac pe drum și-o să-ți zică lumea „Miluță fără puță”! a șuguit Profira, ciupindu-l de obraz, semn c-a și uitat de cele întâmplate.

Grapina era o babă amărâtă, adusă de spate, mergând de parcă ar fi adunat tot timpul spice și avea o căsuță, cu tindă și o singură odaie, acoperită cu paie, cu un cuib de cocostârc pe ea, fiind ultima casă de pe Fundoaie, lângă Prut.

Pe hudița îngustă, cu margini înalte, populate cu tufe de cătină, boz și brusture, semănând mai mult cu un șanț mai larg decât cu un drum, Miluță a dat după o cotitură peste un cârd de gâște, care nu se știe cu ce treburi umblau și ele pe acolo. Grupul era format dintr-un gâscan țanțoș, ce stătea mai mult cu capul pe sus, uitându-se suspicios în toate părțile, o gâscă matură care se ploconea în fața lui cu recunoștință și respect și vreo șapte pui, aproape la fel de mari ca părinții lor, aceștia din urmă părând a fi foarte relaxați, chiar nepăsători la tot ce se-ntâmpla în jurul lor.

Văzându-l pe Miluță mergând încet și pășind cu grijă, ținând strâns la piept cu amândouă mâinile oala de lut acoperită cu o frunză de vie deasupra, atent să nu-i verse conținutul, gâscanului grijuliu și neîncrezător i s-a părut suspectă acea mogâldeață care părea că ar fi vrut să se apropie de familia lui, cine știe cu ce intenții, fără a fi observată.

„Ăsta nu-i mers de om normal; așa merg mâțele, atunci când vor să se apropie neobservate de o vrabie sau chiar de un boboc de-al meu, dacă n-aș fi cu ochii-n patru!”, a zis în gând tatăl familiei numeroase. Și-a dat seama de la prima privire că nu-l mai văzuse pe acel individ pe acolo, ceea ce însemna că era un intrus, care venise cu intenții ascunse, dușmănoase. Cum cea mai bună apărare este atacul, gâscanul n-a mai stat mult pe gânduri și s-a lansat într-o contraofensivă curajoasă, alergând cu pași mari, legănându-se caraghios, cu gâtul întins înainte la orizontală, ca o lance la un turnir, cu ciocul căscat, sâsâind amenințător spre omulețul dubios.

Miluță era sigur că gâscanul avea în cătare, privind de sub sprâncenele încruntate, chiar puța lui, ce nu mai beneficia de protecția izmenelor. Fiindcă nu avea cum să evite un dușman atât de fioros și hotărât, s-a răsucit brusc și a luat-o la fugă înapoi la deal. Chișleagul din oală a început să se cobâlțâie, împroșcându-l pe piept și pe față. Când a întors capul să vadă cine fuge mai iute, s-a împiedicat și, în cădere, i-a sărit oala cât acolo, s-a spart în mai multe cioburi, iar chișleagul a pornit să curgă pe drum la vale. Gâscanul s-a oprit și el derutat de efectul neașteptat al atacului său, apoi și-a chemat familia de gâște care s-au grăbit să adune cu ciocurile trepidânde și plescăind de plăcere delicatesa albă împrăștiată în mijlocul drumului, confiscată ca pradă de război.

În vreme ce Miluță făcea cale întoarsă spre casă fugind și gâfâind, uitându-se din când în când înapoi, neștiind dacă o să fie crezut când va povesti ce i s-a întâmplat și dacă o să scape și de data asta de bătaie sau i se va adăuga și pedeapsa pentru prima faptă, gâscanul se lăuda într-una cu vitejia sa, umflându-se în pene, călcând apăsat ba pe un picior, ba pe celălalt, mergând în cerc, puii înfulecau cu lăcomie, fără a scoate o vorbă și fără a-l băga în seamă, iar gâsca făcea plecăciuni în fața lui, zicându-i: „Frumos ești voinicul meu! Neînfricat și deștept ești, viteazul meu! Ce ne-am face noi fără tine?!”

© Marcel Chitac, 2015

TRIȘORUL

Scos în fața clasei la lecția ce evoca biruințele lui Ștefan cel Mare în luptele cu turcii, Iason Chiroșcă – al cărui cap privit din profil semăna cu un cap de pichere și care avea o voce fornăită, zicând „Ăăă…” aproape înaintea fiecărui cuvânt – s-a împotmolit chiar de la început, mai rău ca armata otomană în mlaștina de la Podul Înalt.

- Ăăă…, domnule învățător, ăăă… numa’ aici nu știu! a zis el, încercând să iasă din impas.

- Bine, atunci vino mai încoace sau du-te mai încolo! i-a sugerat concesiv dascălul, făcându-se că-l ajută.

Negăsind nicăieri locul potrivit sau pasajul din lecție pe care l-ar fi știut, pentru a putea spune și el măcar câteva vorbe despre gloriosul Ștefan, în ciuda răbdării și bunăvoinței învățătorului, Iason a trebuit să stea aplecat peste bancă și să primească cele cinci lovituri de nuia la cur drept stimulent pentru memorie, deși mintea ar fi trebuit să-și afle sălașul în altă parte, nu acolo. La fiecare lovitură aplicată, fundul lui suna înfundat ca o tobă, iar el nu dădea niciun semn de durere sau de suferință. Dându-și seama că ceva era în neregulă, învățătorul Clocotici i-a cerut să-și dea nădragii jos. Atunci a ieșit la iveală o bucată de cojoc de oaie, cu rol de amortizor între nuia și pielea sensibilă din acel loc. Adevărul este că nu era zi lăsată de la Dumnezeu în care Iason Chiroșcă să nu se întoarcă acasă de la școală cu câte cinci dungi roșii pe buci. Din această cauză, se obișnuise să mănânce stând în picioare, neputându-se așeza pe scaun sau pe laiță.

A terminat cu chiu, cu vai patru clase primare, fiind mai degrabă tobă de bătaie decât tobă de carte și cam la atât s-au limitat studiile sale.

La înființarea gospodăriei agricole colective prin ’62, nu se știe după ce criterii, poate pentru originea lui „sănătoasă”, a fost numit de către tovarășii de la raion președintele colhozului. Era plimbat toată ziua pe tarlale, fostele ogoare și moșii, cu căruța, iar seara ținea ședințe cu planificarea activităților din ziua următoare. Au început să-i crească burta, bucile și gușa, că abia se mai putea urca sau coborî din căruța prezidențială, ajutat fiind de căruțașul pus în slujba lui. Din păcate, mintea nu i-a mai crescut deloc, ba a mai uitat și bruma de carte învățată în cele patru clase. Avea fundul tăbăcit de la mersul zilnic cu acel atelaj fără amortizoare, cu tracțiune animală, care îl drâgâia și-l hurduca prin toate hârtoapele. Cred că nu capul, ci curul l-a ajutat să reziste mulți ani în acea funcție de conducere importantă.

 

 

La una din ședințele ținute la ceas de seară cu brigadierii, cu șeful de fermă și cu cei din biroul financiar-contabil, i-a comunicat contabilului șef să se pregătească să meargă a doua zi la Dorohoi și să participe la niște cursuri de perfecționare. A precizat faptul că nu era nevoie să-și ia cu el decât lucruri strict personale, nimic altceva, acolo având asigurate masa și „camera de gazare”.

În zori, contabilul și-a luat adio de la soție și de la copii, cerându-le iertare pentru păcatele sale cele de voie și fără de voie, acceptându-și cu resemnare soarta.

Nu mică le-a fost mirarea și bucuria tuturor când șeful contabilității gospodăriei colective s-a întors după o săptămână viu și nevătămat. Doar președintele nu pricepea ce îi apucase pe toți, care parcă ar fi asistat la o minune, precum Învierea lui Lazăr.

La câțiva ani de la înființare, gospodăria agricolă colectivă și-a schimbat denumirea în cooperativă agricolă de producție, iar raioanele și regiunile au dispărut, județele luându-le locul. Numai președintele Iason Chiroșcă a rămas același, neschimbat. Din această pricină, ajunsese la convingerea că el era singurul om în stare să ocupe acea funcție și să răspundă de bunul mers al treburilor în CAP, cu toate că nu mai era de mult tânăr și avea mersul greoi, picioarele înțepenite și se dezobișnuise de mersul pe jos; noroc că avea mintea încă ageră sau, cel puțin, așa credea el.

Într-una din zile a fost convocat la Botoșani, reședința de județ, la o consfătuire, unde era scutit de grija pentru masă și „gazare”. Când i s-a cerut să prezinte situația șeptelului, în primul rând efectivul tineretului bovin, el a început să dea din colț în colț, să se scuze, rostind mulți de „ă” în pauzele dintre fraze, că nu știa exact câți tineri elevi erau în clasa a „șeptea”, dar că îl va întreba pe directorul școlii.

 Iason Chiroșcă a plecat la consfătuire președinte și s-a întors simplu membru ceapist, lucrând în continuare ca paznic până a ieșit la pensie. Spre surprinderea lui, CAP-ul a funcționat și sub conducerea unui alt președinte, chiar mai bine ca până atunci, după părerea unora.

© Marcel Chitac, 2015

MĂMĂLIGA

Pentru cine se-ntreabă, pe bună dreptate, de ce în Moldova primează nume de familie precum Amarghioalei, Asandei, Asavetei, Amariei, Acatrinei, Ailoaiei, Amălăncei, Avadanei etc., explicația fenomenului este simplă: multe femei rămâneau vădane, victime colaterale ale războaielor sau ale conflictelor locale. Dintotdeauna, Moldova a fost scut în calea hoardelor năvălitorilor barbari veniți dinspre Răsărit. Cu cât creștea numărul copiilor orfani și al femeilor rămase fără bărbați, cu atât erau mai puțini soți și tați.

Datorită acestei stări de fapt, cea de-a șaptea poruncă din faimoasele Table ale lui Moise „Să nu preacurvești” avea un alt sens acolo și era foarte apreciată de unele creștine prin gradul de toleranță sau de îngăduință.

Revenind la această categorie de nume, o altă justificare este aceea că doar apartenența maternă era cunoscută și recunoscută. Deși frați, unii plozi erau blonzi cu ochi albaștri, alții mai tuciurii, cu pomeții lați și cu ochii oblici, aproape lipiți, ca la puii de mâță.

Chiar dacă mai rar, se întâmpla uneori să moară, înainte de vreme, femei tinere, mame ale mai multor copii – nu în războaie, ci din cauza bolilor, a ignoranței sau a lipsei asistenței medicale. Orfanii rămâneau astfel doar în grija taților, nevoiți să preia și atribuțiile mamelor.

Naghia s-a prăpădit repede pe vremea cotelor, care erau mai mari decât recoltele, după ce a mâncat mămăligă făcută din porumb mucegăit și s-a îmbolnăvit de pelagră. Penicilina nu apăruse încă, iar sărmana femeie i-a lăsat pe cei patru băieți pe capul bărbatului ei, Ioniță Roatăstrâmbă, să se descurce cum o putea. Cu toate că băieții erau deja mari, tatăl vădăoi nu conta prea mult pe sprijinul sau ajutorul lor la treburile casei. Decât să le explice de fiecare dată pe îndelete ce și cum trebuie făcut, mai bine se apuca el și ducea până la capăt acel lucru. Având atâtea probleme și griji, i se întâmpla de multe ori să înceapă să deretice ceva, după care îi venea în minte sau observa o altă treabă, ce aștepta de multă vreme să-i vină rândul și trecea de la una la alta fără a le izbăvi, vorba ceea: „Pornea cu graba și se-ntâlnea cu zăbava”.

Într-o seară, nemaiștiind ce să le pună pe masă băieților, s-a gândit să taie o găină din care să facă o oală cu zamă. Chiar în timp ce tăia gâtul condamnatei, a simțit că-l taie și pe el durerile facerii. A lăsat pasărea să se zbată, făcând salturi în aer, țâșnindu-i sângele din gâtul rămas fără cap și s-a așezat pe vine lângă gard. Naiba știe de unde a apărut tocmai atunci un câine în fugă, a înșfăcat gobaia decapitată și a dispărut cu ea la fel de fulgerător după cum venise. Dacă n-ar fi rămas la locul sacrificiului cuțitul plin de sânge și capul găinii care continua să deschidă ciocul și să clipească din ochi, ar fi putut crede că a avut o vedenie. De ciudă, a aruncat singurul organ rămas de la găină în direcția în care fugise javra și s-a dus să aprindă focul în plita de la focăriță, a pus ceaunul cu apă și un pic de sare în el pentru mămăligă, urmând să vadă ce a mai rămas de la ultima masă. Zărind donița, și-a amintit că trebuie mulsă vaca, dar n-a mai apucat să spună niciunuia dintre feciori să aibă grijă să pună în continuare hârcuri pe foc. Deși i se părea mai tot timpul că are casa și ograda pline de copii mereu flămânzi și miorlăiți, atunci când avea nevoie de ei, nu găsea niciunul, de parcă i-ar fi înghițit pământul, la fel de flămând și el.

Lui Sonel, băiatul cel mare, începuseră să-i cam ghiorăie mațele pe mai multe voci, creând o polifonie nu tocmai plăcută, îndemnându-l spre hornoaica din curte, să vadă ce se pregătește la masa de seară. În plită deja se stingea jarul, iar apa din ceaun era limpede și nu dădea semne că ar fi avut de gând să fiarbă. A pus o mână de sare în ceaun și un șomoiog de gunoaie în plită,  a suflat de câteva ori până a apărut din nou flacăra și s-a dus la treburile lui, cu toate că n-avea niciuna. Pe rând, au trecut pe la plită și ceilalți frați, împinși de același gol chinuitor și gălăgios din pântece.

De obicei, atunci când se pune de mămăligă, în apă se aruncă o linguriță de sare, iar pe deasupra se presară o mână de mălai, care se umflă precum laptele în momentul fierberii apei, semn că se poate începe adăugarea făinii de porumb și amestecatul cu culișărul.

Toți cei patru frați, care au dat târcoale ceaunului, văzând că apa este limpede ca în fântână, au fost convinși că lipsea sarea din conținut și fiecare a contribuit cu câte-o porție bună din acea substanță ieftină, dar fără de care nicio mâncare nu are gust. În cele din urmă, printr-o contribuție colectivă, mămăliga a căpătat consistența și forma finală și a fost răsturnată pe măsuța rotundă, joasă, cu trei picioare. Mirosul aburilor ei a adunat ca sunetul goarnei în armată cele cinci guri flămânde în jurul mesei. După prima îmbucătură, au rămas toți cu gurile căscate și cu ochii holbați, uitându-se unii la alții, nu din cauza fierbințelii mămăligii lipicioase, ci a gustului extrem de sărat. Foamea era mai mare decât exigențele sau rafinamentele culinare, așa că, în combinație cu borșul de sfeclă și cu corcosul făcut din buruieni fragede de primăvară sau cu chișleagul rece din oala de lut, au reușit să dea gata jumătate din mămăliga sărată ocnă.

Pe la miezul nopții, Ioniță Roatăstrâmbă visa că se află la Treuci și bea apă rece din izvor, dar cu cât bea mai mult, cu atât îi sporea setea, de parcă ar fi turnat gaz pe foc încercând să-l stingă. S-a trezit asudat, cu gâtlejul uscat și cu arsuri la stomac. A luat ceașca de pe masă și a bâjbâit pe întuneric în cele două căldări din tindă să ia apă. Pe rând, a băgat ceașca până la fundul lor, dar în afara unor sunete de tablă coclită, n-a obținut nimic. Gălețile erau goale, uscate pe dinăuntru. Revoltându-se, setea a devenit și mai chinuitoare.

- Sonel tată, zise el zgâlțâindu-l puternic de umăr pe feciorul cel mare, du-te dragule până la fântână, ia căldările și coromâsla și adu apă că mor de sete!

- Lasă-mă-n pace, mi-e somn, trimite-i pe ceilalți, ce, vrei să le fac eu pe toate?!

- Alisandre, îngeraș, iartă-mă că-ți stric somnul, dar în casă nu-i strop de apă și mi se usucă sufletul de sete. Adu-mi, rogu-te, măcar o căldărușă cu apă de la fântână…

În loc de răspuns, a primit doar un mârâit, după care mezinul Alisandru s-a întors pe partea cealaltă și și-a acoperit capul cu oghealul. Nici cu ceilalți doi n-a avut mai mult succes. Fără să mai stea pe gânduri, Ioniță Roatăstrâmbă a luat ceașca și, așa în izmene și desculț cum era, s-a dus până la fântâna aflată în afara satului, pe valea Ișnovățului, la vreo șapte sute de metri de casă. A băut apă pe săturate, părându-i-se mai bună ca niciodată, iar înainte de a pleca înapoi spre casă a sorbit mai mult cu de-a sila încă o ceașcă cu apă, pentru a fi sigur că nu va fi nevoit să mai facă în acea noapte un drum la fântână. S-a întors cu ceașca goală și s-a culcat la loc mulțumit. Abia a pus capul pe pernă, că Alisandru l-a întrebat:

- Tată, ai fost după apă? Dă-mi și mie să beau, te rog, că nu mai pot de sete după mămăliga aia sărată!

- Vreau și eu, tată, zise Sonel, ridicându-se în capul oaselor.

- Apă este la fântână, băieți, luați ceașca și duceți-vă să beți pe săturate, că așa am făcut și eu…

A doua zi dimineața, când Ioniță Roatăstrâmbă a zărit jumătatea de mămăligă rece rămasă nemâncată, s-a încruntat la ea înciudat, de parcă l-ar fi văzut pe cel ce venea să-i răscolească siacul, podul casei și zămnicul, pentru a-i lua cotele obligatorii, și a început să dea mărunt din buze. Primul impuls a fost să ia mămăliga și s-o azvârle cât colo, la Samca, așa cum făcuse cu capul găinii tăiate, furată de câine. Dar n-ar fi fost păcat să o arunce? Cât a muncit el de la arat și semănat, prășit de două ori, cules, cărat acasă, desfăcat, apoi bătut știuleții cu îmblăciul, dus grăunțele la moară până să ajungă făină în ceaun… Dacă n-ar fi știut cât de sărată era, ar fi mâncat din ea și acum. Mai bine s-o dea la găini decât să facă risipă!

Pe timpul zilei și-a luat băieții și s-a dus la prășit la Optprăjini.

Intrând seara în ogradă, cu gândul la o altă mămăligă în care nu va mai pune strop de sare, nu i-a venit să-și creadă ochilor: peste tot erau numai găini moarte, cu picioarele în sus și cu ciocurile căscate, cu ochii încremeniți exprimând nedumerire, de parcă și-ar fi dat sufletele întrebându-se cu ce au greșit ele pe lumea asta, de au avut parte de o moarte atât de cumplită.

© Chitac Marcel, 2015

GHEORGHE EIȘICE

Până la sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial, când rușii ne-au luat Basarabia, oamenii din Horodiștea, Crăiniceni, Rediu și Rădăuți-Prut mergeau mereu la cumpărături sau cu marfă de vânzare la Lipcani, pe atunci un târg prosper cu piață, iarmaroc, ateliere meșteșugărești, cârciumi și prăvălii, ce colcăia de negustori evrei, armeni, poleaci și, bineînțeles, români.

Gheorghe Lozniță s-a dus și el într-o duminică, trecând podul între Rădăuți-Prut și Lipcani, să vândă niște pielicele de miel și să cumpere cu banii luați pe ele o cotiugă. S-a tocmit mult și când a vândut, și când a cumpărat, că așa se face negoțul, dar înainte de a se întoarce acasă, după ce a băut și aldămașul, simțea că-i crapă bășica de plină ce era și trebuia să se ușureze undeva. Peste tot însă forfotea de lume multă, de tot felul. A umblat la nimereală pe mai multe ulițe, trăgând cotiuga după el, lipind genunchii unul de celălalt când se oprea. A găsit în cele din urmă o potecă mai dosnică pe care nu se vedea în acel moment nici țipenie de om. S-a apropiat de un gard și i s-a părut o veșnicie până a curs tot lichidul din el, de parcă izvora și nu se mai termina. Nu se auzea decât scheunatul unui câine din apropiere, ce-și plângea soarta, iar de pe o stradă alăturată, penetra vocea goarzei anunțând sosirea circului peste o săptămână și măsurile ce se impun pentru ca lipcănenii să nu întărâte lighioanele sălbatice. În caz contrar, „primăria nu răspunde!”.

Asta i-a amintit de perioada când el era cătană în Ardeal, la Oradea. Înainte de a participa cu tot contingentul lui la tragere, la poligonul de lângă un sat din preajmă, goarza sau crainicul primăriei de acolo umbla pe ulițele principale, oprindu-se din loc în loc și strigând cât putea de tare:

„Alo, alo, băgați de samă, mâine vine cătanele cu pușcaletele și face tragere și pe cine pușcă, pușcălit rămâne! Cătanele n-au bai, primăria nu răspunde! Fetele mari, țineți-le acasă, pentru că cătanele sunt hămesite, cum le prinde, cum le hâte! Cătanele n-au bai, primăria nu răspunde!”.

Tocmai când savura sentimentul eliberării de o grea și neplăcută povară, a simțit că-l bate cineva pe umăr. S-a întors tresărind speriat și a dat nas în nas cu un jandarm imberb și foarte spilcuit în uniformă nouă.

- Ce faci aici, bădie? Nu ți-e rușine, te piși în public pe gardurile oamenilor? Pe drum mai trec femei și copii, ce exemplu le dai celor mici? Să știi că o să te amendez pentru asta. Cum te cheamă? întrebă jandarmul, în timp ce-și scotea un carnețel și-un creion din buzunar.

- Gheorghe, ei și ce?! răspunse contravenientul.

- De unde ești?

- Din Crăiniceni, ei și ce!

- Am înțeles cum te numești, te-am întrebat doar unde locuiești. O să primești amenda acasă, să te înveți minte cum să te porți în societate, în public, nesimțitule!

În acele vremuri încă nu apăruseră actele de identitate, iar pe de altă parte Gheorghe Lozniță avea din copilărie un tic verbal cu care cei din sat se obișnuiseră:

- Unde mergi, Gheorghiță?

- La mămuca, ei și ce?!

- Ce mai faci, bre, Gheorghe?

- Stau și mă uit la lumea care trece pe drum, ei și ce?!

- Bună seara, bădie Gheorghe!

- Sara bună, ei și ce?!

Cât timp și-a făcut stagiul militar, în prima perioadă de cătănie, a mâncat multă bătaie de la căprari și de la ofițeri din cauza acestei metehne, până când toți au obosit și s-au plictisit bătându-l sau băgându-l la carceră. L-au lăsat în plata Domnului când și-au dat seamă că la orice întrebare sau comandă adresată, el răspundea întotdeauna cu „ei și ce?!” la sfârșit și că n-o făcea în mod intenționat. Ce-i drept, le-a trebuit vreun an și jumătate ca să înțeleagă fenomenul. Noroc că Gheorghe Lozniță ținea la bătaie și la batjocură.

După pățania din Lipcani, jandarmeria de acolo a primit de la primăria din Horodiștea răspuns la acea amendă că în comună nu există nimeni cu numele Gheorghe Eișice.

La începutul colhozului Gheorghe Lozniță avea deja peste șaizeci de ani și-l cam dureau picioarele, nu mai putea munci la câmp, mergea greu, dar nici nu avea stare să stea acasă. Pe timpul verii se angaja ca paznic la grădina de legume a colectivului.

Într-o zi de toamnă, vreo patru copilandri din sat s-au dus să fure harbuji. Paznicul i-a văzut din locul unde stătea la pândă și s-a furișat mergând târâș, printre foștarii de curechi, după cum învățase în armată, pentru a se putea apropia cât mai mult de ei neobservat. Oricum, n-ar fi putut alerga să-i prindă, din cauza durerii și înțepenelii picioarelor. Micii hoți l-au zărit abia când el era la doi pași de ei. Speriați, au zbughit-o la fugă. Unul, mai mic, împiedicându-se într-un lujer de harbuz, a căzut cu fața în țărână, având mâinile ocupate cu prada la care n-a vrut să renunțe. A început să-i curgă sânge din nas și l-a apucat plânsul, mai mult de frică decât de durere. Gheorghe Lozniță a încercat să-l ogoiască, ștergându-i nasul și l-a asigurat că nu-i face nimic dacă-i scrie pe o bucată de hârtie cine erau ceilalți „infractori”. Cu toate că era analfabet, Gheorghe Eișice avea întotdeauna la el un creion și o bucată de hârtie, singurele lui instrumente de lucru. După ce și-a mai venit în fire, hoțul de harbuji i-a scris trei nume pe hârtia mototolită, apoi i s-a permis să plece.

Seara, la sediul gospodăriei colective, la ședința prezidată de președintele colhozului, unde se făcea analiza acelei zile de lucru, paznicul bostănăriei a prezentat lista cu hoții care prăduiau grădina de legume. Președintele a citit-o mai întâi în gând, a început să râdă singur și l-a întrebat pe Gheorghe Eișice:

- Ești sigur că ăștia trei au furat azi harbuji?!

- Foarte sigur, tovarășe președinte, complicele lor le-a scris numele, ei și ce?!

- Deci aceștia sunt hoții pe care trebuie să-i amendez: Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Vlad Țepeș…

© Marcel Chitac, 2015