PLĂCEREA DE A UCIDE

Majoritatea filmelor care rulau prin anii 50’ pe la noi erau sovietice şi, invariabil, tratau subiecte de război. Lăsând la o parte conţinutul propagandistic şi naţionalist, scenele de război păreau veridice, de parcă ar fi fost filme de arhivă.
Deşi eram copil fraged pe atunci, anumite scene din unele filme mi le amintesc şi acum, chiar dacă uneori nu mai ştiu care era titlul sau acţiunea filmului.
Într-o astfel de scenă, o coloană de blindate ale glorioasei armate roşii se deplasează printr-un sat rusesc, pe uliţa principală. Dintr-o dată, din curtea unei izbe iese o gâscă, urmată de un cârd de pui mergând în şir indian şi traversează agale drumul, legănându-se prin faţa tancului aflat în fruntea formaţiei. Mecanicul ce conduce mastodontul frânează brusc, producând un adevărat carambol: toate celelalte tancuri, transportoare şi camioane intră unele în altele, producând un zgomot infernal de fiare lovite şi pagube însemnate. Din tancul antemergător coboară comandantul, îşi scoate cascheta de pe cap şi foarte grijuliu îndeamnă orătăniile cu „huşi, huşi!”, ajutându-le să traverseze în siguranţă până pe partea cealaltă a drumului.
Mesajul scenei era mai mult decât înduioşător: cu toate că ostaşii sovietici aveau piepturile împovărate de medalii pentru câţi nemţi uciseseră, nu erau atât de cruzi, de ticăloşi, încât să treacă cu şenilele tancurilor peste nişte păsări de curte, mai ales fiind vorba despre o mamă cu pui.
Indiferent dacă v-au dat sau nu lacrimile citind aceste rânduri care redau scena din film, trebuie să recunoaşteţi totuşi că ea poate fi credibilă, nu neapărat comică. Sunt situaţii – cum ar fi în război – când eşti nevoit să ucizi, pentru a nu fi tu ucis şi altele, în care luarea vieţii unui om sau chiar a unui dobitoc ar fi un act gratuit, plin de cruzime şi revoltător, condamnabil pentru opinia publică.
Drept urmare, rămân la convingerea că cei care au pasiunea vânatului posedă o genă de criminali în codul ADN-ului lor.
Cică vânătoarea este un sport. Oare aşa să fie? Sport sau întrecere sportivă înseamnă competiţie între doi sau mai mulţi parteneri. În acest caz, partenerii sunt vânătorii care se întrec între ei (cine ucide mai multe animale nevinovate pe post de ţinte vii, lipsite de apărare şi de posibilitatea de a riposta) sau un participant la „competiţie” este vânătorul cu puşcă, iar celălalt animalul hăituit sau luat prin surprindere?!
Una este să fii nevoit să vânezi un animal sau o pasăre sălbatică pentru a-ţi potoli foamea, pentru a supravieţui – vezi „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiş – şi alta este atunci când bomboneii sau ţiriacii de la noi sau de aiurea, care au acasă frigiderele pline de bunătăţi şi conturile burduşite cu bani în bănci, vor să se distreze, să se amuze ţintind între ochii unei căprioare ce paşte liniştită sau în râtul unui mistreţ preocupat să râme prin pădure.
Pe de altă parte, cum să te simţi confortabil într-o cameră ai cărei pereţi sunt pavoazaţi cu capete de cerbi, urşi, mistreţi sau cu păsări împăiate, care te privesc acuzator tot timpul cu ochii lor de sticlă? Ca să nu mai vorbesc despre faptul că multe specii de animale sunt pe cale de dispariţie sau de degenerare în lume din cauza acestei pasiuni maladive a unora.
La fel de monstruoasă, de revoltătoare mi se pare a fi corida, care se mai practică prin unele ţări latine sau latino-americane. Ce se vrea a se demonstra prin aceste spectacole pline de cruzime, superioritatea omului în faţa animalului?! De ce nu luptă atunci toreadorii cu mâinile goale? Unde este spiritul de fairplay? La orice duel, amândoi combatanţii trebuie să fie de acord să se bată şi să folosească aceeaşi armă; nu luptă unul cu spada, iar celălalt cu pistolul. Isteria spectatorilor din tribune – printre care se află şi „duducuţe” delicate ce ajung la orgasm – la vederea agoniei taurului sângerând aminteşte de barbaria spectacolelor cu gladiatori de acum două mii de ani.
Călăii sau măcelarii nu pot fi acuzaţi de cruzime, ei au meserii la fel de onorabile ca toţi ceilalţi oameni. Nici unii, nici ceilalţi nu fac ceea ce fac de plăcere, din amuzament, de plictiseală sau din sete de sânge, însă a te scuza pentru voluptatea morbidă de a ţinti animale, acuzându-i la rândul tău de făţărnicie, de ipocrizie pe cei ce te dezaprobă sau te condamnă, pentru simplul motiv că şi ei sunt mâncători de carne cumpărată de la măcelărie, ar fi o mare eroare. Cred că am demonstrat deja că sunt fapte şi motivaţii cu totul diferite.

© Marcel Chitac 2012

SECRETUL FERICIRII

De când mă ştiu şi până la căderea comunismului, nu m-am putut bucura niciodată de privilegiul sau de plăcerea de a purta încălţăminte care să aibă exact numărul meu, în care să mă fi simţit atât de confortabil încât să fi putut uita măcar pentru o clipă că eram încălţat.
Aceste obiecte utile şi chiar indispensabile fiecărui om au fost pentru mine adevărate instrumente de tortură, precum cele inventate de minţi diabolice în perioada Inchiziţiei – un fel de pat al lui Procust: când erau cu un număr - două mai mici, când mai mari decât mi-ar fi trebuit.
Odată m-am dus la magazinul Victoria să-mi cumpăr bocanci pentru iarnă. Standul de încălţăminte era cu autoservire şi din această cauză dădeai peste un talmeş-balmeş acolo, că trebuia la rândul tău să răscoleşti toată marfa pentru a putea găsi perechea unui pantof sau bocanc.
După ce am pierdut vreo două ore căutând, am cumpărat doi bocanci între care era o diferenţă de un număr şi jumătate, ce fuseseră desperecheaţi de vreun cumpărător grăbit sau neatent, dar singurii care se mai găseau în magazin.
Altă dată, la magazinul Tineretului de pe Calea Dorobanţilor, pantofii ce s-ar fi potrivit picioarelor mele – numărul patruzeci şi patru şi jumătate – erau doar cei cu care era încălţat manechinul din vitrină. Iniţial, vânzătoarea nici n-a vrut să asculte propunerea mea deplasată de a-mi da încălţările manechinului; cum să strice aranjamentul vitrinei?! Abia după ce i-am promis un bacşiş consistent a consimţit la comiterea ilegalităţii. Oricum, manechinul n-ar fi sesizat diferenţa de număr a pantofilor primiţi în schimb.
Încântarea mea a durat puţin, pentru că, deşi era pentru prima oară în viaţă când găseam pantofi cu numărul meu, din cauza expunerii îndelungate la soare, unul dintre ei era mai decolorat decât celălalt care, pesemne, a fost mai protejat, aflându-se într-un unghi mai umbros. Am încercat zadarnic să-l dau cu mai multă cremă maro pe cel mai blond, dar tot se vedea diferenţa de culoare.
De câte ori mă aflam într-un loc public sau stăteam aşezat pe scaun, aveam grijă să-mi ascund piciorul cu pantoful depigmentat în spatele celuilalt.
În copilărie, pe la vârsta de cinci-şase ani, mama – care avea un paner cu cireşe de vânzare – m-a luat cu ea la piaţă la Rădăuţi-Prut. Până acolo am mers pe jos şi, pentru a ajunge la timp, am pornit de acasă cu noaptea în cap.
Cu o zi înainte îmi cumpărase de la prăvălia din sat nişte tenişi albi, cu două numere mai mari decât mi-ar fi trebuit mie; neavând de unde alege, maică-mea a contat pe sfatul vânzătorului care i-a zis că la vârsta asta, copiii cresc văzând cu ochii şi că, decât să mă strângă mai târziu, mai bine să fie „un pic” mai mari.
Cred că aş fi putut merge pe apă cu acei tenişi ca Mântuitorul, fără a mă duce la fund.
Alteori, când probam încălţămintea şi mă plângeam că mă strânge rău, acelaşi vânzător mă liniştea, spunând că, după o vreme de purtat, mai cedează ea. În cele din urmă însă cedau picioarele mele şi preferam să umblu desculţ toată vara.
Pe marginea drumului spre Rădăuţi erau nişte salcâmi mari, bătrâni, care aveau unele rădăcini crescute pe deasupra cărării ca nişte şerpi, iar pe cealaltă latură se profilau pe cerul înstelat siluetele negre ale butucilor de viţă-de-vie legaţi pe araci, siluete ce mă băgau în sperieţi, părându-mi-se că seamănă cu tot felul de arătări hidoase: babe cu nasul coroiat şi cocârjate ca nişte vrăjitoare, draci cu coarne şi cu bărbi de ţapi logodiţi, zmei sau balauri fioroşi.
Fiind tot timpul cu frica în sân, mă uitam mai mult la această faună decât la poteca pe care călcam şi cădeam după fiecare trei-patru paşi, împiedicându-mă cu bărcile din picioare în rădăcinile de salcâm, care erau la fel de dese ca traversele de cale ferată.
Când am ajuns în piaţă şi a început să se crape de ziuă, mama s-a speriat de felul în care arătam: aveam fruntea plină de cucuie, nasul julit şi faţa colbăită precum a unui miner abia ieşit din şut, după atâtea mătănii bătute tot drumul.
Acum mă simt atât de confortabil şi fericit când sunt încălţat, încât regret că nu se face şi încălţăminte de purtat noaptea, în pat.

© Chitac Marcel 2012

CUM AM DEVENIT SCRIITOR

La lansarea primei mele cărţi, cei care mă cunoşteau ca pictor au fost oarecum surprinşi, derutaţi chiar, iar unii m-au chestionat mai direct sau mai pe ocolite: „Ce ţi-a venit, aşa, dintr-o dată?”… N-au îndrăznit să-şi exprime gândul până la capăt şi să mă întrebe dacă mă simt bine.
Ca să fiu sincer, şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare înaintea lor, dar nu pot spune că am găsit un răspuns satisfăcător până acum. Aş putea emite totuşi o ipoteză cu privire la fenomenul care mi s-a întâmplat.
Uneori, ca tot omul, simţeam nevoia de a face câte o reclamaţie scrisă către diferite instituţii sau autorităţi ale statului: primărie, administraţie financiară, poliţie sau un minister oarecare.
Nu ştiu dacă în toate ţările democrate cetăţenii sunt într-un conflict permanent cu statul ca la noi. Mă refer la oamenii de bună-credinţă, care respectă legile şi îndatoririle cetăţeneşti, şi nu la cei care vor să fenteze autorităţile.
De câte ori concepeam o astfel de jalbă, îmi exprimam oful, fără a ţine seama de canoanele birocratice: nu începeam cu subsemnatul…, domiciliat în…, cod numeric personal… şi nici nu foloseam expresii precum „locul faptei”, „afluire”, „defluire”, „pe cale de consecinţă”, "pe fond" etc.
Scriam ce aveam pe suflet, aşa cum îmi venea atunci, sub impulsul stării în care mă aflam, fără a încălca normele de politeţe şi într-un limbaj cât se poate de civilizat.
Cu toate acestea, când ajungeam la ghişeul registraturii unde trebuia depusă petiţia, funcţionara de acolo, după ce citea de două-trei ori plângerea mea – pentru a scrie într-o singură frază în dreptul numărului de înregistrare care era nemulţumirea sau cererea solicitantului – încreţindu-şi fruntea în timpul lecturării şi mişcându-şi gura strânsă ca un sfincter, de parcă ar fi muşcat dintr-o lămâie, mă întreba în cele din urmă cu nedumerire şi oarecum iritată:
- De fapt, ce doriţi dumneavoastră?!
- Am văzut că aţi citit ce am scris eu acolo, de ce mă întrebaţi?
- Păi, ce-aţi scris aici seamănă mai mult a nuvelă, a pamflet decât a cerere. N-aţi mai făcut cereri până acum?...
- Nu vreau un răspuns aici, pe loc şi nici nu am pretenţia să mi-l daţi dumneavoastră, spuneam eu concesiv, ceea ce-i amplifica starea de nervozitate registratoarei.
- Bine, ăsta-i numărul de înregistrare şi veţi primi răspuns în treizeci de zile.
Luam bucăţica de hârtie pe care era aplicată o ştampilă şi era scris de mână preţiosul număr, uitându-mă cu compasiune pentru câteva clipe, înainte de a părăsi incinta, la acea victimă colaterală a scrierii mele care, deşi trecuse deja numărul în registru pentru a scăpa de prezenţa mea în faţa ghişeului, nu ştia ce să menţioneze în dreptul acelui număr. Dacă ar mai fi venit încă vreo trei-patru ca mine în aceeaşi zi, probabil că şi-ar fi depus demisia în ziua următoare.
Răspunsul pe care-l primeam de obicei înainte de expirarea termenului de treizeci de zile, deşi redactat în termeni foarte politicoşi, era într-un limbaj sec, conceput în formulări stereotipe şi de cele mai multe ori fără nicio legătură cu problema pusă în discuţie de mine.
Şi-atunci, amintindu-mi într-o zi remarca femeii de la registratură – chiar dacă observaţia fusese făcută cu o maliţiozitate evidentă, eu am luat-o ca pe un compliment – ce mi-am zis? În loc să consum timp, hârtie şi pixuri luptându-mă cu morile de vânt, dându-le bătăi de cap funcţionarilor statului, mai bine scriu literatură pe care s-o citească cine vrea, fără a trebui să trec pe la registratură sau să aştept un răspuns timp de treizeci de zile şi tot atâtea nopţi.
Este adevărat că, aşa cum nu reuşeam să schimb lumea mergând cu jalba-n proţap pe la diverse porţi, nu o voi schimba nici scriind cărţi. Dar cum ar putea fi suportată viaţa, dacă nu te-ai amăgi cu iluzii şi speranţe? Voi continua să pictez şi să scriu, indiferent de consecinţe, spre exasperarea unora.
Omul este o creatură tare îndărătnică!

© Marcel Chitac 2012

NEPOTUL „UNCHIULUI VANEA”

Spre surprinderea mea, prin anul al doilea sau al treilea de facultate mi s-a aprobat cererea de a participa la o tabără studenţească gratuită la Costineşti. Fiindcă era în perioada vacanţei, pe la mijlocul verii, am plecat de la Horodiştea, din extrema nordică a ţării, cu un autobuz până la Dorohoi, iar de acolo am schimbat vreo trei trenuri până la Costineşti.
Am ajuns dimineaţa pe la orele nouă. Încă de la poartă, mi-a atras atenţia un fel de gazetă de perete – ce sărea în ochi fără să vrei – pe care erau afişate activităţile şi programul taberei: spectacole de poezie şi muzică patriotică, muncă patriotică (cules de spice la C.A.P. Mangalia), filme artistice sub genericul „Chipul eroului comunist în cinematografia românească” etc.
Bine că nu scria deasupra porţii: „Munca te va elibera”!
După acest „duş rece” aplicat încă de la intrare, mai că-mi venea să fac stânga-mprejur. Am mers totuşi mai departe, pentru a mă lămuri cum stau lucrurile, fiind vorba din câte ştiam de o tabără studenţească la mare; mi-am zis că poate n-o fi dracul chiar atât de negru. La recepţie era un student de la I.E.F.S. (Institutul de Educaţie Fizică şi Sport) după alură şi după tunsoarea scurtă. I-am arătat biletul care-mi dădea dreptul de a participa la acea tabără şi, după ce l-a studiat, acel student cu funcţie de şef de tabără s-a uitat la mine şi mi-a spus:
- Până îţi fac repartiţia la cameră, treci un pic pe la frizer să te mai aranjeze la păr. Nu poţi intra aşa aici!
Trebuie să precizez cum arătam pe atunci: fiind student la arte plastice, pletele-mi blonde atârnau până la umeri – profesorii îmi spuneau din această cauză „Plăieşul” –, purtam o geacă strânsă în talie, pantaloni strâmţi şi evazaţi, având la bază cam patruzeci de centimetri în diametru.
Ăsta era de fapt stilul hippy al anilor şaptezeci, modă tolerată numai la arte plastice şi la arhitectură şi doar în incinta facultăţilor respective, nu şi pe stradă.
În acea perioadă, atât eu cât şi colegii mei foloseam cele mai dosnice sau cel mai puţin circulate străzi în drumurile zilnice făcute între cămin, facultate şi cantină. Echipaje mixte formate din miliţieni şi haidamaci scoşi din producţie –anume pentru treaba asta – patrulau prin oraş în maşini IMS sau ARO, cum se numeau pe atunci, ca nişte hingheri care prindeau pletoşi şi-i sluţeau făcându-le câte o cărare-două cu maşina de tuns pe mijlocul capului, iar fetelor purtătoare de minijupe le tăiau fusta cu foarfecele în aplauzele şi spre satisfacţia publicului de ocazie, format din reprezentanţi ai clasei muncitoare, „clasa conducătoare”.
Am avut şi eu colegi care au căzut victime acelor manifestări ale furiei proletare.
Într-o zi, un miliţian a oprit pe trotuarul de lângă Cişmigiu o fată ce purta o fustă foarte scurtă şi a început să-i ţină o lecţie despre morală şi de estetica străzii. Cum fata se grăbea să ajungă la unul dintre cinematografele de pe bulevard, unde o aştepta prietenul ei, n-a avut răbdare să asculte „prelegerea” până la capăt şi l-a întrebat pe tablagiu care-i problema sau fondul problemei.
- Păi, fusta… a bâiguit organul.
Într-o clipă, puştoaica şi-a scos fusta, i-a pus-o în braţe miliţianului şi a plecat în fugă doar în bikini…
Tinerilor din ziua de azi aceste evenimente le-ar putea părea ficţiuni groteşti, exagerări livreşti, lucruri lipsite de cea mai elementară logică sau de normalitate. N-aş vrea să analizez în profunzime substratul sau inumanitatea unor astfel de fapte, pentru a nu divaga prea mult.
Ca o reminiscenţă sau ca o continuare a acelor acţiuni cu caracter educativ, estetic şi patriotic – dacă vă amintiţi –, în timpul primei mineriade, „mutrelor negre” venite din Valea Jiului li s-au alăturat şi muncitorii, „oameni de bine” de la I.M.G.B., care strigau, în timp ce băteau cu bâtele studenţi şi intelectuali ca pe ştiuleţii de porumb cu îmblăciul: „I.M.G.B. face ordine!”.
Revin însă la momentul când mă aflam în faţa tovarăşului student utecist din tabăra de la Costineşti, tabără care, în loc să fi fost de odihnă şi relaxare, era de îndobitocire a tineretului ce urma să fie promotor sau antemergător al „omului de tip nou”.
- Ascultă, colega, am zis eu, dacă-ţi închipui că am mers o zi şi o noapte cu trenul cale de opt sute de kilometri până aici ca să mă tund, te înşeli. Dacă voiam asta, găseam frizeri şi pe acolo de unde vin. Te rog, semnează-mi şi pune ştampila pe formular, pentru a putea dovedi că m-am prezentat aici şi mă întorc de unde am plecat.
Individul a rămas blocat, nu-i venea a crede că dădeam cu piciorul atâtor „distracţii” gratuite care mă aşteptau acolo, de dragul unor plete blonde.
- Rămâi măcar să serveşti micul dejun la noi, a încercat el să mă mai îmbuneze, fără succes.
În aceeaşi perioadă, fratele mamei era internat la Sanatoriul de TBC osos de la Agigea, unde mergea în fiecare an şi stătea acolo câte două-trei luni. Până la urmă, de la acea boală i s-a tras şi sfârşitul; suferea din tinereţe, fiind invalid de un picior, prost tratat după un accident.
Dacă tot am bătut atâta cale şi fiind foarte aproape de locul unde se afla unchiul – pe care eu îl alintam numindu-l „unchiul Vanea” – mi-am zis că ar fi bine să-i fac o vizită. Când am coborât în gara sau halta Agigea, am identificat sanatoriul după arhitectură şi m-am bucurat că era atât de aproape.
La poartă am spus că am o rudă internată acolo, pe care aş vrea s-o văd. Portarul, după ce m-a privit oarecum ciudat, m-a trimis la camera de gardă, care se afla în aripa clădirii din capătul curţii interioare. Am traversat curtea cu valiza în mână, fără să întâlnesc ţipenie de om. La unele ferestre de la etaj erau gratii. Ce fel de spital o fi acesta, îmi ziceam în gând, că seamănă mai mult a puşcărie. I-am spus asistentei ce se ocupa de evidenţa bolnavilor cum se numeşte unchiul; aceasta a răsfoit registrul cu internări de la un capăt la altul, după care mi-a zis că bolnavul nu se află şi nici n-a fost vreodată acolo.
- Mai verificaţi o dată, vă rog – am insistat eu – sigur este internat aici de mai bine de o lună.
După încă o verificare amănunţită, asistenta medicală mă întreabă:
- Dar de ce boală suferă unchiul dumneavoastră?
- TBC osos, precizez eu.
- Păi, aţi greşit spitalul, acesta este de boli venerice; cel de TBC se află alături.
Am simţit că mă trec fiorii şi nu ştiam cum să părăsesc mai repede acel loc, iar, în timp ce traversam curtea în sens invers, mergând aproape în fugă spre poartă cu valiza în mână şi cu pletele în vânt, o pacientă dintr-un salon prevăzut cu gratii la fereastră a început să strige la mine, când m-a văzut:
- Huo, sifiliticule, mânca-mi-ai pizda!
Asta a pus capac la toate; m-am trezit în situaţia unui iepure fugărit care, vrând să scape de hăitaşi, dă nas în nas cu ogarii. La auzul acelor blagoslovenii, chiar am rupt-o la fugă şi nu m-am oprit decât în poarta celuilalt sanatoriu.
„Unchiul Vanea” a fost foarte plăcut surprins la vederea mea şi mi-a propus să rămân câteva zile să stau cu el, să-i mai povestesc noutăţi de prin sat, şi că, dacă tot am ajuns până la mare, ar fi păcat să nu fac câteva băi şi plajă.
- Cum să stau într-un spital, nefiind un bolnav internat?
- Nu-i nicio problemă, mă linişti unchiul; aici oamenii sunt foarte cumsecade: şi personalul, şi bolnavii. Este un pat liber lângă mine, mâncăm împreună la cantină; n-o să-ţi zică nimeni nimic. Doar dimineaţa să te scoli înainte de a începe vizita medicală şi să stai pe plajă până se termină.
Recunosc că pe atunci, la acea vârstă, nu chibzuiam prea mult înainte de a lua o hotărâre. Dacă tot nu am stat mai mult de zece minute în tabăra de la Costineşti, aş fi putut zăbovi câteva zile într-un loc ca acela care, în ciuda aparenţelor, părea totuşi mai firesc decât primul pe care-l vizitasem, deşi îmi dădeam seama că era greu să fiu confundat sau asimilat cu ceilalţi, care erau ori şchiopi, ori cocoşaţi.
La început, aveam chiar un sentiment de jenă, de vinovăţie faţă de ei, dar m-am acomodat repede, pentru că, în ciuda felului cum arătau, toţi se purtau cu prietenie, cu bunăvoinţă, iar după prima zi eram cunoscut şi recunoscut de toţi care m-au botezat în unanimitate cu numele „Nepotul unchiului Vanea”, iar în perioada care a urmat era suficient să mi se spună doar „Nepotul”.
Oricum, suna mai bine decât „Sifiliticul”.
Cred c-am petrecut cam o săptămână deghizat în pacient valid în Sanatoriul TBC din Agigea. Nu mă deranja faptul că în fiecare dimineaţă mă trezeam devreme, înainte de începerea „vizitei”.
Prindeam răsăritul soarelui, care ieşea din marea liniştită ca o oglindă netulburată de niciun val, spectacol pe care nu l-am mai văzut nici până atunci, nici după aceea. Eram singur pe toată plaja, precum Robinson Crusoe pe insula lui, până la venirea lui Vineri.
Ceea ce a debutat ca o tabără studenţească ratată s-a transformat într-un sejur foarte plăcut, foarte relaxant, într-un mediu în care la prima vedere nu prea aveam ce căuta.
Compania cocoşaţilor şi a şontorogilor – care mă salutau cu un zâmbet larg, prietenos, neprefăcut, de câte ori îi întâlneam prin curte şi îmi povesteau tot felul de întâmplări hazlii – a fost mult mai agreabilă decât ar fi fost cea a studenţilor tunşi şi antrenaţi în activităţi cu caracter patriotic. Cei de aici se purtau mult mai normal, în ciuda handicapului sau a infirmităţii cu care erau dotaţi.
Acum îmi dau seama că asta a fost unica tabără la care am participat de la începerea şi până la terminarea şcolii. Fiind singura, a fost şi cea mai frumoasă dintre toate, precum Eva pentru Adam, atunci când Dumnezeu i-a zis: „Adame, de acum eşti băiat mare, a sosit vremea să te însori, alegeţi şi tu o nevastă!”.
Privind retrospectiv, parcă-mi pare rău că n-am rămas în acea tabără studenţească întreaga perioadă alocată, căci aş fi avut cu siguranţă mai multe de povestit. În locul unei simple schiţe, poate ieşea un roman.

© Marcel Chitac 2012