DESPRE POLITICĂ

Din clipa în care numărul oamenilor a depăşit cifra unu a apărut şi dihonia ca fenomen – care mai târziu s-a numit politică – sub toate formele lui de manifestare: interese egoiste sau „doctrine”, intoleranţă, mai mult sau mai puţin mascată, ducând uneori până la eliminarea fizică a adversarului, manipulare, dezinformare şi isterizare a maselor, aruncarea vinii asupra celorlalţi pentru neputinţele sau neîmplinirile personale etc.
Începând din acel moment şi până în zilele noastre, numai despre manifestări ale iubirii aproapelui nu se poate vorbi, ci se poate invoca mai degrabă proverbul latinesc „homo homini lupus”.
Evoluţia speciei umane a debutat cu un act de trădare a lui Adam faţă de Dumnezeu, care i-a promis atunci drept pedeapsă: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei”, iar iubirea fraternă dintre Cain şi Abel s-a încheiat în mod tragic prin fratricid.
Toate războaiele care au urmat au fost „opera” politicienilor; ei le-au generat dezbinând sau instigând oamenii, punându-i să se omoare între ei, singurul lor scop fiind îmbogăţirea prin jaf şi cotropire.
Bisericile sau religiile dintotdeauna şi de pretutindeni au făcut şi fac în continuare tot politică, având acelaşi scop; în timp ce le recomandă celorlalţi smerenia şi pocăinţa, promiţându-le o iluzorie viaţă de apoi mai bună, averile şi bogăţiile lor cresc necontenit.
Se spune că partidele politice şi cei care le reprezintă ar fi un rău necesar, democraţia neputând exista şi funcţiona în afara pluripartitismului, că cealaltă alternativă ar fi anarhia sau dictatura.
Umila mea părere este că nu se poate vorbi despre democraţie sută la sută în condiţiile în care în toată lumea se practică manipularea mulţimilor prin cele mai sofisticate tehnici. În acest caz, oare adevărul sau dreptatea sunt întotdeauna de partea majorităţii, cantitatea substituindu-se calităţii?
Pe cine a graţiat de la moarte gloata când a avut de ales între tâlharul Barabas şi predicatorul Iisus Hristos?
Din păcate, chiar dacă te consideri sau te declari apolitic, nu poţi evita consecinţele sau efectele politicului asupra ta, câtă vreme nu trăieşti în afara societăţii din care faci parte vrând-nevrând.
În schimb, nu este greu de imaginat cum ar arăta o colectivitate umană în care n-ar exista sau nu s-ar respecta nicio regulă, nicio lege. Viaţa ar fi un coşmar care nu ar putea fi asemuit cu nimic din ceea ce există acum ca sistem de relaţii trofice sau sociale în lumea animală!
Ajuns în această dilemă, nu pot să nu-mi pun aceeaşi întrebare care i-a încolţit sub chelie şi lui Lenin la un moment dat: „Ce-i de făcut?”.
Spre deosebire de „prea-ticăloşia sa”, nu am nicio soluţie care să ofere o a treia variantă.

© Marcel Chitac 2012

STICLA CU LAPTE

Vacanţele de vară – înainte de colectivizare, până la vârsta de nouă ani – mi le petreceam mergând cu vaca la păscut de dimineaţă până seara în Fâneţe, la vreo patru-cinci kilometri de sat, împreună cu fratele meu şi cu încă doi veri, toţi fiind mai mari decât mine.
Eu cu frate-meu aveam în grijă vaca noastră, iar verii pe a lor şi, cât era ziua de lungă, inventam tot felul de distracţii: ne scăldam într-un bulhac, ce conţinea mai mult mâl decât apă, prindeam ţânci inundându-le gura vizuinilor până când ieşeau la suprafaţă de teama înecului ori fumam ţigări confecţionate de noi din hârtie de ziar şi mătase de păpuşoi, cărora le dădusem denumirea „Câmpul”, marcă neînregistrată.
De multe ori, mătasea ardea mai repede decât ziarul şi ne pomeneam cu buzele fripte, iar fumul era atât de iute şi de înecăcios, că ne curgeau şi lacrimile, şi mucii.
După fiecare şedinţă de fumat, aveam grijă să mâncăm ceapă ca să nu ne deconspirăm când ajungeam acasă.Cred că din această cauză, imediat după aceea m-am şi lăsat de fumat şi n-am mai fost ispitit niciodată.
De obicei, pe drumul până acolo, fratele mai mare ducea vaca de lanţ, fiind o muncă ce implica responsabilitate, iar eu căram traista cu mâncare.
Pe lângă merindele propriu-zise, erau nelipsite o sticlă de un litru cu lapte, ţăruşul şi maiul ce serveau la priponitul vacii, cât şi mere sau pere din belşug.
Traista era atât de grea, încât aveam senzaţia că mă băga în pământ ca maiul care bate ţăruşul, iar baiera ei îmi tăia umărul.
La vreo jumătate de oră după ce frate-meu şi verii ajungeau cu vacile la păşune, apăream şi eu epuizat de greutatea traistei care cântărea cât mine.
Imediat, mă eliberam de povară şi mă întindeam pe iarbă pentru a-mi mai trage sufletul, iar ceilalţi, ca nişte asistenţi grijulii, mă apărau de gâze, reale sau imaginare, cârpindu-mi din când în când câte o palmă în diferite părţi ale corpului.
La vremea prânzului, când vedeam în depărtare trecând cursa de Rădăuţi-Prut, ne aşezam cu toţii să mâncăm, punând totul la comun.
Sticla cu lapte avea o formă interesantă, fiind strangulată în partea de sus. Pentru că împărţeam totul „frăţeşte”, vărul mai mare lua un pai cu care măsura nivelul laptelui, după care-l rupea în patru ca să obţină unitatea de măsură.
Sub pretextul că mi se făcea un favor, fiindcă eu căram traista, mie mi se acorda întotdeauna „onoarea” de a bea primul din sticlă.
După fiecare înghiţitură, mi se lua şipul de la gură şi se făceau măsurători pentru a nu depăşi semnul.
Laptele din gâtul sticlei se epuiza repede, apoi preţiosul recipient trecea în posesia celorlalţi, numai că paiul parcă era mai lung la ei sau volumul lichidului mai mare.
Aşa cum Mahomed, înainte de a deveni profet, avea destulă vreme să mediteze la cele veşnice în timp ce traversa deşertul cu caravana de cămile, şi eu îmi frământam puţina minte, pe care o aveam atunci, cum să scap de supliciul zilnic de a urca Dealul Crucii până în Fâneaţă cu trăistoiul plin în spate.
În cele din urmă, inspiraţia divină s-a pogorât asupra mea. Profitând de faptul că, deşi pornisem odată cu ei, eu mă aflam în partea cealaltă a dealului faţă de „tovarăşii” mei, am lăsat traista jos, am scos maiul din ea şi am lovit-o cu sete de mai multe ori până când s-a auzit zornăit de cioburi şi a început să curgă un lichid alb ca din strecurătorile în care se pune caşul la scurs.
Cu povara mult mai uşoară, am ajuns în fine şi eu la destinaţie, unde le-am povestit celorlalţi „păţania”: a răsărit ca din senin un câine fioros de la stână, care venea lătrând ameninţător spre mine, eu am rupt-o la fugă fără să las traista, m-am împiedicat de un dâmb, am căzut şi s-a spart sticla cu lapte.
Abia atunci am scăpat de această formă de „exploatare a omului de către om”, care la unii se manifestă din fragedă pruncie, dar nu şi de „privilegiul” de a bea eu primul din sticlă, mai bine zis din gâtul sticlei. În schimb, am fost promovat pe post de însoţitor de vacă.

© Marcel Chitac 2012

DESPRE SMERENIE ŞI VANITATE

Pentru unii, expresia „trăieşte-ţi viaţa” înseamnă utilizarea la capacitate maximă a aparatului digestiv sau a celui reproductiv, aceştia complăcându-se cu statutul de simpli (chiar dacă prolifici) producători de îngrăşământ ecologic.
Alţii, în schimb, încearcă să lase cât mai multe urme ale trecerii lor prin viaţă pentru a putea muri cu conştiinţa împăcată că n-au făcut umbră pământului degeaba.
Aici apare disocierea fundamentală între viaţa biologică şi cea spirituală, care ar trebui să-l deosebească pe om de restul regnului animal.
Un cimitir poate fi , printre altele, un loc bun de studiu, un loc în care poţi afla multe lucruri atât despre cei „duşi”, cât şi despre cei „rămaşi” în aşteptare.
Vrând-nevrând, îţi trece prin minte celebrul avertisment antic „memento mori” şi reflecţiile ce decurg de aici: efemeritatea vieţii, egalitatea oamenilor doar în faţa morţii, posibilitatea nemuririi sufletului etc.
Până la urmă, subscrii la ceea ce spunea Coşbuc în poezia „Decebal către popor”: „Din zei de-am fi scoborâtori, / C-o moarte tot suntem datori”… şi continui să-ţi trăieşti viaţa aşa cum crezi tu că merită trăită.
Cei care au vizitat cimitirul Bellu au remarcat probabil că mormintele marilor personalităţi ale artei şi culturii româneşti au doar o cruce sau, cel mult, bustul lor în bronz sau piatră; în schimb, tot felul de „neica nimeni” au cavouri ce sunt adevărate palate pentru morţi.
Chiar şi Eminescu – care a lăsat ca dorinţă testamentară „nu voi mormânt bogat” – odihneşte întru eternitate la umbra somptuoaselor construcţii faraonice ce etalează în mod sfidător numele unor iluştri anonimi.
Luxul şi măreţia incintelor funerare sunt invers proporţionale cu meritele din timpul vieţii ale „locatarilor” de acolo.
Este mai mult decât evident faptul că cei ce-şi simt povara vidului interior vor să-l mascheze cu un ambalaj cât mai sclipitor şi opulent, atât înainte, cât şi după trecerea în lumea tenebrelor ca o formă de fetişism sau ca un fel de a-şi fura singuri căciula.
Scroafei dacă-i pui colier de aur, tot scroafă rămâne!

© Marcel Chitac 2012