Majoritatea filmelor care rulau prin anii 50’ pe la noi erau sovietice şi, invariabil, tratau subiecte de război. Lăsând la o parte conţinutul propagandistic şi naţionalist, scenele de război păreau veridice, de parcă ar fi fost filme de arhivă.
Deşi eram copil fraged pe atunci, anumite scene din unele filme mi le amintesc şi acum, chiar dacă uneori nu mai ştiu care era titlul sau acţiunea filmului.
Într-o astfel de scenă, o coloană de blindate ale glorioasei armate roşii se deplasează printr-un sat rusesc, pe uliţa principală. Dintr-o dată, din curtea unei izbe iese o gâscă, urmată de un cârd de pui mergând în şir indian şi traversează agale drumul, legănându-se prin faţa tancului aflat în fruntea formaţiei. Mecanicul ce conduce mastodontul frânează brusc, producând un adevărat carambol: toate celelalte tancuri, transportoare şi camioane intră unele în altele, producând un zgomot infernal de fiare lovite şi pagube însemnate. Din tancul antemergător coboară comandantul, îşi scoate cascheta de pe cap şi foarte grijuliu îndeamnă orătăniile cu „huşi, huşi!”, ajutându-le să traverseze în siguranţă până pe partea cealaltă a drumului.
Mesajul scenei era mai mult decât înduioşător: cu toate că ostaşii sovietici aveau piepturile împovărate de medalii pentru câţi nemţi uciseseră, nu erau atât de cruzi, de ticăloşi, încât să treacă cu şenilele tancurilor peste nişte păsări de curte, mai ales fiind vorba despre o mamă cu pui.
Indiferent dacă v-au dat sau nu lacrimile citind aceste rânduri care redau scena din film, trebuie să recunoaşteţi totuşi că ea poate fi credibilă, nu neapărat comică. Sunt situaţii – cum ar fi în război – când eşti nevoit să ucizi, pentru a nu fi tu ucis şi altele, în care luarea vieţii unui om sau chiar a unui dobitoc ar fi un act gratuit, plin de cruzime şi revoltător, condamnabil pentru opinia publică.
Drept urmare, rămân la convingerea că cei care au pasiunea vânatului posedă o genă de criminali în codul ADN-ului lor.
Cică vânătoarea este un sport. Oare aşa să fie? Sport sau întrecere sportivă înseamnă competiţie între doi sau mai mulţi parteneri. În acest caz, partenerii sunt vânătorii care se întrec între ei (cine ucide mai multe animale nevinovate pe post de ţinte vii, lipsite de apărare şi de posibilitatea de a riposta) sau un participant la „competiţie” este vânătorul cu puşcă, iar celălalt animalul hăituit sau luat prin surprindere?!
Una este să fii nevoit să vânezi un animal sau o pasăre sălbatică pentru a-ţi potoli foamea, pentru a supravieţui – vezi „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiş – şi alta este atunci când bomboneii sau ţiriacii de la noi sau de aiurea, care au acasă frigiderele pline de bunătăţi şi conturile burduşite cu bani în bănci, vor să se distreze, să se amuze ţintind între ochii unei căprioare ce paşte liniştită sau în râtul unui mistreţ preocupat să râme prin pădure.
Pe de altă parte, cum să te simţi confortabil într-o cameră ai cărei pereţi sunt pavoazaţi cu capete de cerbi, urşi, mistreţi sau cu păsări împăiate, care te privesc acuzator tot timpul cu ochii lor de sticlă? Ca să nu mai vorbesc despre faptul că multe specii de animale sunt pe cale de dispariţie sau de degenerare în lume din cauza acestei pasiuni maladive a unora.
La fel de monstruoasă, de revoltătoare mi se pare a fi corida, care se mai practică prin unele ţări latine sau latino-americane. Ce se vrea a se demonstra prin aceste spectacole pline de cruzime, superioritatea omului în faţa animalului?! De ce nu luptă atunci toreadorii cu mâinile goale? Unde este spiritul de fairplay? La orice duel, amândoi combatanţii trebuie să fie de acord să se bată şi să folosească aceeaşi armă; nu luptă unul cu spada, iar celălalt cu pistolul. Isteria spectatorilor din tribune – printre care se află şi „duducuţe” delicate ce ajung la orgasm – la vederea agoniei taurului sângerând aminteşte de barbaria spectacolelor cu gladiatori de acum două mii de ani.
Călăii sau măcelarii nu pot fi acuzaţi de cruzime, ei au meserii la fel de onorabile ca toţi ceilalţi oameni. Nici unii, nici ceilalţi nu fac ceea ce fac de plăcere, din amuzament, de plictiseală sau din sete de sânge, însă a te scuza pentru voluptatea morbidă de a ţinti animale, acuzându-i la rândul tău de făţărnicie, de ipocrizie pe cei ce te dezaprobă sau te condamnă, pentru simplul motiv că şi ei sunt mâncători de carne cumpărată de la măcelărie, ar fi o mare eroare. Cred că am demonstrat deja că sunt fapte şi motivaţii cu totul diferite.
© Marcel Chitac 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu