CEI DOI DUMNEZEI

CEI DOI DUMNEZEI
În Vechiul Testament Dumnezeu îi spune, printre altele, lui Moise: „…Eu, Domnul Dumnezeul tău, Eu sunt un Dumnezeu gelos, Cel ce vina părinţilor o dă pe seama copiilor pân’ la al treilea şi al patrulea neam pentru cei ce mă urăsc”, iar puţin mai departe îi recomandă aplicarea Legii Talionului: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.
Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos din Noul Testament pledează pentru iubirea aproapelui, chiar dacă acesta îţi este duşman, şi întoarcerea celuilalt obraz atunci când primeşti o palmă.
Dacă luăm sensul figurat, simbolic al acestor expresii, fondul ideii rămâne acelaşi. Două concepţii diametral opuse! Pe care să o urmezi? Pe cea a Tatălui sau pe cea a Fiului sau nici una, nici alta?
Iată ce scrie Mircea Eliade în „Istoria credinţelor şi ideilor religioase” referitor la prima reprezentare a lui Dumnezeu: „Antropomorfismul lui Iahve are un dublu aspect… Iahve dă dovadă de calităţi şi defecte specific umane: milă şi ură, bucurie şi melancolie, iertare şi răzbunare… cere supunere absolută ca un despot oriental intolerant şi fanatic. Furia sa se dovedeşte câteodată atât de iraţională încât s-a putut vorbi despre demonismul lui Iahve. Coexistenţa atributelor contradictorii, iraţionalitatea unora din actele sale îl deosebesc pe Iehova de orice ideal de perfecţiune la scară umană. […] Propovăduind, Iisus îl exaltă pe Dumnezeul cel bun, dar se fereşte să arate că nu este vorba de Dumnezeul Vechiului Testament”.
În concluzie, imaginea lui Dumnezeu are un caracter istoric, ea schimbându-se odată cu trecerea timpului şi cu evoluţia omului şi a relaţiilor sociale.
Acest fenomen este foarte bine definit de filosoful german Feuerbach, pe care-l citez din memorie: „Nu Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, ci invers, omul i-a atribuit lui Dumnezeu trăsături şi însuşiri umane”.
Emil Cioran în „Demiurgul cel rău” face o analiză a portretului psihologic al lui Dumnezeu descris de autorii Bibliei: „Să vezi în Dumnezeu un duşman, un călău, un monstru şi totuşi să-l iubeşti proiectând într-însul toată inumanitatea de care dispui… Biserica a făcut din el o făptură ştearsă, degenerată, amabilă… este o religie sterilă, o dulcegărie lipsită de vlagă… Religia veche, mult mai umană, îţi lăsa posibilitatea de a-ţi alege zeul pe care îl voiai… Unde pui că erau pe deasupra şi modeşti, nu pretindeau decât respect; îi salutai, nu îngenuncheai în faţa lor… Monoteismul conţine în germene toate formele tiraniei”.
Chiar şi Luther, în încercarea de a reforma Biserica, face următoarea remarcă: „Dumnezeu nu-i nici nătărăul, nici duhul blajin, nici încornoratul care ni se propune spre venerare, ci un foc mistuitor, un turbat mai cumplit decât diavolul şi care se desfată schingiuindu-ne… dacă diavolul nu-i cumva Dumnezeu”.
Nu cred că lui Dumnezeu îi face o plăcere deosebită să-i vadă pe fiii săi umilindu-se, chinuindu-se, autoflagelându-se, cerşind fiecare bucată de pâine sau târându-se ca nişte râme în faţa sa.
Un tată care este mereu nemulţumit de performanţele fiilor săi, acuzându-i de păcate mai mult sau mai puţin reale, având voluptatea sadică de a-i tortura tot timpul, care nu le zâmbeşte şi nu-i mângâie niciodată şi stă de-a pururi încruntat, cu pumnul ridicat, nu poate fi decât un caz clinic.
Un tată pământean care s-ar comporta aşa ar fi decăzut din drepturile părinteşti şi băgat la închisoare sau la balamuc.
Biserica i-a adus mari deservicii lui Dumnezeu, creându-i cea mai proastă imagine posibilă.
La portretul biblic se adaugă crimele şi abuzurile comise de Biserica Catolică de-a lungul timpului în numele sau pentru apărarea Domnului: aşa-zisele războaie sfinte în scop de jaf şi cotropire de noi teritorii, arderea pe rug sau fierberea la foc moale de către Inchiziţie a „vrăjitoarelor” sau a „ereticilor”, vânzarea „indulgenţelor” pentru iertarea păcatelor etc.
Este adevărat că Biserica are nevoie de martiri şi de minuni pentru a-şi justifica existenţa, la fel cum Armata trebuie să producă eroi.
Dacă s-ar inventaria degetele atribuite lui Ioan Botezătorul, aflate pe post de moaşte la multe biserici şi mânăstiri ale creştinilor-ortodocşi, s-ar ajunge în mod inevitabil la uimitoarea concluzie că acest tragic personaj biblic a fost un uriaş miriapod. Ce să mai zicem despre bucăţile de piele de pe trupurile copiilor ucişi din ordinul lui Irod, păstrate până azi?!
Imaginaţia debordantă a „slujitorilor Domnului” depăşeşte orice limită a bunului-simţ în încercarea lor lacomă de a colecta cât mai multe „prinoase”, iar spectacolul pelerinajelor la care „drept-credincioşii” se calcă în picioare unii pe alţii pentru o sarma şi un pahar cu vin sau turul făcut de către babe pe coate şi genunchi în jurul bisericii sunt de un primitivism grotesc, dezgustător. Până şi Dumnezeu întoarce faţa scârbit şi dezamăgit când vede aşa-ceva. Mai bine îşi lua zi liberă atunci când i-a venit ideea de a-l face pe om „după chipul şi asemănarea sa”.

© Marcel Chitac 2011

SUIRILE LUI MOISE PE MUNTELE SINAI

Motto:
Haioşi oameni zămislit-ai Doamne, pe acest pământ. Făcutu-i-ai oare, după chipul şi asemănarea Ta?
Text religios nepublicat încă

După prima audienţă pe care a avut-o Moise la Dumnezeu, pe Muntele Sinai, acesta s-a întors la ai lui cu cele zece porunci, precum şi cu un adevărat cod penal, cu ajutorul cărora trebuia să ţină în frâu acea hoardă primitivă pe care o conducea spre Pământul Făgăduinţei. Ce-i drept, ceilalţi nu au avut acces la întrevedere, au rămas la poalele muntelui, pentru că nu miroseau prea plăcut după atâta mers pe jos prin deşert, neavând destulă apă nici măcar pentru băut.
La a doua suire a lui Moise pe Muntele Sinai „a grăit Dumnezeu către Moise zicând: Spune-le fiilor lui Israel să-Mi aduceţi prinoase; de la tot omul pe care-l lasă inima să dea, să-Mi strângeţi prinoasele. Iată prinoasele pe care le vei strânge de la ei: aur, argint şi aramă, mătase viorie, vişinie şi stacojie, pânză de in topit şi păr de capră, piei de berbec vopsite-n roşu, piei de culoarea iachintului şi lemn de salcâm etc.”
Noroc că acum Dumnezeu nu ne mai cere cele enumerate mai sus şi se mulţumeşte doar cu bani ca prinoase, pe care-i colectează prin intermediul funcţionarilor lui, popii.
Fiind un spirit religios, nu pot decât să subscriu la această schimbare şi să vă-ndemn: daţi prinoase înalt prea-sfinţiilor lor şi nu cercetaţi ce face Domnul cu ele; aţi comite o gravă neascultare, o blasfemie de neiertat.

© Marcel Chitac 2011

ADAM ŞI PĂCATUL ORIGINAR

Motto:
„Cel ce făcuse omul, Iehova sau Satan,
Nu prevăzuse mintea şi-n minte un duşman.”
T. Arghezi – Cântare omului

Gestul necugetat al lui Adam de a fi muşcat din acel măr din Grădina Edenului – la îndemnul Evei, care la rândul ei a fost influenţată de către un diavol sub acoperire deghizat în şarpe – a marcat de fapt începutul umanităţii.
Rezumând, după ce a mâncat din fructul oprit, Adam a conştientizat că până atunci el se plimbase nestânjenit şi ţanţoş, cu puţa goală, prin faţa Domnului. Drept urmare, s-a ascuns imediat în boscheţi şi şi-a acoperit partea ruşinoasă cu o frunză de podbal, deconspirându-se în acest fel pentru actul de indisciplină comis. Consecinţa acestui episod vechi-testamentar – regretabil în viziunea unora, fericit sau inspirat după părerea mea – o ştim cu toţii: Dumnezeu Tatăl i-a exmatriculat din Rai pe Adam şi pe Eva fără drept de apel, „binecuvântându-i” şi cu câteva blesteme ca un tată bun şi iertător ce este.
Ciudat lucru, oamenii au avut de obicei un sentiment de admiraţie şi de solidaritate faţă de răzvrătiţi de-a lungul istoriei. Deşi Adam nu poate fi considerat chiar un răzvrătit, un nonconformist, actul lui de nesupunere – mai mult indus decât premeditat – a avut efecte incontestabil pozitive pentru urmaşii săi, dacă e să dăm crezare poveştilor al căror autor este Moise (cartea I: Facerea sau Geneza). Nu înţeleg de ce Biserica îl consideră pe Adam mai degrabă un personaj negativ, o operă imperfectă a lui Dumnezeu. Ce s-ar fi întâmplat dacă – ipotetic vorbind – Adam şi-ar fi înfrânat pofta de a fi muşcat din măr?
Gustând din fructul cunoaşterii binelui şi a răului, Adam s-a transformat dintr-un animal biped (homo erectus) într-o fiinţă cugetătoare (homo sapiens); atunci s-a trezit în el conştiinţa de sine şi a început să pună şi să-şi pună întrebări. Datorită actului său de „neascultare” a debutat lunga şi dificila evoluţie a speciei umane pe acest pământ. Altfel, omul ar fi rămas în continuare un animal de companie în Grădina Domnului.
Cred că strămoşul nostru biblic ar trebui tratat cu mai multă consideraţie şi recunoştinţă decât până acum, fără să i se mai pună în cârcă toate necazurile şi neîmplinirile noastre în urma aşa-zisului „păcat originar”. După cum spune Pelagius, „Dacă păcatul e înnăscut, el este involuntar; dacă e voluntar, atunci nu este înnăscut (originar)” sau, în acelaşi sens, Mircea Eliade: „Cum s-a putut contamina sufletul de păcatul originar – care stă la originea păcatelor actuale – fără să fi existat în Dumnezeu nedreptatea de a-l expune răului…?”
Emil Cioran consideră şi el absurdă „găselniţa” cu păcatul originar: „Atâta timp cât omul va mai fi hărţuit de ideea şi de conştiinţa obsedantă a păcatului, rămâne o fiinţă condamnată. Sentimentul păcatului este cel mai blestemat dintre sentimentele profunde. Creştinismul nu trebuie să ne facă mai nefericiţi ca, în schimb, să ne dea mai multe iluzii într-o cădere mai mare. Nu e plăcut să fii creştin.”
Aş încheia totuşi într-o notă optimistă spunând că „păcătosul şi netrebnicul” de mine îl venerează pe tătuca Adam ca pe cel mai important personaj biblic. Degustarea mărului a avut ca efect scoaterea omului din cavernele Edenului pentru a-l lansa în palpitanta şi frumoasa aventură a cunoaşterii binelui şi a răului pe Pământ.
Fie Adam binecuvântat de acum şi până-n veac. Aleluia!

© Marcel Chitac 2011

TINERET, MÂNDRIA ŢĂRII!

Ca urmare a micşorării habitatului în care trăiesc elefanţii pe unele meleaguri africane, ei intră tot mai des în conflict cu oamenii de acolo. Mulţi elefanţi au fost masacraţi din această cauză.
Ecologiştii preocupaţi de protejarea speciei pachidermelor au pus în practică un program prin care strămutau puii de elefanţi rămaşi orfani în zone mai îndepărtate şi mai puţin populate, numai că, după ce aceşti orfani ajungeau la maturitate, aveau un comportament foarte agresiv şi oarecum atipic speciei din care făceau parte. De exemplu, atacau şi omorau oameni în situaţii în care, în mod normal, n-ar fi trebuit s-o facă sau ucideau chiar şi rinoceri.
Studiind fenomenul, savanţii au dezlegat în cele din urmă misterul: totul se datora faptului că pachidermele cu pricina crescuseră şi se maturizaseră în lipsa ori în afara familiei, altfel spus, nu aveau „cei şapte ani de acasă”, esenţiali pentru dezvoltarea lor ulterioară.
Am invocat acest caz interesant din lumea animalelor, pentru că am găsit aici similitudini cu un fenomen care se petrece acum pe plaiurile noastre mioritice în lumea umană.
Cei care gestionează vremelnic destinele acestui popor, interesaţi fiind mai mult să se îmbogăţească rapid şi fără limită decât să îngroaşe filele cărţilor de istorie cu numele şi cu faptele lor demne de laudă, nu sunt deloc preocupaţi de problemele fundamentale cu efect pe termen lung ale „turmei” pe care o păstoresc.
Drept urmare, nu numai că nu se fac drumuri, autostrăzi sau investiţii în obiective de importanţă strategică, dar sunt tratate cu dispreţ sau minimalizate ca importanţă domenii primordiale pentru calitatea umană a acestei naţii: sănătatea, educaţia şi cultura.
Îmi amintesc declaraţia făcută mai demult de către un înalt demnitar din Emiratele Arabe Unite care menţiona printre altele faptul că nu consideră petrolul drept cea mai de preţ bogăţie; mai devreme sau mai târziu acesta se epuizează. Marea lor avere este tineretul, de care depinde dezvoltarea viitoare a ţării. Din această cauză, conducătorii lor investesc foarte mult în educaţie.
Revenind de la elefanţi şi petrol la oile noastre, sunt de-a dreptul consternat şi chiar oripilat când văd şi aud cum se manifestă tinerii noştri în situaţii şi locuri diferite, mai ales când umblă în haită şi se eliberează de rudimentul de jenă sau de inhibiţie pe care-l mai au. Se exprimă doar prin rânjete, urlete sau fluierături, au o privire „nefocalizată” ce exprimă golul lor interior şi e mai bine să-i ocoleşti, dacă poţi. Ai comite un act de mare imprudenţă dacă le-ai atrage atenţia că nu le apreciezi comportamentul.
Nu toţi sunt fii de „căpşunari”, lăsaţi în grija bunicilor, pentru a putea explica acest derapaj educaţional. Majoritatea au părinţii în ţară şi locuiesc împreună cu ei, numai că aceşti părinţi, în goana lor după agoniseală, nu mai au timpul sau priceperea de a se ocupa de buna-creştere a „loazelor”. Ei consideră că îşi îndeplinesc obligaţiile faţă de progenituri dându-le banii de buzunar necesari frecventării barurilor, discotecilor, sălilor cu jocuri de noroc sau degustării etnobotanicelor.
Cei care cred că lăsându-le o avere materială considerabilă urmaşilor lor le asigură un trai fericit şi lipsit de griji comit o gravă eroare.
Un fenomen aproape simptomatic se petrece peste tot în lume: dacă prima generaţie face eforturi şi sacrificii mari pe căi mai mult sau mai puţin corecte să acumuleze capital, moştenitorii nu au nevoie de mult timp sau efort pentru a-l „toca” în întregime.
„Educaţia prin muncă şi pentru muncă” nu este un simplu slogan, ci chiar se aplică în lumea civilizată, mai ales în familiile înstărite.
Dacă sociologii şi psihologii de la noi ar studia şi ar face publice rezultatele ce indică nivelul catastrofal al calităţii educaţiei tinerei generaţii, precum şi implicaţiile acestora pe termen mediu şi lung, cred că subiectul ar putea deveni prioritar pentru acei demnitari care mai au o brumă de conştiinţă şi de responsabilitate în această ţară.
Altfel, România va deveni un teritoriu sau un areal locuit de o populaţie de bipezi zgomotoşi care vor comunica între ei doar prin nişte bizare sunete monosilabice şi vor avea un comportament ce va aminti de vremurile barbare ale omenirii.

© Marcel Chitac 2011