Alţii, în schimb, încearcă să lase cât mai multe urme ale trecerii lor prin viaţă pentru a putea muri cu conştiinţa împăcată că n-au făcut umbră pământului degeaba.
Aici apare disocierea fundamentală între viaţa biologică şi cea spirituală, care ar trebui să-l deosebească pe om de restul regnului animal.
Un cimitir poate fi , printre altele, un loc bun de studiu, un loc în care poţi afla multe lucruri atât despre cei „duşi”, cât şi despre cei „rămaşi” în aşteptare.
Vrând-nevrând, îţi trece prin minte celebrul avertisment antic „memento mori” şi reflecţiile ce decurg de aici: efemeritatea vieţii, egalitatea oamenilor doar în faţa morţii, posibilitatea nemuririi sufletului etc.
Până la urmă, subscrii la ceea ce spunea Coşbuc în poezia „Decebal către popor”: „Din zei de-am fi scoborâtori, / C-o moarte tot suntem datori”… şi continui să-ţi trăieşti viaţa aşa cum crezi tu că merită trăită.
Cei care au vizitat cimitirul Bellu au remarcat probabil că mormintele marilor personalităţi ale artei şi culturii româneşti au doar o cruce sau, cel mult, bustul lor în bronz sau piatră; în schimb, tot felul de „neica nimeni” au cavouri ce sunt adevărate palate pentru morţi.
Chiar şi Eminescu – care a lăsat ca dorinţă testamentară „nu voi mormânt bogat” – odihneşte întru eternitate la umbra somptuoaselor construcţii faraonice ce etalează în mod sfidător numele unor iluştri anonimi.
Luxul şi măreţia incintelor funerare sunt invers proporţionale cu meritele din timpul vieţii ale „locatarilor” de acolo.
Este mai mult decât evident faptul că cei ce-şi simt povara vidului interior vor să-l mascheze cu un ambalaj cât mai sclipitor şi opulent, atât înainte, cât şi după trecerea în lumea tenebrelor ca o formă de fetişism sau ca un fel de a-şi fura singuri căciula.
Scroafei dacă-i pui colier de aur, tot scroafă rămâne!
© Marcel Chitac 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu