OMUL NEPOTRIVIT LA LOCUL STABILIT

În perioada anilor 1979-1986, am activat ca muzeograf la Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti. Era, cred, spre sfârşitul acestui interval de timp când, într-o zi, am fost convocaţi toţi muzeografii şi conservatorii de la muzeu, precum şi cei de la colecţiile de artă din oraş subordonate acestuia la o şedinţă, având ca temă asigurarea securităţii lucrărilor de patrimoniu din expunerea de bază şi din depozite. La acea şedinţă participa Ministrul Culturii de atunci, Suzana Gâdea, un ofiţer de securitate îmbrăcat civil, ce răspundea de patrimoniul cultural al capitalei şi cei doi directori ai muzeului. Cu numai trei zile în urmă fusesem detaşat la Muzeul „Gh. Tattarăscu” din strada Brezoianu, vizavi de Agenţia de voiaj CFR, luându-i locul unei colege care primise în cele din urmă aprobarea să-şi viziteze sora în Suedia şi care, datorită emoţiei revederii, uitase drumul de întoarcere. Fiecare muzeograf era întrebat şi trebuia să răspundă în faţa prezidiului dacă la muzeul unde lucra erau asigurate toate condiţiile de securitate şi de conservare şi, dacă nu, ce probleme erau de rezolvat. Când mi-a venit şi mie rândul, am precizat că abia îmi luasem postul în primire, dar că am constatat că totul era în regulă: ferestrele erau prevăzute cu gratii, poarta de la curtea interioară se încuia atunci când nu era program de vizitare, iar pe timpul nopţii paza era asigurată. - Dar, ia spune-mi – mă abordează tovarăşa Suzana Gâdea –, matale îl mai verifici noaptea la telefon pe paznic să vezi dacă-şi face datoria? - Bineînţeles, am minţit eu, îl sun în fiecare noapte! - Ar trebui să-l suni la ore diferite, nu doar seara, înainte de culcare, că după aia paznicul poate pleacă acasă şi se culcă şi el… Eu nu cred că mata te mai scoli noaptea, după ce te culci! - Ba da, mă scol de mai multe ori, tovarăşa ministru, pentru că am copii mici şi mă trezesc ei, vreau, nu vreau. Deja în sală se produsese rumoare, unii începuseră să pufnească în râs sau să şuşotească între ei. Nu ştiu cât de convingător am fost, pentru că „kulturnika” a continuat: - De fapt, nu este suficient să-l verifici pe paznic doar la telefon, ar trebui să mergi dumneata până acolo să vezi dacă-şi face datoria cum trebuie. Tocmai mă pregăteam s-o atenţionez pe acea „mamaie” care părea căzută din Lună, că factura telefonului de acasă o plăteam eu, nu muzeul, că nu aş fi putut ajunge pe timpul nopţii din Şoseaua Alexandriei, unde locuiam atunci, până la muzeu decât cu bicicleta sau cu taxiul, iar, dacă m-aş fi plimbat noaptea pentru a-l păzi pe paznic, cum mi-aş mai fi putut face datoria de muzeograf a doua zi şi cine mi-ar fi decontat banii de taxi?! Discuţia devenise atât de absurdă şi hilară, încât am preferat să mă abţin; numai că ministresa nu s-a oprit aici. Părându-i-se probabil că spusele mele nu inspirau încredere, a continuat: - Eu cred că ar trebui să fii verificat mai întâi mata, dacă-l verifici pe paznic. Ia spune-mi şi mie, drăguţă, care-i numărul matale de telefon, să-l notez şi eu! În timp ce-i dictam numărul, am simţit un ghiont în spate de la un coleg, care mi-a şoptit: - Ai încurcat-o, vezi că i-ai căzut cu tronc babei şi o să te cheme la ea noaptea, când o avea insomnii sau vise „eroice”. După acest episod, de câte ori suna telefonul mai târziu de ora opt seara, credeam că mă caută Suzana, iar în fiecare noapte eram terorizat de un coşmar care se repeta: se făcea că mă zgâlţâia cineva de umăr şi mă întreba: „Ce faci, dormi? Du-te şi vezi dacă-i paznicul la post!”. Acel cineva era ba Suzana Gâdea, ba directorul, iar, uneori, soacră-mea. N-am scăpat de acel chin decât atunci când, într-un astfel de vis, i-am spus directorului că vreau să mă angajez eu ca paznic de noapte la muzeu, iar cererea mi-a fost aprobată. © Marcel Chitac 2012

TAUROMAHIE

Străbunicul din partea mamei – Tudose Avadanei – era un om de înălţime medie, îndesat, vânjos şi avea pe braţe nişte vene proeminente şi încolăcite ca şerpii în jurul unei crengi. În schimb, nu se putea lăuda cu prea multă chibzuinţă sau cumpătare, fiind cam arţăgos din fire. Nu-i trebuia mult ca să-şi iasă din pepeni şi să sară la bătaie. Totuşi, rar se întâmpla să-şi etaleze calităţile de luptător, poate şi din cauză că lumea din sat îi cunoştea năravurile şi evita să-l supere sau să-l provoace. Culmea este că era mai paşnic, mai pacifist, când se îmbăta, decât în restul timpului. La crâşma din sat nu mergea prea des, însă, fiind un om gospodar şi conştiincios în tot ce făcea, odată intrat, nu ieşea de acolo decât după vreo săptămână. Cârciuma nu avea standard de restaurant, oferea doar rachiu şi vin clienţilor săi, nu şi bucate. Străbunica avea grijă să-i ducă omului ei de mâncare în fiecare zi, cât dura cura de băutură, de parcă el s-ar fi aflat la lucru, la câmp. Pe atunci, unităţile de măsură pentru băuturile alcoolice erau ţoiul, oala sau burta, în funcţie de preferinţele clientului. Întotdeauna, Tudose Avadanei alegea ultimul tip de „recipient” pentru evaluarea consumului, îmbătându-se şi dezbătându-se de mai multe ori în cele câteva zile petrecute în acel mod ce putea părea unora cam monoton şi plictisitor, dar nu şi lui. La sfârşitul fiecărui an, cârciumarul îi făcea socoteala, prezentându-i nota de plată. Într-un an în care a avut o activitate mai intensă a trebuit să-şi vândă perechea de boi – folosiţi până atunci la tras la jug, boi ce valorau o avere pentru un lucrător al pământului – spre a-şi putea achita datoria faţă de „clubul” pe care-l frecventa. O singură dată s-a supărat nevastă-sa pe el pentru aceste apucături păguboase şi i-a reproşat, după ce s-a trezit din beţie: - Tudose, oamenii gospodari se ţin de casă, nu stau toată ziua sau toată săptămâna în cârciumă, ca tine! - Să ştii, muiere, că astă noapte, când am venit acasă, abia mai puteam să merg şi m-am ţinut de pereţii casei până am nimerit uşa şi clanţa! – a liniştit-o el. Într-o zi, înainte de a se însura, pe când era flăcău şi îi făcea curte străbunicii, aceasta l-a prevenit să nu mai vină pe la ea, deoarece fraţii ei nu-l plăceau şi îşi puseseră în gând să-l bată. Cei trei fraţi erau nişte hojmălăi mai înalţi decât uşa, iar atunci când umblau prin casă, ţineau capul plecat, pentru a nu da cu el de tavan. Auzind una ca asta, străbunicul Tudose s-a prezentat în seara aceleiaşi zile la ei, a intrat în singura odaie în care locuiau cu toţii, şi-a scos cojocul şi s-a adresat adversarilor lui: - Am auzit că vreţi să mă bateţi; care dintre voi începe primul? Ne batem până când ori mă omorâţi, ori vă omor eu pe toţi! Ca la o comandă, cei trei malaci s-au repezit toţi odată spre uşă, încurcându-se unul pe altul prin tindă şi s-au făcut nevăzuţi afară. De atunci, au căzut la pace şi, în scurt timp, fraţii şi-au acceptat cumnatul cu toate calităţile şi defectele lui. Odată, tatăl bunicului venea cu coromâsla şi căldările pline cu apă pe umăr, de la fântână. Taurul comunal, care era în grija lui Duţă, văcarul satului, tocmai rupsese lanţul, după ce a fost înţepat pe spinare de o streche, o muscă de câteva mii de ori mai mică decât el, dar dotată cu un ac foarte dureros. Nu se ştie pe unde umblase taurul şi ce mai făcuse până atunci, cum de a ajuns chiar în spatele lui tătuca Tudose că, dintr-o dată, fără somaţie sau avertisment, l-a luat în coarne pe tatăl bunicului, agăţându-l de pacheşti şi l-a aruncat cât acolo, cu coromâslă şi găleţi cu tot, vărsându-i apa. La un asemenea gest laş şi violent, de lemn Tănase să fi fost şi tot reacţionai într-un fel sau altul. Victima atacului prin surprindere s-a ridicat de jos, şi-a revenit repede din zăpăceală şi, când s-a dumirit despre ce fusese vorba, a trecut la contraatac. S-a apropiat frontal de taur, a flexat genunchii privindu-l în ochi, iar în clipa în care acesta s-a lansat spre el, „toreadorul” s-a răsucit pe vârful piciorului drept; taurul a ratat ţinta, trecând pe lângă ea şi în momentul când se aflau „umăr lângă umăr”, fiara a fost prinsă cu braţul drept de grumaz, iar policele şi degetul arătător de la mâna stângă i-au fost înfipte în nări ca un cleşte, ce a început să strângă progresiv. Taurul, cu ochii bulbucaţi, pufăia asemenea unei locomotive cu aburi şi arunca picioarele din spate în sus, împroşcând aerul cu ţărână şi fire de iarbă scoase din pământ cu rădăcină cu tot, învârtindu-se în cerc, încercând să se elibereze din menghina care-i provoca dureri cumplite, în acel loc care la el era mai sensibil decât boaşele. Bunicul mamei urma traiectoria impusă de adversar, numai că, în loc să slăbească strânsoarea degetelor în nările dihaniei – căreia îi curgeau balele şi mucii amestecaţi cu sânge – strângea şi mai tare, simţind cum îi intră unghiile în peretele despărţitor dintre cele două nări. După vreun sfert de oră de „dans”, ce evoca parcă scena din tabloul lui Delacroix, „Lupta lui Iacob cu îngerul”, namila a îngenuncheat întâi pe piciorul stâng din faţă, apoi pe cel drept şi, în cele din urmă, s-a lăsat pe o parte, scoţând un nor de pâclă pe gură, însoţit de un muget cutremurător, ceea ce echivala cu recunoaşterea statutului de învins. Ca urmare a acestui duel, de câte ori toreadorul de ocazie se întâlnea cu taurul, care venea cu cireada de la păscut, acesta din urmă o rupea la fugă, chiar dacă prin gestul său se făcea de râs în faţa haremului. La scurt timp după această întâmplare, moş Tudose cobora drumul de la bolniţă sau puţul sec spre podul de piatră, cu vaca şi viţica legate una de alta, mergând toţi desculţi prin colbul fierbinte cu miros înţepător de balegă încinsă la soare. Boierul Văsescu venea din urmă cu o brişcă trasă de un cal, fără a se auzi vreun zgomot, datorită şmilului cu care era unsă osia şi a covorului de praf, gros de trei degete, de pe drum. Văzând că cel ce merge în faţa sa nu schiţează niciun gest pentru a se da la o parte şi a-i face loc să treacă, boierul a intrat cu oiştea între cele două dobitoace, aruncându-le cu picioarele în sus în şanţul drumului. - Ce faci, coane? De ce nu bagi de samă?! – l-a dojenit moşul cu delicateţe pe conducătorul atelajului. Drept răspuns, a primit o lovitură de bici pe spinare, care i-a tăiat şi cămaşa de câlţi, şi pielea, începând să-i şiroiască sângele. Scena de final a fost cu un boier bătut bine, peste care se afla o bihuncă răsturnată, cu roţile învârtindu-se în vânt, în timp ce calul slobod păştea lucerna de alături, strănutând din când în când şi scuturând capul, şfichiuind aerul cu coama, de parcă ar fi vrut să spună: „Ţi-am zis, boierule, să-ţi vezi de drum că este loc pentru toată lumea?!” În primăvara anului 1907, străbunicul Tudose şi învăţătorul Cristea au fost arestaţi, legaţi de şaua cailor jandarmilor şi târâţi prin zloată, un amestec moloşag de zăpadă şi glod, cale de cincizeci de kilometri până la Dorohoi, cei doi fiind consideraţi capii revoltei din Horodiştea. În arestul de acolo se aflau toţi răzvrătiţii din judeţ, care erau deja condamnaţi la moarte, prin împuşcare. Norocul lor a fost că în noaptea ce a urmat a căzut guvernul. Pe atunci, se succedau la conducerea statului conservatorii cu liberalii, stagiul fiecărui partid fiind de la câteva luni la câteva zile. Ca o concesie, cei care au preluat puterea pe timpul nopţii i-au graţiat pe răsculaţi. Din păcate, în urma transportului, fiind dus remorcat de şaua calului, târât ca o sanie, străbunicul s-a pricopsit cu o pneumonie de la care, după mai puţin de un an, i s-a tras moartea. E adevărat că n-a fost o ieşire din scena vieţii prea glorioasă. Dacă ar fi trăit în Spania, ar fi rămas în istorie, ca singurul toreador autentic care a învins taurul cu mâinile goale.

© Marcel Chitac 2012

CHIURETAJUL

- Unchiule, să ştii că mă însor – îl abordează Felie într-o zi pe Moşu’ cu o mină serioasă, gravă. Acesta se uită la el pe sub sprâncenele stufoase, pe deasupra ochelarilor şicliţi, pe care-i ştergea uneori cu poalele halatului, oprindu-se din lucru şi încercând să ghicească ce obrăznicie mai pune la cale nepotul său. - Ce-i Felie, ai intrat în călduri, ţi s-a făcut de catrinţă, ţi s-a sculat şi ţie puţulica? - Nu, serios, unchiule, fata cu care sunt în vorbe a rămas gravidă… - Cum eşti tu spurcat la gură, poate i-ai zis nişte vorbe mai deocheate, de a ajuns biata fată în situaţia asta… Tu nu ştii că copiii nu se fac cu degetul şi nici nu-i aduce barza? Te-ai fi lăudat faţă de ea că pictezi la biserică, te-ai dat rotund, ai făcut pe artistul şi ai lăsat-o să înţeleagă că eşti plin de bani ca câinele de purici; şi-a dat seama cât de naiv eşti şi acum vrea să te stoarcă de parale, nu de altceva! Tu eşti în stare să faci copii, măi Alifie? Nici nu ţi-a crescut părul la cur… Ar trebui să-ţi dau mai mult de lucru, ca să nu mai ai timp şi nici chef de prostii! - Deocamdată am mare nevoie de bani, unchiule, să-i dau unui doctor să-i facă întrerupere de sarcină, dacă nu mă laşi s-o iau de nevastă – continuă Felie, cu o mutră de om care şi-a pierdut toată flota într-o furtună năprasnică. Moşu’ îl studiază mai atent, pentru a se convinge dacă vorbeşte serios sau joacă teatru şi-l întreabă: - Şi cam de câţi bani ai nevoie, Felie? - Păi, cred că mi-ar ajunge vreo două-trei mii, restul o să pună ea, din economiile ei. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor, văzându-l pe Moşu’ scotocindu-se prin buzunare, luându-le la rând, până a reuşit să dibuie un fişic, din care i-a dat nepotului două mii de lei, în bancnote de câte o sută – din alea albastre, cu Bălcescu pe ele – după ce le-a numărat de trei ori, pentru a nu se lipi mai multe din greşeală. Când am rămas singur cu Felie, l-am întrebat: - Cum ţi-a trecut prin cap o idee atât de nebunească? - Altfel, nu vedeam niciun ban de la el în următorii zece ani. După câteva zile, Moşu’ îşi aminteşte de „păţania” nepotului său şi-l întreabă: - Ia zi, Muşama, ai rezolvat problema cu avortul? - Da, unchiule, a fost fata la doctor, i-a scos copilul, cică era băiat şi semăna cu mine – adaugă el mândru, pentru a fi cât mai convingător. Acum, parcă-mi pare rău că nu l-a păstrat! - Dacă zici că semăna cu tine, mai bine că l-a aruncat la canal! Tu crezi, mă Tămâie, că la un chiuretaj făcut în luna a doua de sarcină se mai înţelege ce iese? E clar că te-a luat de fraier fata aia şi te-a păcălit… Să vezi cum faci, să-mi dai înapoi banii ăia pe care ţi i-am împrumutat. - Zi mersi că nu-ţi cere şi dobândă – am încercat să-l consolez eu mai târziu. Data viitoare, poate o să fii mai inspirat sau mai bine documentat. © Marcel Chitac 2012

DOPUL

Din echipa în care lucram la pictura bisericii mai făceau parte „Moşu'” – care era pictorul autorizat, titularul lucrării – nepotul acestuia, „Felie”, elev la liceul de arte plastice şi un coleg de-al meu de facultate, cu doi ani mai mare decât mine. Cu noi, cei doi studenţi, Moşu’ se purta civilizat şi ne plătea pentru ceea ce făceam cu cât credea el de cuviinţă, însă faţă de nepot avea o atitudine diferită. Înainte de toate, i-a dat cu mare generozitate patru porecle: Felie, Muşama, Tămâie şi Alifie, cea mai uzitată fiind prima. Pentru mine nu era prea clar la început dacă acestea erau forme de alint sau de batjocură faţă de „protejatul” lui. Felie devenise pentru unchiul său un fel de băiat de prăvălie sau fecior în casă, bun la toate, fiind folosit şi la alte munci, pe lângă pictura bisericească, mai ales la el acasă, fiindcă Moşu’ era văduv. Cu toate acestea, Felie nu-şi primea niciodată plata pentru contribuţia sa la pictură. Ba, la drept vorbind, a fost odată o excepţie când, într-un moment de exces de generozitate sau de bunăvoinţă, unchiul i-a oferit nepotului său două sute de lei cu recomandarea să-i cheltuiască chibzuit, cu folos. Asta a fost toată plata lui pentru o perioadă de trei-patru ani de muncă. În schimb, primea promisiuni şi încurajări că va fi ajutat ori de câte ori va fi nevoie pentru a reuşi în carieră şi în viaţă, în general. Faţă de acest tratament discriminatoriu, nici nepotul nu-i rămânea dator unchiului său. În discuţiile cu mine şi cu colegul de facultate îi zicea Moşu’ şi i-a găsit şi el o poreclă: „Cărăbuş”. De asemenea, nu scăpa nicio ocazie să-l ironizeze, să-l persifleze, fără a întrece totuşi măsura, ca să nu-l enerveze prea tare. Moşu’ avea pe atunci vreo şaizeci de ani, era scund ca statură, dar bine legat, îndesat şi purta în timpul lucrului un halat, care fusese cândva, demult, maro, însă acum era greu să-i defineşti culoarea: semăna pe departe cu nuanţele unui peşte afumat, dar pentru a nu greşi, puteai spune mai degrabă că avea o culoare fără nume. De pe cap nu-i lipsea niciodată un basc bleumarin cu un moţ în vârf, ce semăna cu un sfârc de pe burta unei scroafe, aşa cum se purta pe atunci, numai că, în cazul bascului, mai distingeai vag urmele culorii originare. - Unchiule, ce-a păţit bascul dumitale, de ce este crăpat la spate? – îl întrebă într-o zi Felie, într-un moment de pauză. Într-adevăr, bascul Moşului avea o tăietură, o despicătură, ca o coadă de rândunică. - Eu l-am tăiat cu foarfecele, pentru că nu-mi mai intra pe cap. Nu înţeleg ce s-a întâmplat, doar îl port de atâţia ani şi, dintr-o dată, am observat că nu-mi mai vine. Poate că mi-o fi crescut capul, a spus Moşu’ pe un ton foarte serios şi părea că nu glumeşte. - Am citit şi eu, nu demult, într-o revistă, „Ştiinţă şi tehnică” despre acest fenomen – completă nepotul; spunea acolo că, aşa cum celor care practică culturismul li se dezvoltă masa musculară, celor care gândesc prea mult continuă să le crească creierul, indiferent de vârstă, şi, dacă n-ar creşte şi ambalajul, adică, mai ştiinţific, cutia craniană, probabil că aceasta s-ar fisura sau chiar ar exploda… - Vezi să nu-ţi bubuie ţie mintea de la atâta prostie, măi Felie – a replicat Moşu’, dându-şi seama că este luat peste picior de mucosul de nepot. În cazul tău, s-ar putea să facă implozie din cauza vidului din ţeastă, ca la găurile negre, dacă tot îţi plac explicaţiile ştiinţifice – adăugă Cărăbuş cu năduf. La pictarea scenei cu „Izgonirea din Rai”, lui Felie i-a revenit sarcina de a ilustra fauna şi flora specifice Grădinii Edenului: tot felul de plante, dar mai ales diferite animale, păsări, peşti şi chiar insecte, ca pe Arca lui Noe de mai târziu. Din dorinţa de a prezenta cât mai complet acest ecosistem, ucenicul a pictat şi un cărăbuş ce ţinea în „mâna” stângă paleta cu culori, iar în cea dreaptă, o pensulă. Noroc că unchiul său n-a băgat de seamă acest detaliu, dar chiar dacă l-ar fi observat, n-avea de unde să ştie că acel gândac îl reprezenta pe el. În zilele când erau sărbători importante, sărbători prăznicare, nu lucram la pictură să nu deranjăm slujba şi să nu-i ofensăm pe drept-credincioşi. Aceste zile de pauză, de relaxare erau bine-venite şi pentru noi. Era prăznuirea „Schimbării la faţă”. Dacă de obicei Moşu’ îşi făcea siesta câte două-trei ore după fiecare masă de prânz, acum, fiind sărbătoare, avea timp nelimitat la dispoziţie pentru acest tabiet. A luat ţolul – pe care-l foloseam la pictat cupola sau tavanul de sub cafas, aşezându-ne pe spate pe el – şi l-a întins într-un loc umbros pe iarbă, sub un măr, spre a trage un pui de somn. Peste câteva ceasuri, Felie intră ca o furtună în camera unde leneveam împreună cu celălalt coleg şi zice foarte agitat: - Fraţilor, veniţi repede afară, să vedeţi ceva! Cred că s-a produs un miracol… - Ce miracol visezi, Muşama? Poate ai băut uleiul din candelă şi acum ai vedenii – i-am răspuns eu impasibil, ştiindu-l mereu pus pe şotii. - Nu glumesc, de data asta vorbesc serios, ieşiţi să vă convingeţi cu ochii voştri! Bănuind că merită efortul, am dat curs invitaţiei. Moşu’ tocmai se sculase şi mergea prin curte cu paşi şovăitori, de parcă n-ar fi fost mersul lui, târând după el ţolul, pe care-l ţinea de un capăt, dând de înţeles că se afla în starea aceea de tranziţie dintre somn şi veghe. Jumătate de faţă o avea colorată cu roşu englez şi ar fi semănat cu un indian din America, dacă ar fi avut şi câteva pene înfipte în basc. Nepotul l-a întâmpinat cu un zâmbet abia ţinut în frâu, pentru a nu izbucni în hohote de râs şi i-a spus: - Unchiule, nu degeaba ai pictat atâtea biserici până acum, i-ai devenit drag Domnului, eşti un om ales, însemnat şi la propriu, şi la figurat, dar în primul rând, însemnat la propriu. Uite, minunea schimbării la faţă s-a pogorât şi asupra dumitale, tocmai în ziua serbării ei… Moşu’ s-a uitat pieziş la el – oricum nu părea a fi într-o dispoziţie prea bună, se trezise cu faţa la ţol – sictirindu-l: - Ce tot baţi câmpii, Felie, nu-ţi prieşte statul degeaba?! Ia vezi să nu te altoiesc, de o să-ţi iasă toate minunile din capul ăla sec! Până să termine Moşu’ suduielile, Felie i-a şi adus o oglindă din cameră. Bineînţeles, varianta cu miracolul n-a fost acceptată şi nici că vopseaua ar fi ajuns în mod accidental pe ţol. Suspectul principal sau mai bine zis unic autor al acestui act premeditat şi rău-voitor nu putea fi nimeni altul decât propriul său nepot. Într-unul din buzunarele halatului descris puţin mai înainte se aflau tot timpul bucăţi de sfoară de lungimi şi grosimi diferite, resturi de sârmă, cuie, piuliţe – toate acestea fiind găsite de-a lungul timpului prin biserică sau în curtea acesteia, iar în celălalt buzunar erau dopuri din plastic care se foloseau la îmbutelierea sticlelor de un litru sau de jumătate din anii ’70. Este greu de ghicit la ce-i trebuiau Moşului acele materiale – tratate de majoritatea oamenilor drept gunoaie fără valoare – dar, de vreme ce le colecţiona cu atâta râvnă şi le păstra cu grijă, înseamnă că lui îi erau foarte utile. Într-o zi, spre sfârşitul verii, stăteam toţi trei ucenicii tolăniţi pe iarbă, în faţa bisericii, pentru a ne vedea şi pe noi soarele, mai tot timpul petrecându-l pe schelă, la lumina becurilor puternice, încât nici nu mai ştiam când era zi sau noapte. Din această cauză, aveam pielea nefiresc de albă, ca un cur de babă. Moşu’ rămăsese să termine de poleit o aureolă de sfânt. Era mai încet la lucru, datorită vârstei; în schimb, experienţa îşi spunea întotdeauna cuvântul. Liniştea specifică locului unde ne aflam a fost spartă brusc de un trosnet puternic, urmat imediat de o bufnitură înfundată. Am sărit ca arşi de la locurile noastre de trândăveală şi am dat buzna în biserică, să vedem ce s-a întâmplat. Temerile noastre s-au adeverit din păcate: călcând pe o scândură de pe schelă care fusese mai putredă sau mai prost fixată, Moşu’ căzuse de la vreo cinci metri înălţime şi zăcea nemişcat pe pardoseala dură din mozaic, cu faţa în jos, capul întors pe o parte şi bascul alături, iar din nas sau din gură îi curgea sânge; la fel şi din urechea dreaptă se ivise un firicel roşu ce-şi croia loc la vale. - Unchiule, ce-ai păţit, cum te simţi, dacă mă auzi, stai aşa nemişcat că mă duc să chem ajutoare, să caut un doctor, salvarea… – îi spunea Felie mai mult plângând, după ce a îngenuncheat lângă el, pipăindu-l cu grijă fără a-i schimba poziţia, de teamă să nu fi avut vreo fractură de coloană. În starea de şoc în care ne aflam cu toţii, eram aproape paralizaţi de emoţie, nu ştiam cum să reacţionăm pentru a-i veni în ajutor, mai ales că nu era clar dacă mai trăieşte sau a murit. Tocmai când nepotul se pregătea să se ridice şi s-o zbughească la fugă, afară, în căutarea ajutoarelor promise, Moşu’ a deschis un ochi, apoi şi pe celălalt şi, după multe sforţări, a întins braţul şi degetul arătător, încercând să spună ceva. În cele din urmă, a rostit: „Do… do-pul… dopul, Felie…”. Deşi ceea ce spunea n-avea nicio noimă, în clipa aceea ni s-a luat o piatră de pe inimă, iar disperarea şi deruta ce ne copleşeau s-au transformat dintr-o dată într-o bucurie aproape isterică, acele cuvinte bolborosite echivalând cu primele scâncete sau orăcăieli ale fătului atunci când iese din mă-sa şi începe să respire pentru întâia oară, semn că este viu şi sănătos. - Ce dop, unchiule, despre ce dop vorbeşti… nu te agita, stai liniştit până chem un medic! - Felie, dă-mi te rog dopul ăla de acolo de jos… cred că mi-a căzut mie din buzunar… Dopul a trecut de la unul la altul, fiecare l-a studiat cu atenţie ca să vadă ce era cu el, ce calităţi sau însuşiri deosebite avea. Ce-i drept, arăta perfect, nu prezenta niciun defect, nicio deformare, în ciuda căderii de la înălţime, dar nu era decât un dop de plastic şi nimic mai mult. Când a ajuns în sfârşit în palma Moşului, acesta a închis pumnul, strângându-l cu putere; faţa inexpresivă şi imobilă de până atunci, ca de mort, i s-a luminat într-un zâmbet larg, iar ochii au început să-i sclipească de fericire, asemenea celor ai unui copil ce-şi recuperează jucăria pe care o crezuse pierdută pentru totdeauna. A doua zi, Moşu’ era ca nou. Din când în când, băga mâna în buzunarul halatului şi îşi verifica preţioasa colecţie de dopuri din plastic, din care nu lipsea nicio piesă.

© Marcel Chitac 2012

TINEREŢE, HAINE GRELE…

„Liceu, cimitir al tinereţii mele
Pedanţi profesori, examene grele…”
G. Bacovia

La Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Iaşi am fost elev intern, ceea ce însemna că şcoala unde învăţam îmi era şi casă, profesorii şi pedagogii ţineau loc de părinţi, iar colegii – tovarăşi de captivitate şi de suferinţă – mi-au devenit în scurt timp fraţi.
În fiecare zi, de luni până sâmbătă inclusiv, orele de clasă cu profesorii începeau de la opt până la paisprezece, după gimnastica de înviorare şi micul dejun. Perioada orelor de curs cuprindea şi materii teoretice, şi studii de atelier, de specialitate: desen, crochiuri, pictură, compoziţie, modelaj etc. După masa de prânz, la cantina internatului – unde intram încolonaţi în şir indian – mergeam cu toţii în sala de clasă sau în atelierele de specialitate şi începeam pregătirea temelor pentru „acasă”, conform orarului din ziua următoare, sub supravegherea unui elev dintr-o clasă superioară (care trebuia să menţină liniştea şi disciplina) până seara la orele douăzeci, când venea pedagogul să ne conducă la dormitoarele, ce erau încuiate în timpul zilei.
N-am înţeles nici atunci şi nu realizez nici acum de ce acelui individ i se zicea pedagog, când mai corectă ar fi fost denumirea de gardian. Ceea ce făcea el n-avea nimic în comun cu pedagogia: dimineaţa dădea deşteptarea bătând cu maldărul de chei în uşă, în timp ce striga: „Băiete, băiete… Hei, leule… Scularea!”, iar seara descuia dormitoarele căminului, precum Apostolul Petru porţile Raiului. Uneori, completa câte un bilet de ieşire în oraş, după ce se lăsa convins că exista un motiv foarte întemeiat din partea elevului pentru solicitarea sa, iar în timpul mesei de prânz împărţea scrisorile primite de elevi de acasă. Cam la asta se reducea activitatea lui „pedagogică”. De mulţi ani se pricopsise cu porecla „Mau”, iar acest nume ciudat, însoţit de mutra lui văzută din profil apărea pe toate zidurile şi gardurile, ba chiar şi pe pereţi de stâncă, pe unde trecuse vreun elev intern de la „Octav Băncilă”.
Porecla uneia din pedagogele care le „păstorea” pe fete, colegele noastre, era „Crow”, iar a celeilalte „Cow”. Dacă primul etimon englezesc înseamnă „Cioara”, iar al doilea „Vaca”, n-am aflat niciodată semnificaţia sau etimologia lui „Mau”. Oricum, acest nume i se potrivea ca un calapod ori ca o mănuşă, într-atât de mult ne obişnuisem noi cu el. Când auzeam „Mau”, îi şi vedeam figura pedagogului, iar când îl zăream, îmi apărea în minte cuvântul „Mau”. Reflex condiţionat se numeşte asta în psihologie. Chiar şi acum i-aş putea desena portretul din memorie numai la auzul numelui.
În orele de după-amiază, când ne pregăteam temele pentru a doua zi, portretul pedagogului era nelipsit de pe tablă. De cum intra în clasă, el se uita cu coada ochiului într-acolo, după care, se ducea la un elev ce i se părea mai docil şi îi şoptea la ureche: „Băiete, băiete, du-te şi şterge porcăria aia de pe tablă!”. Întotdeauna se bâlbâia sau repeta unele cuvinte când se enerva, spre deliciul nostru.
Mă simt dator atât faţă de acest personaj, cât şi faţă de cititori să-i fac un portret, un „crochiu” literar de această dată.
Individul avea cam treizeci şi cinci de ani, deşi atunci îmi părea mai în vârstă; era înalt, brunet, ciolănos, cu o alură cabalină, umbla îmbrăcat într-un costum negru ca de cioclu şi era uşor adus de spate datorită posturii pe care o lua când îl saluta pe director.
Fruntea era îngustă, nasul frânt de la mijloc ca la boxeri, bărbia proeminentă, despicată de o cută, maxilarul puternic, ochii duşi în fundul capului – atunci când îi ţinea închişi, orbitele păreau nelocuite. Avea sprâncenele stufoase, profilele zigomatice accentuate, buza de jos mult ieşită în afară, ca un jgheab de streaşină. Când râdea, i se vedeau toţi dinţii mari, puternici, până la baza gingiilor. Din această cauză, uneori se chinuia să-şi ţină buzele lipite în timp ce râdea, ceea ce-i transforma faţa într-o expresie foarte caraghioasă, ca o grimasă, de parcă ar fi fost în pericol să se scape pe el.
Părul negru ca pana corbului era tuns scurt la spate, ceea ce-i făcea craniul lipsit de volum, la acelaşi nivel în plan vertical cu gâtul, iar în faţă purta un breton orientat spre stânga, care-i acoperea fruntea; din trei în trei minute îl pipăia cu mâna, pentru a se convinge că mai era la locul lui şi că nu l-a pierdut. Înainte de a vorbi, îşi trăgea umerii înapoi de trei ori şi tot de atâtea ori îşi întindea gâtul înainte. În linii mari, cam acesta era „Mau”.
De obicei, cina era foarte frugală şi, ţinând cont de faptul că depuneam un efort intelectual intens, iar la acea vârstă eram în creştere, seara la culcare nu puteam adormi, în ciuda oboselii, pentru că ne ghiorăiau maţele de foame. „Nocte cena brevis est” zice un proverb latin, numai că, în cazul nostru, cina era prea „brevis” (uşoară). Când mergeam în vacanţe la ţară, ai mei se speriau de felul în care arătam, ca un schelet ambulant – parcă scăpasem de la Auschwitz –şi mă puneau la cură de îngrăşare.
Mai târziu, am aflat că, după câţiva ani, bucătarul şef de la cantina internatului a fost dat afară, pentru că i-au găsit la un control la poartă – în urma unor reclamaţii probabil – pantalonii bufanţi plini cu salamuri şi alte merinde. Sunt convins că toţi cei ce lucrau la magazia de alimente şi la bucătărie furau. Culmea era că nici directorul, nici profesorii sau pedagogii nu ştiau nimic sau nu-i interesa ce se întâmpla în această privinţă.
Pe timpul iernii, caloriferele din dormitor erau ca nişte frigidere – or fi fost înfundate, pentru că centrala termică funcţiona totuşi – iar gheaţa cu toată bogăţia ei de flori şi frunze de pe geamurile ferestrelor avea grosimea de două degete. Reacţia profesorilor – care veneau în inspecţie când erau de serviciu – în faţa acelei situaţii intolerabile, era exact ca în povestea lui Creangă cu drobul de sare de pe sobă: ne compătimeau şi ne încurajau, spunându-ne că toate au un sfârşit, inclusiv iarna.
Soluţia era să ne culcăm câte doi într-un pat – care era încovoiat ca o covată după atâţia ani de suferinţă – pentru a ne putea înveli cu patru pături în loc de două, cu toate că diferenţa nu era prea mare; dată fiind uzura lor avansată, prin ele se vedea lumina ca prin strecurătorile de brânză. Cine se încăpăţâna să doarmă singur în pat trebuia să se învelească cu o altă saltea, de sub care ieşea dimineaţa aplatizat, ca de sub compresor.
Viaţa la internat era ca la cazarmă, nu părăseai incinta când voiai, nu puteai ieşi în oraş decât cu bilet de voie de la pedagog, iar pentru a beneficia de acest privilegiu trebuia să ai unul din aceste două motive: ori primeai prin poştă bani sau colet cu mâncare de acasă, ori veneau părinţii în vizită. Justificarea că vrei să te plimbi prin Copou sau să vezi un film în oraş era considerată o obrăznicie sau un motiv de enervare pentru pedagog.
Prin clasa a unsprezecea o colegă a leşinat din cauza surmenajului şi a subnutriţiei, n-a mai rezistat acestui regim „concentraţionar” şi atunci conducerea liceului a luat hotărârea ca cei care eram „deţinuţi” la internatul liceului să beneficiem de o oră de somn după masa de prânz. Nu cred că există vreun individ pe lumea asta care să adoarmă în clipa în care pune capul pe pernă ca să se trezească peste o oră. „Mau” venea şi bătea cu snopul de chei în uşă sau trăgea pătura de pe tine când abia aţipeai. În loc de refacere şi relaxare te pricopseai cu un stres suplimentar. Oricum, povestea asta n-a durat prea mult, tocmai din lipsă de eficienţă.
Când ni se aducea gustarea de la ora unsprezece, cei care ajungeau primii la ghişeu luau tava cu feliile de pâine unse cu gem, fugeau cu ea şi se ascundeau în spatele centralei termice, unde mâncau tot.
Nu pot spune că regimul de viaţă din liceu – mă refer doar la elevii care trăiau la internat şi erau copii sărmani de la ţară – ar fi fost similar cu cel din şcolile din Anglia perioadei victoriene, dar nici prea aproape de normalitate nu mi se părea.
Ca să vă daţi seama de eforturile pe care le făceau colegii de la muzică, cei care studiau vioara sau viola aveau pe obrazul stâng, în dreptul mandibulei, o bătătură imensă, ca o pecingine, de la ţinutul instrumentului în orele zilnice de exersare. N-am văzut asemenea bătături nici în palmele celor care sapă şanţuri.
Ştiind că dintr-o promoţie a liceului nostru doar unul sau cel mult doi candidaţi reuşeau să fie admişi de prima dată la facultate (erau doar două institute de arte plastice în toată ţara şi cam şapte locuri la câte o secţie), în clasa a douăsprezecea, în timpul vacanţei de primăvară, eu împreună cu câţiva colegi interni am luat hotărârea să rămânem la liceu pentru a ne pregăti intens în vederea examenului de admitere.
Pozam fiecare prin rotaţie şi făceam crochiuri, studii de desen şi pictură. În vacanţă, cantina internatului nu funcţiona, aşa că trebuia să ne descurcăm pe cont propriu cu mâncarea. În acelaşi interval era şi Paştele şi cu toţii am primit colete cu mâncare de acasă, ce conţineau şi bucate tradiţionale acestei sărbători.
Spre sfârşitul perioadei se epuizaseră şi rezervele de alimente, şi banii, încât ajunsesem să mâncăm slănină afumată cu usturoi şi cozonac în loc de pâine. Pentru a ieşi din impas, am adunat toate sticlele şi borcanele goale găsite în perimetrul liceului şi l-am trimis pe un coleg să le vândă şi să ne cumpere ceva de mâncare.
În loc de alimente, drăguţul de coleg a venit cu un buchet imens de flori, propunându-ne să-l folosim într-o natură statică pentru un studiu de culoare. Bietul de el a fost la un pas să fie linşat.
Culmea este că, în ciuda privaţiunilor şi mizeriilor îndurate în liceu la acea vârstă crudă şi inocentă, am cele mai frumoase amintiri ale vieţii de până acum. Pentru colegii externi, care erau din Iaşi şi beneficiau de confortul şi răsfăţul de acasă, viaţa a fost mai anostă, iar amintirile de atunci sunt mai sărace. De multe ori, chiar întâmplările dezagreabile, traiul chinuit, lipsurile, frustrările din copilărie, adolescenţă sau tinereţe se transformă odată cu trecerea timpului în amintiri plăcute, pline de nostalgie sau chiar amuzante.
Cei de la internat formam o mare familie şi eram mai mult decât colegi, ne simţeam ca nişte adevăraţi fraţi. De cele mai multe ori, pedagogul, profesorii sau ceilalţi colegi deveneau ţinta ironiilor şi distracţiei fiecăruia dintre noi; lor le desenam pe tablă portrete caricaturale, le dădeam porecle sau le compuneam scurte poezii, în genul epigramelor. Cu toate acestea, nu era lipsa de disciplină, de respect faţă de profesori sau lipsa de interes şi de consideraţie faţă de învăţătură ca în şcolile de azi.
Fiind un liceu de specialitate, de artă, exista în fiecare dintre noi dorinţa de a se pregăti cât mai bine, era o competiţie stimulativă, mai trăgeam cu coada ochiului la ce făceau elevii mai mari şi învăţam şi de la ei, nu numai de la profesori.
Pe de altă parte, în acest domeniu, este o concurenţă permanentă şi voinţa de autoperfecţionare continuă, precum şi plăcerea de a face ceea ce faci. Nu numai disciplinele de specialitate, dar şi cele teoretice îmi stârneau curiozitatea şi setea de cunoaştere, îmi deschideau nişte lumi necunoscute mie până atunci şi învăţam cu plăcere la toate, deşi nu eram „tocilar” sau de nota zece pe linie. Încă mai ţin minte unele formule sau teorii, teoreme din matematică, fizică, chimie sau versuri ale poeţilor români şi mă descurc la nevoie într-o conversaţie în limba rusă sau în franceză.
Probabil că liceul şi şcoala în general m-au marcat profund. Şi acum mă mai visez câteodată elev – ce-i drept, în ultimul an – şi am sentimentul că sunt în această postură de o viaţă: pe de o parte mă bucur că în sfârşit termin şcoala, iar pe de altă parte mă întristez la gândul că voi părăsi definitiv acel loc – cu cantina, dormitorul comun, Mau, Crow şi Cow – ce devenise între timp a doua mea casă şi mă voi despărţi pentru totdeauna de colegii care-mi erau ca fraţii.

© Chitac Marcel 2012

UN FLUTURE ÎN NOAPTE

Între viaţa monahală şi cea cazonă există multe similitudini.
Atât mânăstirea, cât şi cazarma au reguli şi regulamente aplicate şi respectate cu sfinţenie, în spiritul cărora se desfăşoară viaţa şi activităţile celor care au îmbrăcat sutana sau uniforma militară. Poate că nu întâmplător există uneori relaţii de bună înţelegere şi de colaborare între o categorie de slujbaşi sau slujitori şi cealaltă, mai ales când habitatele lor se află într-o relativă apropiere sau chiar vecinătate.
Comandantul unei unităţi militare din Bucovina apela la bunăvoinţa şi ospitalitatea maicii stareţe de la mânăstirea din zonă, ori de câte ori primea vreo delegaţie mai simandicoasă venită de la minister, de la Bucureşti. Mâncarea şi ţuica sau vinul servite în sala de protocol a mânăstirii, după ce bucatele erau binecuvântate printr-o scurtă rugăciune, deveneau mult mai plăcut şi mai eficient asimilate de trupurile ostenite ale oaspeţilor în acel context – chiar dacă se nimerea să fie într-o zi de post – decât ar fi fost la popota cazărmii.
Pe de altă parte, de câte ori trebuia făcut un transport de lemne de foc sau de materiale de construcţie necesare mânăstirii, militarii le puneau măicuţelor la dispoziţie camioanele armatei.
Poate că era o relaţie de simbioză ce depăşea sau încălca chiar cadrul regulilor militare şi monahale în egală măsură, dar – până la urmă – toată lumea era mulţumită de această formă de colaborare sau întrajutorare reciprocă.
Într-o toamnă, la rugăminţile maicii stareţe, au fost trimise două camioane militare la Cotnari, pentru a aduce la mănăstire strugurii culeşi din via care era proprietatea lăcaşului de cult. Încărcatul preţioaselor roade a durat mai mult decât fusese prevăzut, iar pe drumul de întoarcere, o maşină s-a defectat sau „a făcut pană”, cum se spune într-o astfel de situaţie neplăcută.
Abia mult după miezul nopţii au intrat pe poarta mânăstirii cele două camioane cu struguri.
Stareţa a dat alarma şi a trezit din somnul adânc şi plin de vise – al căror conţinut nu ţinea întotdeauna seama de statutul persoanei care le visa şi nici de locul unde se afla – tot „efectivul” de maici pentru a participa la descărcarea strugurilor care urmau a fi transformaţi în vin mânăstiresc sau în sângele Domnului, cum i se mai zice.
Majoritatea călugăriţelor erau năuce de somn; unele au crezut că s-a întâmplat vreo nenorocire, doamne fereşte, de au fost scoase afară din chilii în grabă mare, doar în cămăşile de noapte, altele căscau de le trosneau fălcile, în timp ce-şi făceau semnul crucii.
Până s-a convenit locul unde trebuia să se efectueze operaţiunea de descărcare şi s-au desfăcut obloanele camioanelor, o măicuţă mai tânără, din dorinţa de a-şi alunga şi ultima brumă de somn şi pentru a-şi face încălzirea înainte de începerea activităţii, s-a agăţat cu mâinile de bara de fier, pe care se puneau de obicei covoarele atunci când erau bătute de praf şi a început să se învârtă în jurul barei orizontale, ca o adevărată gimnastă profesionistă.
În lumina firavă şi difuză a nopţii, cămeşoiul alb care-i atârna până în pământ înainte, ba i se umfla ca o paraşută, ba i se mula pe corp, în funcţie de curenţii de aer pe care-i provoca, de forţa centrifugă sau de cea gravitaţională, iar mişcarea ei de rotaţie semăna cu zbaterea unui fluture prins într-o pânză de păianjen, în încercarea fără sorţi de izbândă de a se elibera.
Vederea acelui spectacol nocturn – surprinzător şi inedit – a creat un moment de admiraţie şi de uluire militarilor care recunoşteau în sinea lor că ei nu ajunseseră încă la acea performanţă după multe luni de cătănie. Celelalte călugăriţe priveau cu un amestec de invidie, răutate şi plăcere, anticipând penitenţa pe care urma să o primească „gimnasta” din partea stareţei pentru acel comportament nefiresc, nelalocul lui, mai ales faţă de nişte oameni care erau dinafara mânăstirii.
Maica stareţă doar s-a uitat cu asprime la ea, acea privire glacială spunând mai mult decât o sută de vorbe.
Călugăriţa cu aptitudini de gimnastă abia atunci s-a trezit de-a binelea şi a revenit la realitate din scurta evadare ce a sfidat pentru câteva clipe închistarea canonică în care îşi ofilea tinereţea şi vigoarea, realizând că a comis ceva necuviincios, condamnabil, aşteptând spăşită să suporte consecinţele întru „îndreptarea” sa.
Nu ştiu dacă acea gimnastă ratată a devenit între timp o monahă desăvârşită, plină de smerenie, supuşenie şi ascultare şi rezistentă în faţa tuturor ispitelor omeneşti – care, deşi omeneşti , nu pot veni decât de la diavol – astfel încât să-şi merite pe deplin calitatea de „mireasă a lui Hristos”.
De câte ori văd femei tinere îmbrăcate în acele sinistre veşminte negre ce simbolizează moartea, de sub care nu se vede decât faţa, care exprimă invariabil o resemnare tristă, renunţarea la viaţa personală, la orice dorinţă, mă întreb ce deziluzii, ce drame sufleteşti cumplite le determină să se înroleze de bună voie în acea armată mută de umbre negre, care sub pretextul că-l slujesc pe Dumnezeu îşi cenzurează orice bucurie sau sentiment omenesc firesc, ce n-ar putea fi motiv de ruşine şi nici n-ar dăuna nimănui.
Este adevărat că viaţa de mirean nu-ţi oferă doar bucurii sau împliniri, dar îţi dă măcar din când în când impresia normalităţii şi a firescului, nu te face să te simţi tot timpul un cadavru viu, care se naşte, trăieşte şi moare plin de păcate, urmând ca după aceea să-i fie mai bine sau să devină mai bun.
Imaginea cu tânăra călugăriţă în cămaşă albă, lungă, învârtindu-se ca o morişcă pe bătătorul de covoare, într-o noapte de toamnă cu lună, în curtea unei mânăstiri din Bucovina mi-a rămas în amintire ca singura secvenţă de viaţă într-o lume în care viaţa cea adevărată, normală este un delict, iar sentimentul vinovăţiei şi cel al nimicniciei sunt singurele permise.

© Marcel Chitac 2012

GĂINA AFONĂ

Într-o pânză de păianjen, bine-meşteşugită între poiata găinilor şi coteţul porcului, s-a prins o gâză cam „distrată”, după ce sorbise cu poftă dintr-o picătură de vin scursă pe masa unde stătusem la taclale cu tătâne-meu.
Păianjenul, cunoscut pentru răbdarea sa în aşteptarea prânzului sau a cinei, moţăia în acel loc umbros, protejat de arşiţa amiezii, când simţi sub cele opt picioare cum se scutură pânza-capcană, ca un pod suspendat pe frânghii deasupra unei prăpăstii, atunci când se încumetă cineva să treacă pe el.
Ştiind din experienţă că nu-i efectul unui cutremur de gradul şase pe scara Richter, ci semnul că se apropie ora mesei, a ieşit grăbit din ascunzătoare pentru a face mai întâi o evaluare a prăzii, după care urmau procedurile standard: înfăşurarea sau ambalarea muştei în vederea transportului în siguranţă până la cămară, dacă era sătul, sau direct pe masa din bucătărie, după un post mai îndelungat.
În acest timp, o găină cu gâtul gol, cu creasta lăsată pe o parte, fără pene în jurul locului pe unde ies ouăle şi cu un mers ca de om prost (nu moşteneşti întotdeauna numai calităţi de la părinţi) păşea agale cârâind – sau cântând după mintea ei – în căutarea unui loc bun de scurmat, unde spera să găsească vreo râmă rece şi umedă, pentru că grăunţele ciugulite prin ogradă parcă i se opriseră în gât în drumul lor firesc şi cunoscut spre guşă, iar de la resturile lăturilor de la porc, simţea nişte arsuri la rânză.
Trecând prin locul strâmt dintre poiată şi coteţ, a zărit cu coada ochiului stâng o mişcare oscilatorie suspectă. Tocmai când păianjenul voia să tempereze – prin administrarea unei doze de venin – bâzâitul deznădăjduit al gâzei în încercarea ei disperată de a scăpa din firele lipicioase, găina noastră nu prea arătoasă, care nu-şi propusese niciodată să participe la vreun concurs „Miss Gobaie”, i-a ciugulit pe cei doi dintr-o dată şi i-a înghiţit înainte de a se dumiri despre ce fusese vorba.
„Ce-o fi o fi”, şi-a zis ea, continuându-şi mersul lăbărţat şi cârâiala care parcă acum era şi mai falsă ca înainte: „Co-co-co, cra-ca, co-co-co, cra-ca!” (Dacă asta se numea cântare, atunci eu eram cocoş, deşi suna mai bine decât bolboroseala unui cântăreţ de rap!).
Fiind o zi de primăvară, înainte de arat, maică-mea s-a gândit să le dea drumul găinilor în grădină să scurme în voie şi să mai ciugulească ceva verdeaţă. Căutându-şi o justificare faţă de taică-meu, care s-a uitat cam oţărât la ea când a aflat ce intenţie are, i-a zis că, pentru a face ouă multe şi cu gălbenuşul ca portocala, găinile trebuie să scurme şi să ciugulească în libertate, după pofta inimii.
„Să ai grijă, mamaie – i-am zis eu –, să le păzeşti tot timpul, să nu vină hultanul din Basarabia şi să-ţi fure vreo găină!”
Grădina din spatele casei şi a ogrăzii se termină pe muchea Holmului, de unde începe o pantă abruptă, acoperită ici-colo cu pâlcuri de arbuşti, vegetaţie de tip alpin, pitică, după care vine Ponoara cu o deschidere largă, ce face trecerea spre şesul şi lunca Prutului, luncă populată de ambele părţi, pe cele două maluri, cu mistreţi, căprioare, vulpi, hultani şi alte sălbătăciuni.
Cum s-a deschis poarta, hoarda de gobăi a dat năvală, fără a aştepta prea multe invitaţii. De când râvneau ele la acel loc inaccesibil până atunci, uitându-se la el cu jind prin gard!
Fiecare râcâia cu ghearele, aruncând pământul în părţi de două-trei ori, după care privea cu atenţie să vadă ce a descoperit. Indiferent dacă găseau şi înfulecau pe nemestecate viermele sau gâjobenia ori nu, continuau aceeaşi operaţiune în acelaşi loc încă o dată, după care se mutau alături.
Cocoşul, gentilom, când găsea ceva, chema găinile, la fel cum cloşca îşi cheamă puii. Găinile, auzind că erau poftite la el la masă, alergau mâncând pământul, făcând pasul cât mai mare cu putinţă, ajutându-se şi de aripi la fugă, ştiind că şansele cele mai mari îi revin celei care ajunge prima.
Când campioana se oprea gâfâind lângă cocoş, acesta îi arăta gângania, apoi o înghiţea tot el, spunându-i: „Vezi ce-am găsit eu, du-te şi caută, poate ai şi tu noroc!”.
Conform promisiunii făcute, maică-mea, după ce îşi contempla orătăniile şi mai admira peisajul cu Prutul, Bâtca sau casele din Basarabia, se uita din când în când în sus şi, chiar dacă nu zărea nimic suspect, striga: „I-haa, i-haa!” pentru intimidarea duşmanului. Observând că deocamdată nu era niciun pericol şi simţindu-se obosită de atâta stat în picioare, păstoriţa găinilor s-a aşezat pe iarba proaspăt-ieşită, bucurându-se că a mai învins o iarnă grea şi a mai apucat încă o primăvară.
Până să-şi dea seama ce se întâmplă, o vulpe a apărut brusc de sub Holm, din pâlcul de ciritei, a înşfăcat găina cea cu creasta bleagă, cu târtiţa goală, crăcănată şi care cânta fals şi a dispărut într-o clipă cu găină cu tot, de parcă ar fi înghiţit-o pământul.
Nu pot decât să presupun că musca l-a blestemat pe păianjen, atunci când a prins-o în plasă, însă nu ştiu dacă păianjenul a apucat s-o afurisească pe găină înainte de a fi înghiţit cu muscă cu tot şi nici dacă „soprana” i-a făcut vreo urare cu limbă de moarte vulpii, până să-şi dea duhul.
A doua zi şi-a făcut apariţia hultanul, ce începuse să-şi facă cuibul într-un plop înalt din lunca Prutului de pe malul celălalt, unde copacii n-au mai fost tăiaţi de mulţi ani.
Învârtindu-se în cerc, la înălţime, a observat că găinile erau închise ca de obicei în ogradă, iar tătâne-meu pregătea boabele de păpuşoi semincer pentru semănat, ceea ce însemna ca era foarte riscant să dea atacul, deşi nu pusese nimic de mâncare în cioc de trei zile, în schimb, muncise pe brânci pentru a fi în grafic cu construcţia cuibului.
Deodată, zări prin iarba fragedă din Ponoară, în jurul unei găuri săpate în pământ, nişte pete roşcate care, ba se apropiau, ba se depărtau unele de altele. Atunci, coborî la un plafon de cincizeci de metri altitudine să vadă mai bine despre ce era vorba şi continuă să se învârtă în cerc, în zbor planat, micşorând treptat raza cercului şi focalizând centrul de interes vizual.
Şi-a ales ca ţintă una dintre petele roşcate, s-a lansat în picaj ca o săgeată şi s-a ridicat brusc în văzduh cu un pui de vulpe în gheare. În lipsa unei gobăi grase, era bun şi acesta, mai ales că i-a ieşit în cale, parcă propunându-i să nu se mai culce şi noaptea următoare flămând.
Nu sunt adeptul escaladării violenţei, dar răzbunarea morţii găinii afone m-a satisfăcut. Deşi nu eram fanul ei, ba dimpotrivă, îmi agresa urechile şi sensibilitatea muzicală cu cârâiala dizarmonică, falsă de la un capăt la altul, avea totuşi o calitate: făcea ouă mari, uneori chiar cu două gălbenuşuri.
„Ce mai e nou cu politica prin Bucureşti?”, mă întrebă dintr-o dată poştaşul, care-i adusese pensia lui taică-meu, întrerupându-mi reflecţiile cu această abordare bruscă. „Dracu’ ştie – am zis în gând – numai de asta nu-mi arde mie, după ce am asistat la atâtea grozăvii!”.
„Ce să fie, tot ca pe aici!”, i-am răspuns politicos.

© Marcel Chitac 2012