LUNA

Frivorea era o fată frumuşică, dar cam năbădăioasă şi, n-aş exagera prea mult dacă aş spune, chiar focoasă; parcă-l avea pe „ducă-se într-însa”, fiind privită cu admiraţie şi cu poftă de către flăcăii din sat, pe care-i băga în draci, mai ales când se prindea în horă sau când îi sărea curu-n obraz la o sârbă mai săltăreaţă.
Celelalte femei – mame de băieţi neînsuraţi sau soţii de bărbaţi care uitau uneori că erau însuraţi, precum şi cele ale căror fete aveau toate „şansele” să rămână fete bătrâne – n-o vedeau cu ochi buni şi găseau întotdeauna motive pentru vorbe de ocară la adresa ei.
Deşi băieţii îi dădeau mereu târcoale, precum muştele borcanului cu miere încă nedesfăcut, Frivorea s-a măritat în cele din urmă, spre surprinderea tuturor – mai mult la îndemnul babelor ce credeau că în felul acesta „o să se mai potolească ea” – cu Romoluţă care, în contrast cu ceilalţi flăcăi ce o curtau, era un băiat liniştit, o privea mai mult pe furiş şi se cam pierdea cu firea când îi vorbea. Asta poate şi din cauză că şchiopăta de piciorul stâng, în urma unei lovituri de copită de cal primită în copilărie, ceea ce nu-l împiedica totuşi la muncă şi se pricepea aproape la orice.
Datorită firii lui retrase, lumea îl considera slab de înger, fără vână de bărbat, chiar nătâng.
Se pare că soarta n-a fost prea generoasă cu el încă de când s-a născut: nu numai piciorul, ci şi numele i-a fost schilodit. Cel ce completa certificatele de naştere la primărie avea, ce-i drept, un scris caligrafic, dar nu cunoştea istoria Romei şi, fiind cam fudul de urechea din partea căreia i se dicta numele nou-născutului, în loc de Romulus a înţeles Romoluţă.
Ce-i drept, după nuntă, Frivorea „s-a mai potolit”, dar nu chiar de tot şi nici dintr-o dată. Unul dintre foştii ei pretendenţi, Pasinucă Amălăncii, n-a încetat asediul imediat cum făcuseră ceilalţi ci, după mai multe încercări, a reuşit să cucerească mult-râvnita „redută”, numai că-şi primea trofeul în rate şi pe ascuns.
După câţiva ani de astfel de trai, mai degrabă chinuit decât fericit, Pasinucă se hotărî să n-o mai împartă pe amanta lui cu pămpălăul de Romoluţă şi să nu trebuiască să se ascundă de el şi de ochii lumii.
Într-o seară caldă de toamnă, Pasinucă s-a îmbrăcat cu burnuzul, a luat toporul şi un curmei de sfoară pentru a da impresia celor ce-l vedeau că se duce în huciul de lângă Bâtcă să aducă crengi uscate pentru foc. Aflase că în acea zi Romoluţă fusese chemat în satul vecin să ajute pe cineva să-şi înjghebeze o căruţă.
Ibovnicul s-a aşezat pe un trunchi căzut lângă cărare, aşteptându-şi rivalul, chiar dacă nu ştia exact cum urma să procedeze.
Cu toată pornirea lui ticăloasă şi firea năvalnică pe care o avea, parcă nu-i venea să-l lovească aşa, dintr-o dată, pe Romoluţă în moalele capului. Poate că ar fi fost bine să-l provoace mai întâi, să-l întărâte şi să-l facă să dea el primul. Aşa ar fi putut, în caz că, Doamne-fereşte, s-ar fi aflat că el era autorul crimei, să spună că a fost vorba de autoapărare. S-au luat mai întâi la ceartă din cauza Frivorei, de la sfadă s-a trecut la bătaie şi apoi, nici el nu mai ştia ce şi cum s-a-ntâmplat…
Tocmai atunci, se auzi foşnet de frunze uscate din susul cărării. Punând mâna pe topor, Pasinucă ieşi în cărare şi simţi cum inima începuse să-i bată nebuneşte.
Fiind deja întuneric şi fiindcă ascultase multe povestiri din folclorul local despre întâmplări cu lupi sau cu bandiţi, Romoluţă tresări de frică zărind o siluetă nemişcată în mijlocul drumului, la acea oră şi în acel loc.
După ce-şi recunoscu consăteanul şi îşi veni în fire, îl întrebă:
- Ce faci aici, pe întuneric?
- Am venit după lemne şi m-a prins noaptea. Ştii cum e toamna, ziua-i scurtă, te iei cu treaba şi se-ntunecă dintr-o dată… N-ai cumva o ţigară şi pentru mine?
În timp ce Romoluţă îşi căuta ţigările şi chibriturile prin buzunarul de la piept, Pasinucă crezu că atunci ar fi fost momentul potrivit să-l lovească, dar îşi aminti imediat de planul făcut mai înainte şi îşi stăpâni acest impuls.
După alte câteva schimburi de vorbe, fără nicio legătură cu ceea ce avea să urmeze, pe amant îl sperie gândul ca nu cumva să se lase înduioşat de inocenţa şi de lipsa de reacţie a celui ce urma să-i devină victimă şi atunci trecu direct la subiect, conform planului ticluit:
- Să ştii, Romoluţă, că mie mi-i tare dragă Frivorea… şi ei îi place de mine, drept dovadă că trăim împreună, pe furiş, de câţiva ani. Aş vrea ca de acum înainte să fie numai a mea, aşa că tu trebuie să dispari – şi, în acest timp, bătea cu muchea toporului în palma stângă, dându-i de înţeles ce-l aştepta.
La auzul acelor vorbe, Romoluţă parcă simţise deja cum l-a lovit o măciucă în cap şi i s-au înmuiat genunchii. Primul gând a fost să o rupă la fugă, dar cu piciorul lui beteag n-ar fi avut nicio şansă de scăpare. Ar fi vrut să spună ceva pentru a se convinge că ori este o glumă sinistră, ori că are un vis urât sau măcar pentru a mai trage de timp, dar îşi simţi gâtlejul uscat şi nu putu scoate niciun sunet. Instinctiv, ridică ochii spre cer, pentru a implora ajutorul Celui de sus, sperând într-un miracol.
Atunci, a văzut luna pe cerul senin cu puzderie de stele în jurul ei. Era o lună plină, strălucitoare şi perfect rotundă ca o aureolă a unui sfânt de pe pereţii bisericii din sat, trasă cu compasul şi poleită cu aur.
Revenindu-i glasul, spuse ceva ce nici el nu ştia de unde-i venise, poate din cauza disperării şi a şocului prin care trecea, ceva ce semăna mai degrabă a resemnare, ca în „Mioriţa”:
- Să ştii că, dacă vei face asta, deşi nu este nimeni de faţă, fapta ta nu va rămâne nepedepsită. Uite, eu îmi iau ca martor al fărădelegii tale luna, care este deasupra noastră şi vede tot!
- Grăieşti degeaba, doar nu crezi c-o să scapi spunând prostiile astea. Mă mir cum a putut Frivorea să se mărite cu un prostănac ca tine – şi, zicând asta, Pasinucă simţi cum îi năvăleşte sângele în cap şi-l împunse-n piept cu putere, cu vârful cozii toporului, pe soţul amantei sale. Acesta se dezechilibră şi se răsuci pe piciorul valid pentru a evita căderea pe spate. În timp ce se prăbuşea, cu mâinile întinse înainte, mai primi o lovitură scurtă, dar puternică, de astă dată cu muchea toporului, în ceafă.

Deşi victima nu se mai mişca, ucigaşul vru să mai lovească o dată, pentru a fi sigur că a făcut treaba aşa cum trebuia. Renunţă în ultima clipă, gândindu-se că nu era bine să lase prea multe urme. Poate va părea un accident.
N-a dat cu lama toporului, pentru că nu suporta să vadă sânge. De aceea, nu tăia porci, miei şi nici măcar găini. Avea şi el sensibilităţile lui, ca tot omul.
În acele vremuri, dacă victima unei crime nu era o persoană importantă, nu se făceau investigaţii prea amănunţite. Mai devreme sau mai târziu, dintr-un motiv sau altul, mai şi mureau oamenii, că numai Dumnezeu este veşnic.
La vreun an şi jumătate după această întâmplare petrecută sub clar de lună, ca un act dintr-o tragedie pe scena unui teatru fără spectatori, iluminată de un reflector ce nu-şi mai avea rostul, Pasinucă a devenit, din ibovnic, soţul Frivorei.
Pasiunea lor însă a început să se stingă odată cu trecerea timpului; nu mai era nici tentaţia fructului oprit, el se purta din ce în ce mai apatic şi uneori chiar brutal cu ea şi se pare că-i căzuse cu tronc altă muiere măritată, Zurla lui Buduviz, o dadulcă cu capul mic şi tărtăjii mari.

*
Au trecut aproape zece ani de la moartea în condiţii misterioase a lui Romoluţă. Lumea a început să-l uite, nu mai vorbea despre oribila crimă cu autor necunoscut. Frivorea însă se gândea din ce în ce mai des la fostul ei soţ şi regreta şi se căia pentru prostiile tinereţii, când nu ştiuse să-i aprecieze calităţile şi îşi lăsase capul sucit de bărbatul care abia acum îşi dădea arama pe faţă.
Într-o seară, după ce au stins lampa şi s-au băgat în pat, cei doi soţi se gândeau fiecare la problemele lor de peste zi, studiind cu privirea obiectele din cameră, care se aflau în calea fascicolului de lumină ce intra pe fereastră de la lună, lumină ce făcea ca obiectele banale în timpul zilei să pară mult mai importante şi mai pline de mister ca de obicei.
Luna era mare, galben-aurie, semănând cu o mămăligă abia răsturnată din ceaun. Chipul lui Pasinucă se lumină de un zâmbet larg care persistă în vreme ce privea fără să clipească luna.
- De ce zâmbeşti aşa, din senin? – îl întrebă consoarta.
- Nu-i nimic, mi-am amintit ceva…
- Spune-mi şi mie, zise Frivorea, lipindu-se şi mai mult de el.
- Nu-i ceva important, o prostie.
- Te rog, spune-mi, doar ştii că-mi plac prostiile! – şi îl ciupi de burtă.
Gândindu-se că timpul vindecă multe răni, chiar şi pe cele sufleteşti, că Frivorea l-a iubit şi-l iubeşte în continuare pe el, mai mult decât pe nefericitul ăla, a considerat că nu mai era niciun pericol să-i mărturisească ce se întâmplase în acea noapte cu lună.
- Să ştii că eu l-am omorât pe Romoluţă, dar ca să vezi cât de prost era, înainte de a-i face felul, a zis că el îşi ia ca martor luna pentru cele întâmplate. Cum a putut spune aşa ceva? Uite, luna este tot acolo la locul ei şi, chiar dacă a văzut ce-am făcut, tace ca muta… Mare tolomac era, zău!
A doua zi, după ce Pasinucă a plecat la treburi, Frivorea s-a dus la poliţie şi-a povestit tot ce-i spusese soţul ei.

*
În anii grei de puşcărie care au urmat, în nopţile cu lună plină, din celula unde era închis Pasinucă se auzeau urlete şi zgomotul făcut de castronul în care-şi primea porţia zilnică de terci, castron ce era aruncat cu furie în gratiile de la ferestruica pe unde luna îşi trimitea, în semn de batjocură, lumina rece, metalică şi indiferentă.
Până şi castronul, lustruit după atâţia ani de frecat cu dumicatul de pâine pentru a recupera şi ultimul strop de zeamă din el, îşi bătea joc de sărmanul nenorocit, semănând prin forma rotundă, ce reflecta lumina slabă din celulă, cu o lună perfidă.

© Marcel Chitac 2011