IULIA

Într-o primăvară, după ce s-a topit omătul şi au curs pâraiele de pe dealuri vreo două săptămâni, au mai bătut soarele şi vântul o vreme, s-a mai zbicit glodul de pe drum şi s-a încălzit pământul suficient de mult, bunicul Hariton l-a luat pe tata – care era flăcău, adică om neînsurat – la arat şi semănat la un ogor ce se afla tocmai în Nagâţ, spre Rediu.
Taică-meu, având încă mintea necoaptă, a luat-o cu el şi pe Iulia, o căţea neagră ca şmilul, care ar fi avut la acea treabă rostul muştei la arat.
Pe la amiază s-au aşezat pe brazdă şi au aşternut ştergarul pe care au pus mămăliga şi ce le mai pusese bunica Profira în traistă drept merinde să-şi potolească foamea.
Vecinul lor de ogor, Ghiţă Zarâmbu, prânzise deja şi se îndrepta spre ei pentru a cere o ţigară – niciodată fumătorii de ocazie n-au nici ţigări, nici chibrituri – şi pentru a mai schimba două-trei vorbe.
Iulia – care se aşezase deja pe burtă lângă stăpânii ei şi-şi aştepta porţia de mămăligă –, deşi se afla departe de casă, ştia că acolo unde-i sunt stăpânii este şi teritoriul ei, pe care trebuie să-l apere, aşa că s-a pus pe lătrat, avertizându-l în acest fel pe acel nepoftit la masă să nu se apropie.
Atât tata, cât şi bunicul erau în culmea încântării văzând devotamentul căţelei lor, iar bunicului chiar îi trecuse supărarea pe fecioru-său pentru nesăbuinţa sa.
Vecinul însă nu s-a lăsat intimidat de lătratul Iuliei – probabil că nici nu prea înţelegea mesajul ei de la acea distanţă – şi se apropia imperturbabil, fără a încetini pasul.
Văzând că n-avea succes şi că duşmanul se apropia periculos de mult, Iulia a înşfăcat în gură mămăliga de pe ştergar şi a rupt-o la fugă în direcţia opusă celei din care venea „pofticiosul”, atras probabil de mirosul mămăligii, lăsându-şi stăpânii cu lingurile-n aer, cu ochii în soare şi cu sentimentul că au un câine destoinic.
Această păţanie, pe care mi-a povestit-o tata, am „retrăit-o” ca martor în primăvara anului 1968 când a fost invadată Cehoslovacia de către Marele Imperiu Rus (U.R.S.S.) împreună cu sateliţii săi, mai puţin România.
Atunci Ceauşescu a început să „latre” contra ruşilor, mai să rupă lanţul, condamnând „amestecul în treburile interne” şi toată lumea, inclusiv cea occidentală, l-a considerat un erou, deşi a doua zi a fost chemat la Moscova şi s-a întors de acolo spăşit, cu coada între picioare.
Ceea ce n-au înţeles cei care au aplaudat gestul său „patriotic” şi de „disidenţă” în cadrul lagărului comunist a fost faptul că el n-a lătrat pentru a-şi apăra poporul şi independenţa ţării, ci scaunul, temându-se să nu aibă aceeaşi soartă ca Dubcek.
Îi cer iertare Iuliei – fie-i ţărâna uşoară – că am comparat-o cu Ceauşescu, dar, uneori, istoria se repetă.

© Marcel Chitac 2011