miercuri, 22 ianuarie 2014

PLĂCEREA GRIJII ALTUIA



Este binecunoscut faptul că buna funcționare a unui stat depinde de eficiența instituțiilor sale. La nivel de comună sau de sat nu sunt reprezentate – la scară redusă, bineînțeles – chiar toate acele instituții cum ar fi, de exemplu, serviciile de informații și presa locală scrisă, audio sau video.
Din fericire, întotdeauna se găsesc voluntari din zonă, care se oferă să umple acele goluri și își iau rolul în serios, dovedind profesionalism, dăruire, spirit de sacrificiu și putere de muncă ieșită din comun.
Pelaghia lui Culică își neglija uneori îndatoririle casnice pentru a afla despre toți cei care treceau pe drum de unde vin, unde se duc, cu ce scop umblă, cu cine s-au certat sau urmează să se certe și din ce pricină. Nu lipsea mai mult de zece minute de lângă gard – i se lungise gâtul ca la struț, încercând să monitorizeze o arie cât mai cuprinzătoare –, iar pentru a acoperi perioada în care își părăsea postul de observație, se informa de la colaboratoare – colegele și vecinele ei: Marița lui Bandravelea sau Lența lui Hurduc.
În zilele de sărbătoare, când avea motive întemeiate să nu facă nimic prin casă, prin ogradă sau grădină, stătea de dimineață până târziu în noapte, împreună cu celelalte două femei, pe banca făcută special în acest scop, după multe insistențe, de molâul de bărbatu-său, pe spațiul din exteriorul gardului, spre drum, de unde observau, comentau și emiteau ipoteze de lucru, făceau pronosticuri, se completau una pe alta pentru identificarea subiecților, limpezirea trecutului lor sau intuirea evenimentelor ce ar fi urmat să se desfășoare.
Satisfacțiile sufletești – pe care le aveau mai ales atunci când anticipau cu exactitate anumite acțiuni sau fapte – valorau mai mult decât tot aurul din lume ca plată sau recompensă a efortului lor.
Într-o toamnă, pe la mijlocul lui octombrie, eram acasă la părinți, să-i ajut la recoltatul porumbului. Era seara, se întunecase deja și începuse o ploaie măruntă, mocănească.
Înainte de a mă băga în pat, m-am spălat „în rate”, adică pe bucăți, la lighean, cu apă încălzită pe plită, după care mi-am pus pijamaua și am ieșit afară să arunc conținutul la o scurgere de lângă gard. Ca să nu mă ude ploaia prea tare, m-am deplasat aproape în fugă, numai că papucii din picioare au alunecat pe clisa din ogradă, atunci când m-am oprit brusc la scurgerea de la gard, și m-am dezechilibrat, înclinându-mă pe spate. Încercând să-mi amortizez căderea sprijinindu-mă în mâini, am aruncat ligheanul în sus, cu tot ce era în el, peste gard, pentru a nu-l vărsa pe mine.
Pe partea cealaltă a gardului se afla o salcie pletoasă, de unde am auzit un țipăt de femeie. „Ptiu, drace!” – mi-am zis – „asta ce-o mai fi?”
La căderea mea fără de veste în glod, cât eram de lung, abia îmbăiat și ferchezuit, acel țipăt straniu, venit din întunericul nopții îmi mai lipsea, spre a pune capac la toate.
Noroc că vocea de sub salcie a încercat să mă liniștească: „Vecine, uite, Handrea Cârstei a intrat adineauri la Viguța lui Bucică, cred că vrea s-o bată, că s-au sfădit toată ziua din cauza teascului de stors struguri, pe care mama lui Handrea, mătușa Gafia, i l-a împrumutat cu câteva zile înainte de a muri. Știi că ieri a fost îngropată mătușa Gafia, iar acum Viguța nu mai vrea să recunoască că teascu-i la ea. Sigur o să iasă cu scandal până la urmă. Stai și tu, să vezi ce se mai întâmplă!”.

Pentru că deja ochii mei începuseră să se acomodeze cu întunericul, mi-am dat seama că sursa sperieturii mele era Pelaghia lui Culică, vecina alor mei, care stătea ghemuită sub salcie, ciorciolită toată și udă până la piele, poate și de la zoaiele mele, tremurând de frig, dar cu o față ce părea, în contrast cu restul corpului, destinsă, luminoasă, radiind de fericire, trădând o satisfacție deosebită, cum rar îi este dat cuiva să trăiască.

© Marcel Chitac, 2014

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu