„Cel ce făcuse omul, Iehova sau Satan,
Nu prevăzuse mintea şi-n minte un duşman.”
T. Arghezi – Cântare omului
Gestul necugetat al lui Adam de a fi muşcat din acel măr din Grădina Edenului – la îndemnul Evei, care la rândul ei a fost influenţată de către un diavol sub acoperire deghizat în şarpe – a marcat de fapt începutul umanităţii.
Rezumând, după ce a mâncat din fructul oprit, Adam a conştientizat că până atunci el se plimbase nestânjenit şi ţanţoş, cu puţa goală, prin faţa Domnului. Drept urmare, s-a ascuns imediat în boscheţi şi şi-a acoperit partea ruşinoasă cu o frunză de podbal, deconspirându-se în acest fel pentru actul de indisciplină comis. Consecinţa acestui episod vechi-testamentar – regretabil în viziunea unora, fericit sau inspirat după părerea mea – o ştim cu toţii: Dumnezeu Tatăl i-a exmatriculat din Rai pe Adam şi pe Eva fără drept de apel, „binecuvântându-i” şi cu câteva blesteme ca un tată bun şi iertător ce este.
Ciudat lucru, oamenii au avut de obicei un sentiment de admiraţie şi de solidaritate faţă de răzvrătiţi de-a lungul istoriei. Deşi Adam nu poate fi considerat chiar un răzvrătit, un nonconformist, actul lui de nesupunere – mai mult indus decât premeditat – a avut efecte incontestabil pozitive pentru urmaşii săi, dacă e să dăm crezare poveştilor al căror autor este Moise (cartea I: Facerea sau Geneza). Nu înţeleg de ce Biserica îl consideră pe Adam mai degrabă un personaj negativ, o operă imperfectă a lui Dumnezeu. Ce s-ar fi întâmplat dacă – ipotetic vorbind – Adam şi-ar fi înfrânat pofta de a fi muşcat din măr?
Gustând din fructul cunoaşterii binelui şi a răului, Adam s-a transformat dintr-un animal biped (homo erectus) într-o fiinţă cugetătoare (homo sapiens); atunci s-a trezit în el conştiinţa de sine şi a început să pună şi să-şi pună întrebări. Datorită actului său de „neascultare” a debutat lunga şi dificila evoluţie a speciei umane pe acest pământ. Altfel, omul ar fi rămas în continuare un animal de companie în Grădina Domnului.
Cred că strămoşul nostru biblic ar trebui tratat cu mai multă consideraţie şi recunoştinţă decât până acum, fără să i se mai pună în cârcă toate necazurile şi neîmplinirile noastre în urma aşa-zisului „păcat originar”. După cum spune Pelagius, „Dacă păcatul e înnăscut, el este involuntar; dacă e voluntar, atunci nu este înnăscut (originar)” sau, în acelaşi sens, Mircea Eliade: „Cum s-a putut contamina sufletul de păcatul originar – care stă la originea păcatelor actuale – fără să fi existat în Dumnezeu nedreptatea de a-l expune răului…?”
Emil Cioran consideră şi el absurdă „găselniţa” cu păcatul originar: „Atâta timp cât omul va mai fi hărţuit de ideea şi de conştiinţa obsedantă a păcatului, rămâne o fiinţă condamnată. Sentimentul păcatului este cel mai blestemat dintre sentimentele profunde. Creştinismul nu trebuie să ne facă mai nefericiţi ca, în schimb, să ne dea mai multe iluzii într-o cădere mai mare. Nu e plăcut să fii creştin.”
Aş încheia totuşi într-o notă optimistă spunând că „păcătosul şi netrebnicul” de mine îl venerează pe tătuca Adam ca pe cel mai important personaj biblic. Degustarea mărului a avut ca efect scoaterea omului din cavernele Edenului pentru a-l lansa în palpitanta şi frumoasa aventură a cunoaşterii binelui şi a răului pe Pământ.
Fie Adam binecuvântat de acum şi până-n veac. Aleluia!
© Marcel Chitac 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu