Daniil era un fel de Goliat al Horodiştei, un plăvan ce avea palmele cât căuşele şi căra câte doi saci cu grâu deodată la subsuori, de parcă ar fi dus două perne umplute cu fulgi de gâscă.
Deşi avea nume de prooroc, înţelepciunea nu-l dădea afară din casă. Dacă ar fi avut şi mintea de acelaşi calibru cu forţa fizică, ar fi fost probabil ceea ce în ziua de azi se înţelege prin „superman”. Numai că Dumnezeu nu pune niciodată toate ouăle într-un singur paner.
Din cauză că muncea cât zece fără să facă nazuri sau să se văicărească, i se treceau cu vederea prostiile pe care le spunea sau le făcea uneori, fiind tratat de către ceilalţi ca un copil mare, chiar dacă, la cei peste treizeci şi cinci de ani ai săi, trebuia să fi fost de mult însurat şi cu vreo doi-trei copii prin ogradă.
Tocmai când lumea se obişnuise cu ideea că Daniil va rămâne până la bătrâneţe un flăcău cu minte de copil, s-a produs miracolul: şi-a găsit o fată sărmană care să-l accepte şi să-l placă aşa cum era el.
Când nevastă-sa a născut primul – care avea să fie şi ultimul – lor copil, Daniil a fost atât de surprins şi de încântat de isprava sa, că nu mai avea stare; îşi făcea mereu de lucru în jurul „operei” sale, neglijându-şi în schimb celelalte îndatoriri şi treburi gospodăreşti, ba îi cam pierise pofta de mâncare, ce până atunci îi prisosea, şi dormea iepureşte, tresărind ori sărind ca ars din pat la orice scâncet sau smiorcăit al pruncului.
Dacă ar fi putut, ar fi luat asupra sa, în totalitate, şi îndatoririle de mamă. Sta mereu şi se minuna cum de a putut ieşi din el sau, mă rog, cu contribuţia lui o fiinţă atât de gingaşă, de lipsită de apărare – tocmai de aceea nu-l slăbea o clipă din ochi –, un boţ de carne care avea tot ce-i trebuie unui om, numai că le avea pe toate atât de mici în comparaţie cu el, deşi puiul îi semăna leit.
De câte ori consoarta îl vedea stând ore în şir ca un înger surd, holbându-se la copil, îl ocăra şi-l trimitea să se mai ocupe şi de alte treburi din gospodărie, lăsate de izbelişte. Daniil însă nu-şi mai găsea locul şi umbla de ici-colo fără niciun rost, ca un coi într-o căldare.
La vreo două săptămâni de la apariţia acestei minuni în casa şi în viaţa sa, nu şi-a mai putut înfrâna dorinţa şi totodată teama de a-şi lua feciorul în braţe şi de a-l ţine lipit de pieptul său de taur, să simtă şi mai mult că acea făptură era trup din trupul lui. Ar fi vrut să ajute mogâldeaţa să crească mai repede, să înceapă să umble pe picioruşele ei, să înveţe să vorbească, pentru a-i putea transmite tot ce ştia el să facă: jumâcuri de prins iepuri, capcane pentru vulpi, cum să pună nada în cârligul de la undiţă când va merge să prindă peşte…
Abia aştepta să-l ia cu el la pescuit la Prut.
Dar Prutul e un loc periculos, s-au înecat în el oameni zdraveni, cum să laşi un copil neştiutor să se expună la… Doamne fereşte!
Gândindu-se la asta, îl trecu un fior prin tot corpul lui masiv şi se cutremură, strângând progenitura şi mai tare la piept, de parcă ar fi trăit aievea acel scenariu cumplit, ducă-se pe pustii!
Cu cât i se perindau prin minte mai multe ameninţări imaginare ce i-ar fi putut da târcoale acelei fiinţe neprihănite, cu atât îşi strângea odorul mai tare în braţele-i vânjoase.
Când îl lăsă, în sfârşit, în covata ce-i servea drept pătuţ şi leagăn, văzu că micuţul atârna moale ca o pelincă şi nu mai avea suflare…
De fiecare dată când ajung la acest episod, mă emoţionez atât de tare, încât nu mai pot povesti ce s-a mai întâmplat cu bietul Daniil.
Fapta lui a rămas proverbială în sat şi, culmea, amuzantă pentru cei ce şi-o amintesc, fiind evocată ori de câte ori cineva strânge mai tare în braţe o persoană dragă, mai ales după o absenţă îndelungată, „victima” replicând: „Uşurel, că mă omori, nu strânge şi tu ca Daniil!”
© Marcel Chitac 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu