ICONOCLASM, ICONOFOBIE ŞI INUMANITATE ÎN ARTA PLASTICĂ CONTEMPORANĂ

Motto:
„Arta se naşte din constrângere şi moare din libertate.”
Andre Gide

Parabola din binecunoscutul basm „Hainele împăratului” este mai actuală ca oricând, dacă ar fi să ne referim doar la deruta, confuzia, lipsa unor criterii valorice, sfidarea evidenţei şi a bunului simţ şi mai ales snobismul şi cultivarea complexelor de inferioritate ce au însoţit de la începuturi curentele avangardiste din arta modernă.
Pictura – şi nu numai ea – trece în perioada actuală printr-o criză căreia i se cunoaşte începutul, dar nu şi sfârşitul. În acest domeniu de activitate artistică sunt cunoscute şi unanim acceptate două modalităţi de exprimare majore: pictura figurativă – veche de când lumea – şi aşa-zisa pictură nonfigurativă sau abstractă, cu toată recuzita de curente, incluzând uneori „op” sau „pop” în denumirea lor.
În legătură cu distincţia între o reprezentare figurativă (realistă) şi o alta nonfigurativă (abstractă), Lionello Venturi face în cartea sa „Cum să înţelegem pictura” următoarea precizare:
„Fiece operă de artă a fost socotită totodată abstractă şi concretă, concreteţea sa fiind constituită din senzaţie şi abstractizarea sa constând în acele valori universale care sunt proprii reprezentării senzaţiilor… Problema nu stă într-o mai mare sau mai mică abstracţiune formală, ci în capacitatea pe care o are acea formă de a exprima un mod de a simţi, de a avea un conţinut, fără de care forma, abstractă sau nu, este totdeauna goală.”
În ceea ce priveşte arta abstractă, s-a ajuns – după cum remarcă acelaşi autor – „de la opoziţia faţă de natură la ura pentru sensibilitate. Inumanitate, cerebralitate, disecare de cadavre au devenit mijloace de abordare a artei; rezultatul fiind acela de a o îndepărta nu numai de natură, ci şi de om şi de sensibilitatea sa.”
Personal, deşi sunt adeptul picturii figurative, sunt conştient de faptul că nu tot ce se face în acest sens este artă autentică. Pictura de gang sau kitsch-ul aparţin de cele mai multe ori figurativului.
Revenind la arta abstractă, Marcel Zahar în „L’art de notre temp: bilan” consideră că această categorie nu ţine de domeniul picturii de şevalet, ci de cel al artelor decorative: „O compoziţie abstractă nu e un tablou”.
Pe de altă parte, el remarcă în cazul acestor lucrări abstracte abundenţa „legendelor” explicative ce precedă sau însoţesc opera: „Operele de artă admirabile se pot foarte bine lipsi de doctrina şi de titlul de sistem. Operele mediocre sau ininteligibile au o nevoie urgentă de doctrine care scufundă defectele într-o apă tulbure, pseudofilosofică, şi care pot da o nouă strălucire semnului firmei.”
Pictura este prin excelenţă o artă vizuală, o artă care operează cu imagini. Pictorul este o fiinţă concretă care trăieşte într-o lume concretă din partea căreia este supus la un adevărat bombardament de stimuli vizuali-afectivi. „Cum să trăieşti şi cum să creezi fără ca măcar ceva din lumea asta să te atragă?... Pentru ce să vorbeşti ca să nu fii înţeles? Cum poţi să-ţi arăţi reacţiile cu ajutorul unei figuri când consideri că nimic nu este figurabil? Cum să negi lumea fără să te negi pe tine însuţi? Pentru ce să cauţi forme dacă orice formă este vană?... Este un înfiorător orgoliu acela care conduce la suprimarea imaginii naturii. Nu suntem noi înşine o fărâmă a acesteia?” – se întreabă şi ne întreabă patetic Marcel Zahar. Într-un alt context, acelaşi critic remarcă cu un amestec de dezamăgire şi revoltă:
„Doctrina abstractă, în întortochelile ei multiple, este tocmai prelungirea absurdului în domeniul Artei. […] S-ar zice că o misterioasă ofensă s-a îndreptat de mai bine de şaizeci de ani încoace (cartea a apărut la Paris în 1969) împotriva acestei civilizaţii mediteraneene care a făcut să domnească lumina de mai mult de opt mii de ani şi s-a răspândit progresiv pe o mare parte a globului. În secolul al XX-lea Absurdul a dat asaltul său cel mai puternic şi agenţii săi rod puţin structurile de bază ale admirabilei civilizaţii… Este imposibil să nu fii cuprins de stupoare în faţa acţiunii abstracţiilor care conduce cu vivacitate două formidabile întreprinderi, şi anume, respingerea Naturii şi respingerea Trecutului”.
O dată cu izolarea artistului şi înstrăinarea artei de societate s-a produs şi o inevitabilă alunecare a stilului abstract spre o activitate artistică superficială, lipsită de control şi de semnificaţie generală. Deficienţele principale, văzute de Herbert Read în „Art and Alienation”, lipsa vitalităţii şi a unei clare delimitări a imaginii sau a intenţiei reprezentaţionale au fost atribuite solipsismului vizual al artistului egocentric, incapacităţii sale de a releva imaginile particulare ale unei realităţi exterioare:
„Artistul se află în situaţia marinarului care, după ce aruncă peste bord din ce în ce mai mult balast pentru a-şi salva corabia avariată de la scufundare, se trezeşte singur pe ocean, fără provizii. Pictorul care a aruncat peste bord nu numai orice imagine concretă, dar şi cablurile şi ancora care trebuiau să-l lege de stânca realităţii se găseşte dus de curent, dincolo de abstracţiune, către neantul metafizic… Pictorul modern a ajuns la sfârşitul călătoriei descoperirilor şi priveşte în necunoscut.” Acelaşi critic apreciază de asemenea ca lipsită de stil atât de răspândita direcţie action painting, care transmite nu emoţii, ci energii musculare, iar direcţiile pop şi op le găseşte semnificative numai ca fenomene secundare, ca o tentativă de „desublimare” a artei.
Aspectele actuale ale artei occidentale le compară cu cele ale perioadelor de declin ale tuturor culturilor dominate de înclinaţii spre obscur şi enigmatic, de asocierea primitivismului cu extremul rafinament şi, mai ales, de cultul individualităţii, iraţionalului şi inconştientului. Mistificările artei actuale, aberaţiile sale, devierile de la bunul gust şi chiar de la bunul simţ sunt, în mod sigur, un rezultat al inculturii şi al analfabetismului plastic, precum şi al amatorismului, lansat cu îndrăzneală şi ostentaţie prin intermediul unei critici subversive.
Tot Herbert Read în „Originile formei" în artă susţine:
„Arta nu este o activitate de evadare din realitate. Dimpotrivă, ea este mijlocul prin care atingem ceea ce Wordsworth numea lărgirea sferei de sensibilitate umană”. În aceeaşi lucrare, la capitolul „Dezintegrarea formei în arta modernă”, putem citi: „Vorbim despre o glumă intimă, vrând să spunem prin asta o glumă ce nu poate fi înţeleasă sau apreciată de toată lumea, o glumă care este distractivă probabil doar pentru cel care o face. Tot mai mulţi din tinerii noştri artişti comit în picturile şi în sculpturile lor glume de acest fel… artistul sau creatorul de artă, cum e numit el acum, face un obiect fără frumuseţe sau vitalitate, un obiect de non-artă! Aceste mâzgăleli şi linii dezlânate, aceste asamblări de vechituri ruginite de la grămada de deşeuri sau maidanul de gunoi, ce înţeles sau semnificaţie pot avea ele pentru alţii, afară de cazul în care se face o concesie noţiunii de relaţie dintre artist şi spectator? Lucrul la care asistăm nu este numai dezintegrarea formei în artă, ci dezintegrarea inteligenţei însăşi, o decădere în eternul bâlci al distracţiilor, care nu este nici un bâlci distractiv, ci un infern în care vandalii unei economii urbane, alienaţi intelectual şi insensibili moral, năvălesc în nemiloasa lor căutare a unui obiect asupra căruia să-şi cheltuiască energiile lor distructive.”
În acelaşi spirit, marele filosof spaniol Jose Ortega y Gasset în studiul „Dezumanizarea artei” remarcă: „Mişcarea modernă reprezintă un atac deghizat împotriva artei însăşi, o mască ce ascunde saturaţia de artă şi ura împotriva ei.”
Despre o ură „iconoclastă” vorbeşte şi Jean Gimpel în cartea sa „Despre artă şi artişti”: „…pictorii în ura lor pentru logică şi ştiinţă încearcă să revină la bâlbâielile copiilor şi ale primitivilor. Aspiraţia la bâlbâială a artiştilor moderni, voinţa lor de a slăvi inconştientul şi a respinge ca pe un obiect demn de dispreţ realizările civilizaţiei occidentale, i-a făcut să creeze de la un capăt la altul al lumii, de mai bine de o jumătate de veac, mii de opere (picturi şi obiecte), unele mai eteroclite ca altele, care, prin succesul de care s-au bucurat, constituie o mărturie de netăgăduit, a regresului spiritului critic în occident.”
Pictorilor aparţinând puzderiei de curente nonfigurative, începând cu întemeietorii lor – Kandinski, Malevici şi mai apoi Mondrian, Delaunay – „nu le putem tăgădui meritul de a-şi fi atins atât de bine scopul, încât, uneori, unui neavertizat îi este greu să distingă operele lor de acelea ale copiilor sau ale primitivilor, unele producţii putând fi confundate chiar cu acelea ale bolnavilor mintali!”
Profesorul Gheorghe Ghiţescu în capitolul „Raţional şi iraţional în arta modernă” din „Antropologie artistică” consideră şi el aceste „opere” ca pe nişte teste, ce reflectă stări psiho-maladive:
„Vanitatea originalităţii a împins adesea artistul până la imitarea documentelor alienaţiei. Expoziţiile şi studiul artei psihopatologice ne-au familiarizat cu motivele plastice ale principalelor sindroame psihopatologice: imaginaţia confabulatorie şi inventivitatea paranoicilor, confuzia şi informul maniacilor, dezintegrarea conceptuală şi tendinţa de stilizare excesivă a schizofrenicilor, predilecţia pentru culorile sumbre a melancolicilor sau simbolismul deformant, cu semnificaţii individuale, al regresiunii psihice.
Ceea ce este interesant în asemenea manifestări nu este în acelaşi timp şi admirabil.”
Pornind de la ideea că arta înseamnă în primul rând comunicare şi că orice act de comunicare utilizează un limbaj inteligibil atât pentru „emiţător”, cât şi pentru „receptor”, regretatul profesor analizează marea deficienţă a artei abstracte: imposibilitatea comunicării.
„Cultivarea extremului individualism al expresiei a făcut ca experienţele personale să fie nu numai ilizibile, dar şi intransmisibile pe calea unui învăţământ. Orice limbaj este transmisibil numai cu ajutorul punctelor de reper cunoscute în comunitate. Înlocuirea formelor aparente cu simboluri ale interiorizării şi sensibilităţii are o limită în condiţia comprehensibilităţii.
O parte din arta modernă, devenită mitogramă, expresie prin imagini sau grupuri de imagini cu o extensibilitate pluridimensională, a fost însoţită de o bogată literatură explicativă, cu adevărat echivalent al tradiţiei orale în sprijinul lecturii imaginilor, ceea ce constituie o înfrângere a principiului unei arte vizuale care se poate dispensa de legendă”.
În arta modernă se poate observa ca o caracteristică generală „dominaţia sensibilităţii individuale şi a expresiei inconştientului. Renunţarea la domeniul conştientului şi la controlul raţional al expresiei, considerate ca aparţinând artei trecutului, a provocat apariţia unor producţii caleidoscopice prin diversitatea inovaţiilor, însă uniforme, prin obsesia adâncimilor psihice. Extrema individualizare a expresiei sfârşeşte în anonimat, atunci când nu cade în excentricitate, iar experienţele rămân sterile fără orientarea conştientă şi fără stăpânirea raţională a regulilor în care trebuie să se înscrie orice cercetare […] De aceea, este greu de presupus că o artă care renunţă la controlul conştient al organizării spaţiului sau care foloseşte dezordinea ca sistem de echivalenţe, să poată ajunge la crearea unui nou spaţiu […] În cele din urmă, se poate constata… că numai satisfacerea regulilor formale ale expresiei nu poate constitui obiectivul artei. Rezolvările pur formale ale unora din operele picturii moderne au o anumită analogie cu maşinile absurde, lipsite de funcţionalitate, anexate domeniului sculpturii din spirit de ironie şi excentricitate.”
În preajma Celui de-al Doilea Război Mondial au apărut curente artistice care cultivau scandalul şi exhibiţionismul iniţiat de Dadaism şi Surrealism ce-şi propuneau distrugerea şi negarea valorilor tradiţionale ale artei.
„Prin arta actuală mulţi înţeleg încă o artă de avangardă, de tipul Neodadaismului New-yorkez sau Neorealismului Parizian: tablourile formate din deşeuri sordide, obiecte reale inserate în cadrul tabloului, automobile compresate, maşini inutile producătoare de vacarm, panouri monocrome, fără cea mai mică modulaţie, dezvoltând ideea pătratului alb pe fond alb.
Pentru o asemenea artă nici o ştiinţă nu e necesară, în afară poate de tehnica scandalului şi a exhibiţionismului, care se imită sau se propagă prin contagiune. Spre deosebire de plastică, literatura nu a ridicat niciodată la rangul de valori limbajul infantil sau indiciile analfabetismului. De asemenea, în literatură nu a fost negată niciodată importanţa studiului autorilor clasici pentru cultura literară şi pentru desăvârşirea stilului poetic.” – conchide profesorul Gheorghe Ghiţescu.
Un alt autor, Robert Klein, în cartea „Forma şi inteligibilul”, la capitolul „Eclipsa operei de artă” remarcă:
„Atacurile diferitelor avangărzi artistice ale epocii noastre, de la cele care nu erau decât împotriva frumuseţii sau a figuraţiei, până la cele care înmormântau pictura de şevalet sau chiar arta pur şi simplu, converg în ultimă analiză spre un obiectiv limitat, precis, dar deseori nerecunoscut: opera. Dacă s-ar putea concepe o artă care s-ar dispensa de opere (se fac eforturi în acest sens), nici o mişcare antiartistică n-ar avea nimic de spus. Nimeni nu are nimic împotriva artei, ci a obiectului artei.”
În continuare, autorul face o analiză a cauzelor şi începuturilor acestor manifestări, încercând să prezinte apariţia a ceea ce el numeşte „o anumită repulsie în faţa valorilor încarnate.”
„A sacraliza un obiect, fie chiar şi în mod direct, datorită celor legate de el, aminteşte prea mult de salutul executat la trecerea drapelului, păstrarea amintirilor de familie, credinţa în sfânta împărtăşanie…, artiştii nonconformişti apelând la parodie, desacralizare, pe scurt, ambalajul artistic al antiartei”.
„Să luăm anti-arta cea mai specifică, dadaismul. Întrecându-i pe futurişti, al căror iconoclasm zgomotos exaltase maşina eficace şi puternică, dadaiştii predestinează artei maşina inutilă, ironică şi contradictorie” sau „folosirea sistematică a hazardului”.
Revenind la manifestările contemporane, Robert Klein remarcă aceeaşi punere falsă a problemei: „Dilema happening-plastique-ului rămâne tot atât de acută ca în vremea dadaiştilor: trebuie întruchipat refuzul întruchipării”.
Referindu-se la „aspectul negativ al creaţiei”, Jean Grenier în studiul „Arta şi problemele ei” caută resorturile psihologice ale diferitelor forme de iconoclasm:
„Este sigur că distrugătorii, din exces de forţă, sunt deseori nişte creatori virtuali, nişte oameni care ar vrea să creeze, dar sunt depăşiţi de opera lor. De asemenea, se poate întâmpla ca distrugerea să se facă din iubire de sine şi să meargă până la distrugerea de sine. Un exemplu celebru este acela al lui Erostrat care distruge templul Dianei din Efes, pentru ca numele lui să apară în dicţionare şi în istorii. Este un fenomen destul de straniu, care ne oferă încă o formă de creaţie prin distrugere, un mod de a ne crea pe noi înşine prin autodistrugere.
Acest mod de creaţie poate fi eroic, dar este în acelaşi timp facil.
Să ne reamintim exemplul acelui grec care s-a ars de viu la Olimpia. Peregrinos s-a urcat pe rug în faţa grecilor adunaţi şi s-a mistuit. Meditase şi ajunsese la concluzia că nu poate face nimic care să-i aducă nemurirea din nici un punct de vedere. Atunci şi-a spus: Mai există, totuşi, ceva de făcut şi anume să mă sinucid în public în mod spectacular.
Acesta era substitutul unei creaţii. Peregrinos n-a putut crea, dar numele său a ajuns totuşi până la noi.”
În paralelismul pe care teoreticianul manierismului Gustav Rene Hocke încearcă să-l stabilească între arta acelei epoci şi arta secolului al XX-lea în „Lumea ca labirint” sunt desprinse o serie de motive comune, printre care cele mai importante rămân: sondajul necunoscutului misterios, al profunzimilor şi nedefinitului existenţei, exprimabil numai pe calea metaforică, emblematică sau abstractă, evaziunea în lumea visului şi a zonelor infraconştiente ale psihicului, manieriştii fiind artişti intelectuali rafinaţi, naturi problematice, cu manifestări legate de structuri psihice situate la limita normalităţii. Printre motivele acestei structuri au fost relevate: anxietatea, labilitatea mare şi prăbuşirea afectivităţii, supraexcitabilitatea, introversiunea şi autismul.
În loc de concluzie la această compilaţie referitoare la formele de manifestare generate de criza artei, voi reveni la Herbert Read:
„Dacă arta moare, atunci spiritul omului devine neputincios şi lumea recade în barbarie”.

© Marcel Chitac 2011

A FI SAU A NU FI REVOLUŢIONAR CU SIMBRIE

Nu ştiu dacă acest subiect poate fi încadrat în domeniul istoriei, al politicii sau al moralei. Am evitat să-l abordez până acum, pentru a nu scormoni răni nevindecate încă sau a nu stârni polemici sterile.
Pe de altă parte, am văzut atâţia „eroi” în viaţă şi am auzit atâtea versiuni despre revoluţia din decembrie 1989, încât am un sentiment de lehamite şi prefer să devin amnezic faţă de acest eveniment, important şi benefic de altfel pentru naţia română, indiferent de contestaţiile, confuziile sau incertitudinile şi misterele care-l învăluie.
În după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989, după un scurt moment de luptă cu mine însumi, am intrat de bună-voie şi nesilit de nimeni în nucleul de oameni ce se coagula lângă „plăcinta” de beton din Piaţa Romană, conştient fiind că băieţii de la Securitate filmează, iar cei ce nu vor fi împuşcaţi de „hingheri” în noaptea ce urma vor fi identificaţi, arestaţi, interogaţi şi torturaţi după aceea.
Aşteptam de prea mult timp acel moment nesperat şi incredibil, încât nu mi-aş fi iertat-o niciodată dacă aş fi ales rolul de spectator la evenimente, ca mulţi alţii. Am fost şi pe 22 decembrie în Piaţa Palatului, numai că atunci deja se făcuse mobilizarea generală, chiar oamenii Securităţii scoteau clasa muncitoare din întreprinderi, dirijând-o spre acel loc şi dictându-i lozincile ce trebuiau strigate.
N-aş vrea să intru în prea multe detalii, pentru că deja s-au spus prea multe lucruri şi s-au aflat prea puţine adevăruri despre substratul evenimentelor.
Nu m-a obligat nimeni să mă alătur mulţimii protestatare, a fost opţiunea mea şi am făcut-o, fiindcă-mi doream din tot sufletul să scap de Ceauşescu şi de comunism, iar dorinţa mi s-a împlinit, drept pentru care, mă declar pe deplin mulţumit şi recompensat. Ba, mai mult de atât, am scăpat cu viaţă şi teafăr. Doar cei care-s acum cu ţărâna-n gură murind atunci merită titlul de eroi şi recunoştinţa veşnică a întregii naţiuni.
Nu m-am gândit nicio clipă – nici atunci şi nici după aceea – să cer sau să primesc diplome, certificate, medalii sau drepturi excepţionale pentru faptele mele.
Dacă sari în apă sau în foc să salvezi de la moarte pe cineva, nu-i ceri după aceea bani. Ar fi cel mai josnic gest. Mai bine stai şi te uiţi ca toţi ceilalţi sau îţi vezi de drum.
De aceea, nu-i înţeleg pe membrii asociaţiilor de revoluţionari care au pretins şi au obţinut nişte drepturi preferenţiale, privilegii sfidătoare, nu în comparaţie cu neparticipanţii sau cu populaţia pasivă din timpul desfăşurării evenimentelor, ci cu cei ce au fost trimişi cu forţa pe front, unde au luptat patru ani, iar unii au mai făcut şi încă vreo cinci ani de prizonierat prin Siberia.
Culmea ironiei sau a ridicolului este că după revoluţie s-a umplut ţara de „oraşe-martir” – deşi niciunul n-a avut soarta Hiroşimei – şi de asociaţii de revoluţionari care cer mereu drepturi şi recompense materiale. Dacă până şi-n Botoşani s-a înfiinţat o astfel de asociaţie, acolo unde nu s-a tras niciun glonţ, cel mult câteva aghioase şi unde s-a aflat abia după o vreme că „Ceauşescu nu mai e!”.
În timp ce revoluţionarii strigau în stradă „Jos comunismul!” şi „Jos Securitatea!”, comuniştii şi securiştii redactau Comunicatul din partea Frontului Salvării Naţionale (aceeaşi denumire a mai fost folosită şi în alte ţări unde au avut loc lovituri de stat!) şi îşi împărţeau funcţiile viitorului guvern şi averea ţării, ţinându-i pe ceilalţi cu botul la pământ cu simulatoare de arme de foc, zvonuri despre apa otrăvită, invazia teroriştilor etc. Foarte bine lucrat, elaborare impecabilă, profesionalism de înaltă clasă!
Acordarea de certificate de revoluţionar şi a drepturilor ce decurg de aici a fost de fapt preţul compromisului făcut de către cei care au preluat puterea atunci faţă de cei de care s-au folosit, drept recompensă.
Oarecum la fel a procedat şi Elţîn când a candidat la funcţia de preşedinte. Oligarhii ruşi de acum i-au propus atunci un târg: tu vrei puterea politică, noi o vrem pe cea financiară; fără o relaţie de „simbioză”, nu vei reuşi nici tu, nici noi.
Aşadar, sintagma „sărac şi cinstit” rostită cu mândrie de către un politician de la noi nu este credibilă în acest caz, la fel cum „şi cu sula-n… coastă şi cu sufletu-n rai” nu poate fi un deziderat pentru marii profitori ai revoluţiei române.
După toate astea, pentru ca cinismul şi ipocrizia să fie depline, a fost adoptat ca imn naţional „Deşteaptă-te române!”, care a rămas de această dată un fel de romanţă fără ecou, ca dovadă că sloganul dintr-o reclamă post-decembristă „Dormi liniştit, FNI te lucrează şi pe tine!” a acţionat ca un antidot la imn sau ca un somnifer, având un impact mult mai puternic asupra acestui popor brav şi eroic.

© Chitac Marcel 2011

„NA VERNISAJ, NA VERNISAJ CACOI PARTRET, CACOI PEIZAJ…”

Se spune că Petru cel Mare – care era un despot luminat –, după ce a construit Ermitajul, a dat poruncă să fie lăsaţi şi oamenii de rând să intre să viziteze muzeul, pentru a putea admira şi ei capodoperele expuse acolo, conştient fiind de rolul educativ al artei.
Deşi intrarea era liberă, nu costa nicio copeică, mujicii nu se înghesuiau să se plimbe printr-o clădire aşa de somptuoasă fie din lipsă de obişnuinţă, fie din prea mare sfială, spre consternarea şi marea dezamăgire a ţarului.
Atunci, acestuia i-a venit o idee genială: la ieşirea din muzeu, să i se ofere fiecărui vizitator câte o stacană cu votcă. Din acel moment, era tot timpul o coadă interminabilă la porţile Ermitajului. Unii iubitori de „artă” mai zeloşi vizitau muzeul de mai multe ori pe zi, până cădeau epuizaţi de atâta „efort intelectual”.
Nu ştiu dacă la noi datează de atunci obiceiul ca vernisarea expoziţiilor de artă să fie însoţită şi de o „trataţie”.
Din păcate, pe cât de mare este înghesuiala la vernisaj, pe atât de pustii sunt galeriile în următoarele zile, până la închiderea expoziţiei.
Un dialog imaginar cu impresii de la un asemenea eveniment ar suna cam aşa:
- Cum a fost la vernisaj?
- Vinul era bun, dar alunele cam râncede!...
Detest vernisajele, indiferent dacă este vorba de vernisajul expoziţiei mele sau al altora.
Formalismul, convenienţa şi denaturarea adevăratului scop al ceremoniei – la fel ca la praznicele de pomenire – sunt doar câteva din motivele acestui sentiment.
De obicei, când criticul prezintă expoziţia şi pe autorul ei, nimeni nu-l bagă în seamă, iar atunci când termină expozeul, toată asistenţa aplaudă frenetic. Aplauzele nu pot fi interpretate ca semn de aprobare sau de admiraţie, cum se întâmplă în mod paradoxal şi absurd la coborârea artiştilor în mormânt, pentru „spusele” criticului – ce-i drept, de cele mai multe ori bate câmpii –, ci ca semn de bucurie că s-a terminat cu partea plictisitoare a programului şi urmează fondul problemei, altfel spus, „cacaia votca!”
Deşi n-am înţelepciunea lui Petru cel Mare, cred că soluţia ar fi un vernisaj continuu, pe toată durata expoziţiei, sau chiar înlocuirea degustării de artă cu degustări de băuturi şi bucate alese.
Nu degeaba se vorbeşte tot mai des despre arta culinară. Oare când vom avea şi o universitate cu acest profil, alături de Academia de tenis sau de cea de fotbal?

© Marcel Chiţac 2011

IULIA

Într-o primăvară, după ce s-a topit omătul şi au curs pâraiele de pe dealuri vreo două săptămâni, au mai bătut soarele şi vântul o vreme, s-a mai zbicit glodul de pe drum şi s-a încălzit pământul suficient de mult, bunicul Hariton l-a luat pe tata – care era flăcău, adică om neînsurat – la arat şi semănat la un ogor ce se afla tocmai în Nagâţ, spre Rediu.
Taică-meu, având încă mintea necoaptă, a luat-o cu el şi pe Iulia, o căţea neagră ca şmilul, care ar fi avut la acea treabă rostul muştei la arat.
Pe la amiază s-au aşezat pe brazdă şi au aşternut ştergarul pe care au pus mămăliga şi ce le mai pusese bunica Profira în traistă drept merinde să-şi potolească foamea.
Vecinul lor de ogor, Ghiţă Zarâmbu, prânzise deja şi se îndrepta spre ei pentru a cere o ţigară – niciodată fumătorii de ocazie n-au nici ţigări, nici chibrituri – şi pentru a mai schimba două-trei vorbe.
Iulia – care se aşezase deja pe burtă lângă stăpânii ei şi-şi aştepta porţia de mămăligă –, deşi se afla departe de casă, ştia că acolo unde-i sunt stăpânii este şi teritoriul ei, pe care trebuie să-l apere, aşa că s-a pus pe lătrat, avertizându-l în acest fel pe acel nepoftit la masă să nu se apropie.
Atât tata, cât şi bunicul erau în culmea încântării văzând devotamentul căţelei lor, iar bunicului chiar îi trecuse supărarea pe fecioru-său pentru nesăbuinţa sa.
Vecinul însă nu s-a lăsat intimidat de lătratul Iuliei – probabil că nici nu prea înţelegea mesajul ei de la acea distanţă – şi se apropia imperturbabil, fără a încetini pasul.
Văzând că n-avea succes şi că duşmanul se apropia periculos de mult, Iulia a înşfăcat în gură mămăliga de pe ştergar şi a rupt-o la fugă în direcţia opusă celei din care venea „pofticiosul”, atras probabil de mirosul mămăligii, lăsându-şi stăpânii cu lingurile-n aer, cu ochii în soare şi cu sentimentul că au un câine destoinic.
Această păţanie, pe care mi-a povestit-o tata, am „retrăit-o” ca martor în primăvara anului 1968 când a fost invadată Cehoslovacia de către Marele Imperiu Rus (U.R.S.S.) împreună cu sateliţii săi, mai puţin România.
Atunci Ceauşescu a început să „latre” contra ruşilor, mai să rupă lanţul, condamnând „amestecul în treburile interne” şi toată lumea, inclusiv cea occidentală, l-a considerat un erou, deşi a doua zi a fost chemat la Moscova şi s-a întors de acolo spăşit, cu coada între picioare.
Ceea ce n-au înţeles cei care au aplaudat gestul său „patriotic” şi de „disidenţă” în cadrul lagărului comunist a fost faptul că el n-a lătrat pentru a-şi apăra poporul şi independenţa ţării, ci scaunul, temându-se să nu aibă aceeaşi soartă ca Dubcek.
Îi cer iertare Iuliei – fie-i ţărâna uşoară – că am comparat-o cu Ceauşescu, dar, uneori, istoria se repetă.

© Marcel Chitac 2011

DANIIL

Fiecare sat sau comunitate are cel puţin un membru care iese din comun prin ceva, chiar dacă nu întotdeauna acel ceva este demn de laudă. Uneori este dificil sau imposibil să-i defineşti pe aceşti indivizi, să stabileşti dacă însuşirile lor sunt bune sau rele; asta mai depinde şi de scopul sau de împrejurările în care sunt ele folosite, de către cine şi după ce criterii se face evaluarea.
Daniil era un fel de Goliat al Horodiştei, un plăvan ce avea palmele cât căuşele şi căra câte doi saci cu grâu deodată la subsuori, de parcă ar fi dus două perne umplute cu fulgi de gâscă.
Deşi avea nume de prooroc, înţelepciunea nu-l dădea afară din casă. Dacă ar fi avut şi mintea de acelaşi calibru cu forţa fizică, ar fi fost probabil ceea ce în ziua de azi se înţelege prin „superman”. Numai că Dumnezeu nu pune niciodată toate ouăle într-un singur paner.
Din cauză că muncea cât zece fără să facă nazuri sau să se văicărească, i se treceau cu vederea prostiile pe care le spunea sau le făcea uneori, fiind tratat de către ceilalţi ca un copil mare, chiar dacă, la cei peste treizeci şi cinci de ani ai săi, trebuia să fi fost de mult însurat şi cu vreo doi-trei copii prin ogradă.
Tocmai când lumea se obişnuise cu ideea că Daniil va rămâne până la bătrâneţe un flăcău cu minte de copil, s-a produs miracolul: şi-a găsit o fată sărmană care să-l accepte şi să-l placă aşa cum era el.
Când nevastă-sa a născut primul – care avea să fie şi ultimul – lor copil, Daniil a fost atât de surprins şi de încântat de isprava sa, că nu mai avea stare; îşi făcea mereu de lucru în jurul „operei” sale, neglijându-şi în schimb celelalte îndatoriri şi treburi gospodăreşti, ba îi cam pierise pofta de mâncare, ce până atunci îi prisosea, şi dormea iepureşte, tresărind ori sărind ca ars din pat la orice scâncet sau smiorcăit al pruncului.
Dacă ar fi putut, ar fi luat asupra sa, în totalitate, şi îndatoririle de mamă. Sta mereu şi se minuna cum de a putut ieşi din el sau, mă rog, cu contribuţia lui o fiinţă atât de gingaşă, de lipsită de apărare – tocmai de aceea nu-l slăbea o clipă din ochi –, un boţ de carne care avea tot ce-i trebuie unui om, numai că le avea pe toate atât de mici în comparaţie cu el, deşi puiul îi semăna leit.
De câte ori consoarta îl vedea stând ore în şir ca un înger surd, holbându-se la copil, îl ocăra şi-l trimitea să se mai ocupe şi de alte treburi din gospodărie, lăsate de izbelişte. Daniil însă nu-şi mai găsea locul şi umbla de ici-colo fără niciun rost, ca un coi într-o căldare.
La vreo două săptămâni de la apariţia acestei minuni în casa şi în viaţa sa, nu şi-a mai putut înfrâna dorinţa şi totodată teama de a-şi lua feciorul în braţe şi de a-l ţine lipit de pieptul său de taur, să simtă şi mai mult că acea făptură era trup din trupul lui. Ar fi vrut să ajute mogâldeaţa să crească mai repede, să înceapă să umble pe picioruşele ei, să înveţe să vorbească, pentru a-i putea transmite tot ce ştia el să facă: jumâcuri de prins iepuri, capcane pentru vulpi, cum să pună nada în cârligul de la undiţă când va merge să prindă peşte…
Abia aştepta să-l ia cu el la pescuit la Prut.
Dar Prutul e un loc periculos, s-au înecat în el oameni zdraveni, cum să laşi un copil neştiutor să se expună la… Doamne fereşte!
Gândindu-se la asta, îl trecu un fior prin tot corpul lui masiv şi se cutremură, strângând progenitura şi mai tare la piept, de parcă ar fi trăit aievea acel scenariu cumplit, ducă-se pe pustii!
Cu cât i se perindau prin minte mai multe ameninţări imaginare ce i-ar fi putut da târcoale acelei fiinţe neprihănite, cu atât îşi strângea odorul mai tare în braţele-i vânjoase.
Când îl lăsă, în sfârşit, în covata ce-i servea drept pătuţ şi leagăn, văzu că micuţul atârna moale ca o pelincă şi nu mai avea suflare…
De fiecare dată când ajung la acest episod, mă emoţionez atât de tare, încât nu mai pot povesti ce s-a mai întâmplat cu bietul Daniil.
Fapta lui a rămas proverbială în sat şi, culmea, amuzantă pentru cei ce şi-o amintesc, fiind evocată ori de câte ori cineva strânge mai tare în braţe o persoană dragă, mai ales după o absenţă îndelungată, „victima” replicând: „Uşurel, că mă omori, nu strânge şi tu ca Daniil!”

© Marcel Chitac 2011

DESPRE MANIPULARE

Motto:
„A gândi înseamnă a înceta să venerezi, înseamnă a te răzvrăti împotriva misterului şi a-i proclama falimentul.”
Emil Cioran – „Ispita de a exista”

Găsiţi vreo similitudine între cele trei sloganuri: „Crede şi nu cerceta”, „Nu gândi, gândeşte Führer-ul pentru tine”, „Dacă nu ştii, te-nvăţ, dacă nu poţi, te ajut, dacă nu vrei, te oblig”?
În cazul în care nu vă descurcaţi, o să vă „ajut” eu: numitorul comun este refuzul îndoielii, al gândirii ori al voinţei proprii, ceea ce duce în cele din urmă la intoleranţă şi tiranie sau chiar la crimă, aşa cum a demonstrat istoria de atâtea ori, pe vremea Inchiziţiei, fascismului şi comunismului.
Ştiţi de ce a fost alungat Adam din Rai? Pentru că, după ce a gustat din fructul cunoaşterii binelui şi al răului (al adevărului), a început să gândească cu capul său. Revin la genialele versuri ale lui Tudor Arghezi: „Cel ce făcuse lumea,/ Iehova ori Satan,/ Nu prevăzuse mintea,/ Şi-n minte un duşman.”
Religia, ca şi politica, are nevoie de mase uşor de manipulat, de creiere spălate; niciun sistem politic şi nicio religie nu şi-au dorit să aibă de a face cu un popor de genii sau cu o sumă de individualităţi (personalităţi) care să ştie cât de cât pe ce lume trăiesc, ci cu o gloată formată din indivizi uniformi. Nu întâmplător la popor i se mai spune şi prostime, iar din norod derivă cuvântul nerod.
De aceea în America sunt recrutate şi stimulate elitele din toată lumea, iar masele sunt îndobitocite cu distracţii uşoare (pâine şi circ) şi cu iluzia democraţiei, de aceea la noi învăţământul şi cultura sunt într-un regres continuu, prosperând şi conducând troglodiţii, agramaţii şi ghiolbanii.
Subiectivitatea percepţiei este exploatată din plin de către cei ce-şi propun să manipuleze mulţimile. În orice lucru, fiecare vede ceea ce ştie sau ceea ce îşi doreşte să vadă ca în aceste superbe versuri dintr-o antologie de poezie sanscrită:
„Au văzut părinţii fata;
FLOARE-au spus, zâmbind, părinţii.
A zărit-o şi un câine;
CARNE a zis, lovindu-şi dinţii.
A-ntâlnit-o un călugăr,
SATAN! – a strigat ascetul.
A privit poetul fata:
ÎNGER, a şoptit poetul.”
Vă amintiţi desigur că la scurt timp după „evenimentele” din 1989 a apărut în România Partidul Alianţei Civice care a dispărut la fel de repede cum a apărut? Realitatea a confirmat faptul că nu se poate face un partid cu elite pentru simplul motiv că fiecare individ, membru al unui astfel de partid, este o „doctrină” în sine sau un potenţial lider.
Partid, cult religios (sectă religioasă) înseamnă unul sau câţiva lideri care ştiu ce vor, restul fiind masă de manevră.
Tehnica manipulării se practică de când lumea: ce altceva a făcut Moise de câte ori „s-a suit” şi a coborât de pe Muntele Sinai?
Cine a văzut „teroriştii” de la „revoluţia română” sau dolarii falşi şi drogurile „găsite” în timpul primei mineriade la sediile partidelor istorice?
Unde sunt „armele chimice şi biologice” pentru care a fost atacat Irakul de către SUA şi a fost ucis Saddam Hussein?
De câte ori s-a făcut testul ADN sau cel cu Carbon14 ale relicvelor sau moaştelor din biserici?
De ce credeţi că li se oferă votanţilor în campanii electorale găleţi de plastic, bere, fesuri, ulei, zahăr, miei etc. sau „credincioşilor” la pelerinaje sarmale, vin şi cozonac?
Din păcate, totul a devenit o afacere în ziua de azi: şi politica, şi religia, şi arta, şi amorul, şi trecerea în „lumea de dincolo”. Ce a mai rămas pur, necontaminat, nepângărit? Nimic.
Nu pot să deosebesc un popă de un buticar, decât după veşminte.De ce nu există preoţi „fără de arginţi”, aşa cum au fost la începutul creştinismului doctorii Pantelimon, Nectarie, Damian şi Cosma?
Lumea devine din ce în ce mai hâdă, în ciuda aparenţei de civilizaţie, prosperitate şi diversitate culturală. Alienarea omului a atins deja cote paroxistice. Progresul nu este întotdeauna pozitiv căci de câte ori se câştigă ceva se pierde altceva.
Cu cât studiez Biblia şi fenomenul religios, cu atât devin mai sceptic şi mai dezamăgit.
Este clar că numai cine nu cercetează mai crede!
Prefer să fiu oaia rătăcită, decât un membru al turmei.



© Marcel Chitac 2011

DESPRE NORMALITATE

Cunoscutul trubadur interbelic Cristian Vasile declama cu patos într-un cântec: „Iubesc femeia, fiindcă-i femeie…”
Afirmaţia poate părea banală unora, profundă altora, inutilă ca argument şi justificare pentru a iubi o femeie sau simple vorbe spuse la un pahar, mai mult în glumă decât în serios.
Un fost vecin, domnul Turcitu, de câte ori ajungea la un anumit grad de ebrietate, făcea o declaraţie surprinzătoare, uluitoare chiar prin ineditul ei şi gravitatea cu care era rostită: „Nevastă-mea, domnule, e… femeie!”.
Bineînţeles, nu l-am contrazis niciodată şi nici n-am comis indiscreţia de a-l întreba cum de a ajuns la această revelaţie după atâţia ani de căsnicie.
Chiar dacă nu toate femeile sunt femei, conform criteriilor şi exigenţelor fiecăruia, în mod cert şi indubitabil, niciun bărbat nu poate fi inclus în această categorie. Sper să nu-i ofensez pe cei cu orientări sau deviaţii homosexuale; totuşi, aşa cum ar fi un act de intoleranţă, de bădărănie sau de prostie să încerci să impui celorlalţi concepţiile, credinţele sau stilul tău de viaţă, dându-te pe tine ca exemplu, la fel de grav sau condamnabil este să-ţi etalezi în public şi să te făleşti cu infirmităţile, anomaliile, neputinţele sau ciudăţeniile tale.
Nu întâmplător, a se făli sau fălos, falnic, făloşenie vin de la latinescul phallus, iar testiculele sunt numite în limbaj de salon fudulii. Probabil că unii doar cu aşa ceva se pot lăuda, iar de aici şi până la proverbul „Prostul dacă nu e şi fudul, parcă nu e prost destul” nu mai este decât un pas.
Cu scuze pentru trecerea bruscă de la una la alta, voi cita a şaptea din „Cele zece porunci”: Să nu preacurveşti (în traducere recentă să nu te desfrânezi). Se înţelege că preacurvia sau desfrânarea se referă la adulter.
În întâia carte a lui Moise, „Facerea”, stă scris:
„Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut.
Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l…”
De ce atunci, la ortodocşi, în timp ce preoţii de parohii sunt obligaţi să se căsătorească, pentru a fi feriţi în acest fel de tentaţia desfrânării, călugărilor le este interzisă viaţa sexuală şi li se cere să-şi păstreze castitatea până la moarte? Care din cele două categorii – în cazul în care se şi respectă canonul – este mai aproape de Dumnezeu sau mai dragă lui?
Dacă maicile de la mânăstiri – deşi nu li se face testul virginităţii la intrarea în viaţa monahală – sunt numite „miresele lui Hristos” ca justificare a necesităţii păstrării fecioriei, atunci taicii (călugării feciori) ce sunt?
La catolici este şi mai rău: nu numai călugării, dar nici preoţii de parohii n-au voie să se căsătorească sau să aibă viaţă sexuală, făcând legământul celibatului. Să ne mai mirăm atunci de frecventele şi jenantele cazuri publice (câte-or fi în realitate) de homosexualitate sau de pedofilie în această tagmă?
Biserica, pe de o parte, condamnă relaţiile sexuale între indivizi de acelaşi sex şi interzice oficierea căsătoriei lor, pe de altă parte, creează condiţiile acestor devieri comportamentale în rândul slujitorilor ei prin dogma castităţii (celibatului).
Orice abstinenţă nejustificată şi prelungită duce în cele din urmă la dereglări fiziologice sau la excese dăunătoare, ca şi în cazul credincioşilor care postesc cu habotnicie înaintea marilor sărbători creştine, iar în prima zi de Crăciun sau de Paști cheamă Salvarea pentru indigestie.
Atât abstinenţa, cât şi abuzul – sexuale sau alimentare – sunt contra naturii, sunt forme de extremism ce dăunează sănătăţii trupeşti şi mintale şi nu-i sunt deloc pe plac Domnului.
Mircea Eliade consideră în „Crepusculul zeilor” că ascetismul, monahismul, elogiul fecioriei etc. sunt „atitudini trădând refuzul vieţii”, iar Emil Cioran în „Ispita de a exista” spune: „Niciodată nu-i vom reproşa îndeajuns (Apostolului Pavel) faptul că a făcut din creştinism o religie lipsită de eleganţă, că a introdus în el cele mai detestabile tradiţii ale Vechiului Testament: intoleranţa, brutalitatea, provincialismul… Părerile lui despre virginitate, abstinenţă şi căsătorie te îngreţoşează pur şi simplu. Răspunzător pentru prejudecăţile noastre religioase şi morale, el a fixat normele stupidităţii şi a înmulţit restricţiile care ne paralizează şi azi instinctele”.
Fraţi creştini, fiţi normali, comportaţi-vă firesc, „creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul”, aşa cum a zis Creatorul, ceea ce nu se poate face nici prin abstinenţă, nici cu parteneri de acelaşi sex. Nicăieri în Biblie nu scrie că a iubi sau a procrea este un păcat. Dimpotrivă, acolo se află un superb poem erotic, „Cântarea Cântărilor”.

© Marcel Chitac 2011