LA POST

La grădiniţa din sat am mers doar câteva zile, după care am întrerupt cursurile, în ciuda insistenţelor, promisiunilor sau ameninţărilor părinţilor. Motivul abandonului a fost că educatoarea îi pedepsea pe cei care nu erau cuminţi, conform criteriilor ei, punându-i să şadă în genunchi pe coji de nuci sparte sau pe grăunţe de porumb ori, dacă nu avea la îndemână aceste „materiale didactice”, îi obliga să stea în picioare la colţ, cu faţa la perete şi cu mâinile ridicate în sus, până când micuţii „delicvenţi” amorţeau şi cădeau epuizaţi în hohote de plâns. Deşi n-am fost pedepsit în acest mod niciodată şi nici nu deţineam pe atunci cunoştinţe din domeniul pedagogiei sau psihologiei copilului, n-am putut fi de acord cu asemenea metode educative şi am protestat prin refuzul de a mai frecventa grădiniţa, preferând să fiu „autodidact” acasă. Se vede treaba că de mic aveam stofă de revoluţionar. În perioada celor patru clase primare am avut o învăţătoare de modă mai veche sau care îşi greşise cariera, ce făcea uz de nişte practici cel puţin ciudate, ca să nu spun anacronice, chiar şi pentru acele timpuri şi acel loc. La orice disciplină sau materie avea pretenţia să înveţi lecţia pe de rost, ca pe poezie. În timp ce te asculta, ţinea cartea deschisă pe catedră şi te corecta la fiecare cuvânt pe care-l omiteai sau îl substituiai cu un sinonim. O altă practică a ei era aceea că, dacă nu ştiai lecţia cuvânt cu cuvânt ca în manual, te oprea „la post”. Asta însemna că, după terminarea orelor, ceilalţi elevi plecau acasă, iar tu – sau oricine ce se afla în situaţia ta – rămâneai în continuare în clasă, supravegheat de învăţătoare până când ştiai lecţia „ca pe apă”. A rămâne consemnat la post nu era atât o pedeapsă, cât un act ruşinos, întâi faţă de colegi, apoi în faţa părinţilor. Pe atunci, noţiunea de ruşine mai avea încă sens. Când eram în clasa a patra, la ora de istorie, am avut de învăţat lecţia despre „Bătălia de la Posada”. Primul elev care a fost scos în faţa clasei pentru a povesti sau mai bine-zis a recita lecţia s-a poticnit la un moment dat, uitând care era următorul cuvânt de la jumătatea frazei. Învăţătoarea a chemat la lecţie încă un elev, dar nici acela nu a fost mai breaz. Apoi, a înşirat unul lângă altul cam jumătate din totalul elevilor, printre care mă număram şi eu; noroc cu o colegă tocilară, abonată întotdeauna la premiul întâi, care a reuşit să turuie mai departe, urnind căruţa din loc. Rezultatul a fost că toţi cei scoşi în faţa clasei am fost opriţi, după terminarea orelor, la post. Învăţătoarea a rugat-o pe bibliotecară să stea cu noi să ne supravegheze, iar ea a plecat acasă să mănânce, după care, urma să se întoarcă şi să ne asculte. Simţindu-mă nedreptăţit, pentru că eu ştiam să spun lecţia cu cuvintele mele, nu pe de rost, după plecarea acesteia, mi-am luat ghiozdanul şi am tulit-o spre casă, ignorând prezenţa şi autoritatea bibliotecarei. Am alergat un pic pentru a-i ajunge din urmă pe colegii care avuseseră norocul să nu fie ascultaţi în acea zi şi am reuşit să fiu la timp acasă, fără ca ai mei să afle ce am păţit. Maică-mea îmi pregătise masa şi, tocmai când mâncam mai cu poftă, am văzut-o pe învăţătoare intrând pe poartă. Atunci, am simţit un nod în gât şi mi-a pierit pofta de mâncare pe loc. - Bravo, domnule, frumos îţi şade! – mi s-a adresat ea când a intrat în bucătărie. Va să zică, tu te îndopi ca un nesimţit şi mă pui pe mine, femeie bătrână, pe drumuri, umblând după tine! Ia-ţi ghiozdanul imediat şi hai, înapoi la şcoală! Pentru asta, o să-ţi scad două puncte din nota la purtare! Biata mama a rămas năucă şi n-a scos niciun cuvânt, neştiind ce se întâmplase. Cu ultimul dumicat de mâncare oprit pe la jumătatea esofagului şi cu ghiozdanul pe umăr am făcut drumul înapoi spre şcoală, deşi era seara şi se întuneca, urmat fiind la câţiva paşi de apriga învăţătoare. Arătam ca un dezertor escortat de un jandarm sau de un poliţist. Îmi lipseau doar cătuşele la mâini sau lanţurile la picioare. De fiecare dată când ne vedea iarna cu sania pe uliţă sau dacă ne observa că ne duceam la film la căminul cultural, acea femeie ce-şi greşise locul şi rostul pe lume se făcea foc şi pară şi ne trimitea acasă la învăţat, sub ameninţarea că ne va asculta a doua zi. Din această cauză, când o zăream prin sat, fugeam de ea ca de dracu’ sau ne ascundeam pe unde se nimerea. Era un act de mare obrăznicie să ne dăm cu sania iarna sau să urmărim filme la căminul cultural, în loc să stăm tot timpul cu burta pe carte. De aceea, nu puteam reproduce lecţiile la istorie sau la geografie, aşa cum erau ele scrise în manual, cuvânt cu cuvânt. Am reuşit însă să văd în acea perioadă, strecurându-mă în sala de proiecţie din acel loc uitat de Dumnezeu, cele mai bune filme, considerate acum capodopere cinematografice, filme de cinematecă: „La Strada”, „Hoţii de biciclete”, „Doi colonei”, „Alexandru Nevski”, „Cavalerii Teutoni” şi multe altele. Filmele şi cărţile de literatură erau pentru mine atunci singurele căi de evadare din „microcosmosul” în care trăiam şi de cunoaştere a altor lumi. Îmi amintesc că pe la mijlocul clasei întâi, atunci când m-am dus pentru prima oară să împrumut cărţi, bibliotecara a refuzat să-mi îndeplinească dorinţa, pe motiv că n-am învăţat încă toate literele alfabetului, cu toate că eu ştiam deja să citesc, înainte de începerea şcolii. În zilele ploioase sau cu vreme urâtă, învăţătoarea nu ne mai lăsa în pauză sau în recreaţie – cum se spunea pe atunci – zicându-ne că nu aveam ce face afară, mai bine continuam cu lecţia următoare. Într-o astfel de zi, am văzut curgând din pantalonii colegului de bancă un şuvoi de lichid transparent din care ieşeau aburi. Printre colegi era şi băiatul directorului şcolii. În timp ce noi, ceilalţi, mâncam în rarele pauze de care beneficiam din pachetul de acasă o felie de mămăligă coaptă pe plită şi presărată cu sare sau o parpaliţă (ceva asemănător lipiei libaneze), fiul directorului desfăcea tacticos câte o portocală sau o banană. Nu ştiu de unde făcea rost de ele, pentru că la prăvălia din sat nu vedeai astfel de bunătăţi. Ne uitam la el cu invidie, curgându-ne balele de poftă şi ne repezeam precum găinile la firimituri, pentru a prinde măcar o coajă din cele pe care le arunca pe jos. Cam astea sunt unele dintre amintirile mele din primii ani de şcoală. Cu aşa pedagogi şi aşa şcoală, mă minunez şi eu câteodată cum de am ajuns până la urmă atât de „educat”. © Marcel Chitac 2013

MOARTEA UNUI BUN CREŞTIN

Despre Ilie Arariţei se putea spune că era un om cu carte: absolvise patru clase primare, ştia să scrie, să facă socoteli simple şi să citească, chiar dacă se mai poticnea uneori la citit când erau cuvinte mai lungi sau mai ciudate, de care nu auzise niciodată. Singura carte pe care o avea în casă era o biblie veche, cu foile îngălbenite spre maro de vreme şi pătate cu saliva sau jegul de pe degetele care le-au răsfoit în atâţia ani de când era citită, iar slovele ei le mergeau la inimă celor ce le desluşeau tâlcul. Coperta era crăpată precum călcâiele lui Ilie Arariţei vara – când umbla desculţ, chiar şi pe mirişte, la secerat grâul – şi avea cam aceeaşi culoare, iar colţurile erau teşite, rotunjite. În zilele de sărbătoare sau în cele de lucru, când nu prea avea ce face, ceea ce i se întâmpla destul de des, se aşeza pe prispa înaltă a casei, deschidea biblia la întâmplare şi începea să citească. Unele pasaje le ştia pe de rost, pe altele le descoperea pentru prima dată, iar o altă categorie îşi aştepta răbdătoare rândul. Era multă înţelepciune acolo, vorbe frumoase care-l pătrundeau până în adâncul sufletului şi se pomenea dintr-o dată cu ochii înlăcrimaţi de atâta emoţie, încât nu mai vedea scrisul. Ar fi stat aşa, cu acea carte sfântă în braţe toată ziua, dacă n-ar fi trebuit să mai facă uneori unele treburi anevoioase şi plictisitoare la câmp sau prin ogradă. Citind într-o zi în Evanghelia după Matei, a dat peste un pasaj pe care nu-l mai văzuse până atunci sau poate că nu-i desluşise înţelesul: „Nu purtaţi de grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca… Priviţi la păsările cerului că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte…”. Nu-i venea să-şi creadă ochilor; a mai citit de câteva ori acele rânduri, făcând pauze mari între cuvinte, pentru a fi sigur că le-a descifrat corect tâlcul. A fost cea mai mare descoperire şi bucuria vieţii lui, o revelaţie ce venea direct de la Domnul, pentru că erau cuvintele Lui. Simţea o căldură lăuntrică, o fericire fără margini, i se părea că auzea corul heruvimilor, deşi nu erau decât trilurile păsărilor din cireşul înflorit în faţa casei. Cum de nu descoperise mai demult acele vorbe înţelepte, doar citea sfintele Scripturi încă din copilărie?! Câţi ani irosiţi aiurea, chinuindu-se ba la arat, ba la semănat, la cules, la cărat roadele acasă… şi toate astea pentru ce? Zădărnicie, totul nu-i decât zădărnicie, deşertăciune, timp pierdut aiurea, oase rupte, prostie omenească până la urmă! Când şi-a revenit din transă, a vrut să vadă ce scrie mai departe, ce adevăruri profunde despre care el nici nu bănuise până atunci se află în singura carte din lume pe care trebuie s-o citească fiecare muritor: „Aşadar, nu vă îngrijoraţi spunând: Ce vom mânca? sau: ce vom bea? sau: cu ce ne vom îmbrăca?... Că ştie Tatăl vostru cel Ceresc că aveţi nevoie de toate acestea.” Din acea zi, care poate fi asemănată cu ziua în care s-a pogorât Duhul Sfânt asupra apostolilor, viaţa lui Ilie Arariţei s-a schimbat brusc. Nici până atunci nu dădea în brânci cu munca, făcând-o mai mult în silă şi în spiritul unei tradiţii pe care n-o prea înţelegea şi nici n-o agrea. În timpul iernii îi plăcea să stea mai mult pe cuptor, după sobă, iar vara parcă era mai bine la umbră, decât să trudeşti în soare. După ce i s-a iluminat mintea şi l-au uns la inimă acele învăţături, a refuzat să mai pună mâna pe plug, sapă, coasă, hârleţ sau topor, în care parcă vedea uneltele diavolului şi nu mai ieşea din ogradă aproape deloc. Când nu citea din biblie, stătea la gard şi se uita la ceilalţi săteni care, victime ale ignoranţei, mergeau dimineaţa la ogor cu tot felul de scule în spate, iar seara se întorceau fără vlagă, arşi de soare şi colbăiţi. Îi privea cu un amestec de ironie şi compasiune şi vorbea singur: „Ce lume proastă! Cum de nu-şi dau seama că sunt pe o cale greşită? Ori n-au citit biblia, ori n-au înţeles nimic din ce scrie acolo!” Uneori, îi mai oprea pe unii ca să le citească acele vorbe de aur, care au fost rostite de o gură sfântă, dar ei ori nu stăteau să-l asculte, spunându-i că au treabă, ori – chiar dacă-l ascultau – păreau că n-au înţeles nimic sau, şi mai rău de atât, îl luau peste picior. Primăvara era pe sfârşite, se terminase cu aratul şi semănatul; a venit şi vara cu călduri dogoritoare, când transpirai stând în izmene la umbră, darmite să fi prăşit, secerat sau cosit în bătaia soarelui necruţător. Toamna, oamenii din sat, tineri şi bătrâni, femei şi ţânci abia înţărcaţi, se agitau fără-ncetare să-şi adune recoltele de pe câmp, din vii sau livezi, apoi să le care acasă, spre a-şi umple podurile caselor, siacele şi zămnicele. „Câtă prostie este pe lumea asta, iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac!” – mormăia în barba nerasă Ilie Arariţei, de câte ori îi vedea trecând pe drum. El şi-a lăsat tot pământul pârloagă, a tăiat şi ultima gobaie şi a pus-o în oală la fiert, mai ales că nu mai avea grăunţe de păpuşoi, nici măcar de dus la moară pentru mălai de mămăligă. În pragul iernii îşi epuizase toate rezervele alimentare din anul ce trecuse, pe când trăia în întuneric spiritual şi făcea şi el aceleaşi greşeli pe care le fac în continuare ceilalţi, adică îşi ara şi îşi semăna ogorul. Iarna a venit în forţă cu ninsori abundente şi viscol pe la mijlocul lui noiembrie, la scurt timp după arhangheli. În ajunul Crăciunului, Ilie Arariţei şi-a dat seama că nu mai are nici ce fierbe în oală pe plită, dar nici cu ce să facă focul pentru a găti şi a se încălzi. A ars şi ultimii ogrinji şi gardul dinspre drum, care se lăsase într-o rână. N-a fost niciodată însurat, a trăit toată viaţa singur, era obişnuit cu puţin, dar acum nu mai avea chiar nimic. Se uita pe fereastră la vrăbiile ce se adăpostiseră pe timp de iarnă sub streaşina de la acoperişul de stuf. Erau foarte vioaie, făceau multă gălăgie, păreau bine hrănite şi mulţumite, chiar fericite. „Oare cu ce s-or hrăni ele iarna?” – se întreba bunul creştin. „De ce Dumnezeu are grijă de ele şi de mine nu?” Din cauza suferinţei provocate de foame şi de frig citea şi mai mult din biblie căutând răspuns sau rezolvare la supliciul lui, numai că nu se producea niciun miracol. Slăbise rău şi abia se mai târa prin odaie, ca o umbră. În ajunul Bobotezei, când a venit popa – însoţit de hoarda de copii care strigau „Chiralesa!” – şi a trecut pragul casei lui Ilie Arariţei binecuvântând, l-a găsit pe acesta fără suflare în pat, învelit cu un ogheal peticit şi lipos, având biblia deasupra, deschisă la pagina unde scria: „Nu purtaţi de grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca… Priviţi la păsările cerului că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte… Aşadar, nu vă îngrijoraţi spunând: Ce vom mânca? sau: ce vom bea? sau: cu ce ne vom îmbrăca?... Că ştie Tatăl vostru cel Ceresc că aveţi nevoie de toate acestea.” © Marcel Chitac 2013

LUPUL

Învăţătorul Leomid era un bărbat între două vârste, de înălţime medie, cu un început de chelie şi de burtă – efecte ale statutului de intelectual al satului – şi nu se remarca prin nimic deosebit, nici în bine, nici în rău. Părea un om blajin, la locul lui, cum bine se zice. Singurul lucru pe care şi-l aminteau foştii lui elevi despre el era că, atunci când aceştia erau „tămâie” la lecţii, adică nu puteau răspunde nici la cele mai simple întrebări, învăţătorul le spunea: „Cum nu ştii nimic, aşa să nu-ţi fie nimic!”. Şcolarii nu-şi dădeau niciodată seama dacă acele vorbe erau concesive sau o formă ironică de dojană. Într-o iarnă, în timpul vacanţei, aplicând principiul „să-ţi faci vara sanie şi iarna căruţă”, Leomid şi-a comandat un costum de haine la un croitor iscusit din Rediu, sat aflat la vreo patru kilometri de Crăiniceni. Ziua în care s-a dus pentru a treia şi ultima probă la croitor avea să n-o uite toată viaţa. După ce a înotat prin nămeţi vreo două ore până acolo, a ajuns în sfârşit ud la picioare, cu ţurţuri de gheaţă agăţaţi ca ciucurii de colţunii de lână împletiţi în casă de nevastă-sa la igliţe, era roşu la faţă şi asudat în spate, de parcă trăsese la plug. Şi-a tras un pic sufletul, s-a dezbrăcat, a probat costumul fără mâneci, cu multe aţe şi ace sau semne trase cu creta pe margini, iar croitorul i-a propus să mai zăbovească vreun ceas-două, până i-l termină, pentru a nu mai face încă un drum în acele condiţii grele, de iarnă. Ca să nu se plictisească aşteptând şi pentru a se mai încălzi un pic i s-au oferit întâi câteva pahare cu ţuică fiartă cu piper, apoi a continuat cu ţuică crudă, care avea cam acelaşi efect binefăcător ca cea dată pe gât la început: îi punea sângele în mişcare, alungând răceala, cu toate efectele ei neplăcute. Ultimul nasture la costum a fost cusut cam în acelaşi timp în care a fost luat ca leac şi ultimul strop de ţuică din clondir. A urmat proba finală, după ce s-a mai dezbrăcat şi îmbrăcat încă o dată. Când a ieşit, în sfârşit, din casa croitorului, Leomid a remarcat cu îngrijorare că afară era deja întuneric şi începuse să bată Crivăţul. S-a încheiat la toţi bumbii şubei, a ridicat gulerul de blană, şi-a îndesat căciula cu urechi mai bine pe cap şi, strângând la piept taşca în care se afla costumul cel nou, a pornit voiniceşte pe câmpia albă şi pustie ce semăna cu un deşert nesfârşit. Văzându-se singur, noaptea, având în faţă o imensitate de omăt, nemaiştiind pe unde ar fi trebuit să fie drumul, îl trecură fiori de teamă. Orice umbră şi orice zgomot i se păreau dubioase. Pe atunci, se spuneau la gura sobei tot felul de povestiri sau anecdote cu lupi. Se pare că erau mai multe poveşti de acest fel decât toţi lupii din acel ţinut. Îi veni brusc în minte acea întâmplare cu un călător – singur, la fel ca el, şi tot într-o noapte de iarnă pe câmp – care, bietul, a fost atacat de un lup flămând. Neavând nicio armă la îndemână, acel nefericit a încercat să se apere cu mâinile goale. După o scurtă vânzoleală, victima s-a pomenit deasupra lupului. Atunci l-a apucat strâns cu mâinile de urechi, iar cu coapsele strângea puternic trupul dihaniei, dându-şi seama că, dacă va ajunge el dedesubt, va fi un om mort. Lupul, neputând scăpa de povară şi din strânsoare, a rupt-o la fugă cu călăreţ cu tot şi a alergat aşa disperat câteva ore până şi-a dat duhul de la atâta efort, plesnindu-i fierea în el. Când s-a luminat de ziuă, câţiva oameni din marginea satului şi-au făcut semnul crucii şi nu le venea a crede ochilor la aşa privelişte: un om şedea călare pe un lup mort. În zadar s-au chinuit aceştia să-i desfacă eroului mâinile de pe urechile lupului, pentru a putea descăleca. Din cauza fricii sau a gerului, i-au rămas mâinile încleştate, încât salvatorii lui au trebuit să taie urechile jivinei ca să-i separe pe cei doi. Leomid se scutură din tot corpul, mai mult de frică, decât de frig, uitându-se cu băgare de seamă şi-ntr-o parte, şi-n cealaltă, ba şi înapoi, încercând să iuţească pasul, ceea ce nu era aşa uşor, pentru că picioarele i se cufundau până la genunchi în omătul proaspăt. Noroc că îl mai împingea vântul de la spate, ajutându-l cât de cât la mers. Ar fi vrut să se gândească la ceva care să-i mai ridice moralul, să se încurajeze singur, însă, în loc de asta, îşi aminti o altă păţanie, şi mai cumplită decât prima. Cică un militar primise o permisie de câteva zile şi a venit cu trenul până la Dorohoi, unde era capăt de linie. Era tot iarna. Ajunsese seara în gară, de acolo nu mai avea alte mijloace de transport, mai ales noaptea, dar nici stare de a aştepta până dimineaţa pentru a căuta o sanie trasă de cai, care să-l ducă mai departe. Arzând de nerăbdare să-i revadă pe cei dragi după doi ani de cătănie şi simţindu-se în plină putere şi bine antrenat, s-a hotărât să meargă pe jos pe de-a dreptul, peste câmp, scurtând drumul până acasă. După câteva ore de mers a intrat în pădurea de la Conceşti, unde a auzit mai întâi urlete îndepărtate de lupi, după care a văzut în stânga şi în dreapta sa nişte luminiţe mişcătoare ca de licurici. Fiind militar, nu se speria cu una, cu două. N-a trecut mult şi s-a trezit înconjurat de cinci lupi care, după ce şi-au arătat colţii şi au mârâit, l-au atacat din toate părţile. Atunci, bravul ostaş, care făcea armata la cavalerie, a scos sabia din teacă şi a început să lovească aşa cum făcea la instrucţie, unde „inamicii” erau nişte manechine din stuf înfipte în pari. Doi lupi au fost ucişi după primele lovituri, un altul a fugit doar în trei picioare scheunând, pe al patrulea l-a tăiat de mai multe ori, deşi îl rănise grav, până nu a mai mişcat. Cel de-al cincilea a rămas neatins, dar văzând ce-au păţit ceilalţi, a rupt-o la fugă. Savurându-şi victoria, mai ales că era pentru prima oară când lupta cu adevărat, soldatul şi-a băgat sabia în teacă şi şi-a continuat drumul, gâfâind după atâta efort. După ce a mers cale de vreo jumătate de oră, a observat că-i dă târcoale lupul care a supravieţuit confruntării. Văzând că-i doar unul singur, în urma izbânzii avute cu puţin timp înainte asupra celorlalţi patru lupi, cavaleristul era acum sigur că va scăpa uşor şi de acest ultim adversar. A prins mânerul sabiei pentru a o scoate din teacă, numai că aceasta nu mai voia să iasă. A tras cu mai multă forţă, smucind-o de mai multe ori, dar tot degeaba. Fiind plină de sânge, sabia a făcut corp comun cu teaca, în urma îngheţului şi n-a mai putut fi scoasă. Lupul parcă a înţeles că prada sa se afla în încurcătură. A atacat cu hotărâre, sărind cu labele ridicate, izbindu-se de pieptul ostaşului, pe care l-a doborât pe spate, apoi şi-a înfipt colţii în beregata victimei şi a strâns cu putere. Leomid şi-a dus în acel moment mâna la gât pipăindu-l, vrând să se asigure că-i bine protejat cu fularul şi şi-a dat seama că nu avea asupra sa nici sabie, nici pistol şi nici măcar briceagul pe care-l folosea la tăiat harbuji toamna. A privit iar cu teamă în jur şi chiar s-a oprit din mers pentru a se uita mai bine îndărăt. La început, a crezut că imaginaţia îi joacă feste, din cauza fricii ce-l cuprinsese şi că are vedenii. Şi-a mijit şi mai mult ochii, vrând să desluşească mai bine dacă acea pată cenuşie pe albul zăpezii stă pe loc sau aleargă după el. Nu era niciun dubiu: un animal venea în fugă în urma lui. A simţit dintr-o dată că i s-a făcut pe tot corpul pielea ca de găină, părul i s-a ridicat măciucă în cap pe sub căciulă şi a luat-o la sănătoasa, încercând să fugă cât putea de tare; doar că, a fugi prin zăpadă mare este la fel de greu ca a alerga prin apă adâncă, oricât te-ai strădui. Ai aceeaşi senzaţie şi în vis, atunci când vrei să fugi, tot pentru a scăpa de o primejdie, numai că picioarele nu vor să te asculte. A alergat el aşa, mergând mai mult de-a buşilea, căzând, iar ridicându-se, a pierdut şi căciula, şi taşca cu costumul cel nou, şi-a scos din mers şuba care părea că-l încurcă cu pulpanele ei şi-l făcea să transpire abundent până când şi-a simţit gâtlejul uscat şi că nu mai putea respira, iar inima-i bătea, mai să-i spargă pieptul. A căzut pentru a nu ştiu câta oară cu faţa în zăpadă şi n-a mai avut putere să se ridice. „Până aici mi-a fost, m-au ajuns păcatele tinereţii…” – şi-a zis el, deşi nu prea îşi amintea care au fost alea. Aştepta cu resemnare sosirea lupului, simţindu-i parcă deja răsuflarea caldă la ureche. Ce moarte stupidă! Nu-i părea rău că murea acum, când nu mai era chiar tânăr, dar nici bătrân; poate că nu contează prea mult când îţi vine sorocul, ci modul în care părăseşti această lume. Cum este posibil ca el, un om, şi nu unul oarecare, un om cult, educat, care luminează minţile copiilor din comunitatea aceea sărmană, să ajungă hrană pentru o fiară sălbatică şi apoi trupul lui să fie risipit sub formă de excremente prin pădure! De o moarte mai cumplită şi mai umilitoare n-au parte nici cei mai odioşi criminali… Şi-atunci, de ce să i se întâmple tocmai lui una ca asta? Cu ce a greşit faţă de Cel de Sus? Îi treceau prin minte tot felul de gânduri şi nu-şi mai dorea decât să nu sufere prea mult înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Văzând, după o vreme, că nu se mai întâmplă nimic, s-a gândit că are de-a face cu un lup mai sadic care se joacă cu el, precum pisica cu şoarecele după ce-l prinde, înainte de a-l mânca. Probabil că sălbăticiunea s-a aşezat pe burtă, lângă el, şi aşteaptă ca vânatul să se mişte un pic, pentru a-i trezi instinctul de vânător. Ar fi mai bine să facă pe mortul; poate că unii lupi nu mănâncă hoituri, ci doar animale vii. A mai trecut ceva timp, zăpada de sub obraz a început să se topească; în schimb, toată sudoarea de pe corp s-a răcit şi l-au apucat frisoanele, tremuratul. Leomid a început să ridice uşor capul, răsucindu-l spre dreapta şi a deschis cu teamă ochii, gândindu-se că va muri de frică atunci când va vedea lupul şi în felul acesta va avea o moarte mai uşoară. La început nu vedea clar, avea ochii înlăcrimaţi, poate îşi plânsese de milă în acea situaţie de coşmar. S-a şters pe faţă cu mâneca şi a constatat că pe acea parte nu se afla nimic. A întors capul spre stânga şi a văzut clar de data asta că în dreptul lui, la vreun metru şi ceva distanţă, era un imens ciulin, format din mai mulţi, agăţaţi unul de altul. A mai privit şi în spate, cum făcuse şi până atunci, dar nu se vedea decât albul zăpezii. Până să realizeze ce s-a întâmplat, a venit o rafală de vânt şi ciulinul a luat-o iar la fugă, rostogolindu-se pe deasupra câmpiei ninse, ţopăind din când în când la întâlnirea unui obstacol, parcă vrând să-i spună: „Ha, ha, te-am ajuns, acum prinde-mă tu pe mine!” © Marcel Chitac 2013

O AMINTIRE NEPLĂCUTĂ

Era o zi geroasă de iarnă, prin luna ianuarie a anului 1986. Pe strada Ceasornicului, în spatele Ambasadei Chinei, unde se afla o mică dugheană, se formase o coadă de vreo optzeci de persoane, ce creştea văzând cu ochii ca Făt-Frumos din poveste. Am grăbit pasul, pentru că, de multe ori, mi se întâmplase ca cel care fusese mai iute de picior şi se aşezase în faţa mea să fie şi ultimul care mai apucase să cumpere ceva. Fenomenul nu era înscris între aşa-numitele „legi ale lui Murphy”, deoarece iniţiatorul lor american nu fusese niciodată obligat să participe la o coadă la alimente. După ce-mi ocup locul la rând, întreb: - Ce se dă aici? - Ouă – răspund mai multe voci în cor. „Bune şi alea!” – îmi zic, ştiind că prin frigider bătea vântul. - Şi câte cartoane poţi să iei? - Unu’ de căciulă! Din această cauză, unele femei şi-au adus şi copiii cu ele, ţinându-i de mână sau în braţe, dacă erau mai mici. Indiferent de mărimea „căciulii”, toţi aveau aceleaşi drepturi la coadă. Deodată, de parcă nu numai vremurile, dar nici vremea nu mai ţinea cu noi, a început să ningă: mai întâi cu fulgi rari, apoi din ce în ce mai deşi, care curgeau din cer ca făina din sită; s-a pornit şi vântul, transformându-se în viscol. Coada se mişca încet, iar cei care o formau stăteau cât mai lipiţi unii de alţii, asemenea pinguinilor în timpul nopţii polare, indiferent de sex, fără ca cineva să se ofenseze sau să protesteze. În dreptul uşii deschise a prăvăliei era proptită o masă ce bloca accesul muşteriilor, pe care vânzătorul punea cofrajul cu ouă, după ce încasa banii de la client, dar oamenii aşteptau la rând afară, sub cerul liber. Pe atunci, numai cerul şi păsările cerului se mai puteau bucura de libertate… Unul mai tânăr se ducea din când în când până-n dreptul uşii deschise şi îl întreba pe gestionar câte cartoane cu ouă mai avea de vânzare. Făcea apoi o numărătoare a membrilor cozii, după care decreta: - Mai ajung ouăle doar până aici! Mulţi dintre cei care se aflau la coada cozii renunţau să mai stea şi plecau înjurând, fiind deja rebegiţi de frig, lihniţi de foame şi negri de supărare. Alţii se încăpăţânau să mai rămână, mizând pe o numărătoare greşită a ouălor sau a celor ce râvneau la ele, sperând că de data asta vor avea noroc. Deja se lăsase întunericul. Viscolul se înteţea, iar frigul pătrunsese până-n măduva oaselor, după atâtea ore de stat pe loc în zăpadă. La ultima numărare, însoţită de strigare, mi-am dat seama că eu mă aflam în categoria ghinioniştilor acelei cozi. Tocmai mă pregăteam să plec, în timp ce prin minte îmi năvăleau cele mai expresive şi mai pitoreşti sudalme la adresa celor ce ne aduseseră în pragul disperării şi al dezumanizării, când, iată că apare de după colţ miliţianul pe care-l vedeam zilnic în faţa gheretei de lângă Ambasada Chinei. Era un individ scund, burtos, cu picioarele de juma’ de metru, curbate ca nişte paranteze, de parcă făcuse armata la cavalerie şi mergea mai mult răsucindu-se la stânga şi la dreapta, cu capul lăsat pe spate, încercând mereu să-şi ajungă burta din urmă, să nu o piardă. Când se opreşte în dreptul magazinului, trage de un capăt al mesei, îşi face loc şi intră foarte dezinvolt, ca la el acasă, fluierând aiurea, precum omul prost pe stradă. - Ce mai faci, nea Nae, de când nu te-am mai văzut? – se aude dinăuntru. Deşi aveam certitudinea că nu mai reuşesc să cumpăr, le-am spus celor câţiva, rămaşi încă pe baricade: - Să ştiţi că gândacul asta de Colorado nu a venit pentru că i s-a făcut dor de nea Nae, ci ca să ia ouă fără să stea la rând! - Păi, ce poţi să-i faci? Doar e miliţian – zice unul. - Cu atât mai mult; dacă-i „organ”, ar trebui să respecte regulile, nu să le încalce. Eu n-o să-l las să ne sfideze pe toţi! După vreo cinci minute de trăncăneală cu nea Nae, miliţianul dă să iasă cu trei cofraje cu ouă în braţe, în timp ce oamenii care aşteptau de ore bune afară, în viscol, primeau doar unul. Având mâinile ocupate, voia să-şi facă loc, împingând masa care bloca ieşirea, cu burta. Atunci, eu am început să împing masa în sens invers şi m-am răstit la el: - Ce faci, domnule, nu ţi-e ruşine? Să ştii că nu ieşi cu ouăle întregi de aici, că ţi le sparg în cap! Tipul a rămas blocat, uşor descumpănit şi, când şi-a dat seama că nu glumesc, a dus ouăle înapoi. Am fost foarte dezamăgit, văzând că nimeni nu s-a solidarizat cu mine. Toţi tăceau. După ce şi-a abandonat prada, tablagiul a ieşit cu mâinile goale, s-a apropiat de mine şi mi s-a adresat cu formula stereotipă: - Sunt plutonierul X, vă rog să vă legitimaţi! - Ce zici, mă, pentru ce să mă legitimez?! Care-i misiunea ta acum, să păzeşti ambasada sau să te ţii de găinării aici? Ştii care-i deosebirea dintre noi doi sau mai bine zis una din ele, căci sunt mai multe? Tu nu ştii cine sunt eu, pe când eu ştiu cine eşti tu! Dacă ţii la tablele alea de pe umeri care te avertizează când plouă cu grindină şi nu vrei să le pierzi, marş de-aici la cuşcă, acolo unde ţi-e locul!... Între timp, ouăle s-au isprăvit – eram convins că vânzătorul i-a păstrat „gândacului” porţia de ouă pentru a doua zi, când nu mai eram eu acolo – şi rudimentul de coadă al celor fără de noroc a început să se risipească. - Domnule, dar ce curaj ai avut să-l înfrunţi pe miliţian! – a încercat să mă flateze unul dintre perdanţi. - Să vă ia dracu’ pe toţi, vă meritaţi soarta! – am zis eu, iuţind pasul spre casă.

© Marcel Chitac 2012

OMUL NEPOTRIVIT LA LOCUL STABILIT

În perioada anilor 1979-1986, am activat ca muzeograf la Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti. Era, cred, spre sfârşitul acestui interval de timp când, într-o zi, am fost convocaţi toţi muzeografii şi conservatorii de la muzeu, precum şi cei de la colecţiile de artă din oraş subordonate acestuia la o şedinţă, având ca temă asigurarea securităţii lucrărilor de patrimoniu din expunerea de bază şi din depozite. La acea şedinţă participa Ministrul Culturii de atunci, Suzana Gâdea, un ofiţer de securitate îmbrăcat civil, ce răspundea de patrimoniul cultural al capitalei şi cei doi directori ai muzeului. Cu numai trei zile în urmă fusesem detaşat la Muzeul „Gh. Tattarăscu” din strada Brezoianu, vizavi de Agenţia de voiaj CFR, luându-i locul unei colege care primise în cele din urmă aprobarea să-şi viziteze sora în Suedia şi care, datorită emoţiei revederii, uitase drumul de întoarcere. Fiecare muzeograf era întrebat şi trebuia să răspundă în faţa prezidiului dacă la muzeul unde lucra erau asigurate toate condiţiile de securitate şi de conservare şi, dacă nu, ce probleme erau de rezolvat. Când mi-a venit şi mie rândul, am precizat că abia îmi luasem postul în primire, dar că am constatat că totul era în regulă: ferestrele erau prevăzute cu gratii, poarta de la curtea interioară se încuia atunci când nu era program de vizitare, iar pe timpul nopţii paza era asigurată. - Dar, ia spune-mi – mă abordează tovarăşa Suzana Gâdea –, matale îl mai verifici noaptea la telefon pe paznic să vezi dacă-şi face datoria? - Bineînţeles, am minţit eu, îl sun în fiecare noapte! - Ar trebui să-l suni la ore diferite, nu doar seara, înainte de culcare, că după aia paznicul poate pleacă acasă şi se culcă şi el… Eu nu cred că mata te mai scoli noaptea, după ce te culci! - Ba da, mă scol de mai multe ori, tovarăşa ministru, pentru că am copii mici şi mă trezesc ei, vreau, nu vreau. Deja în sală se produsese rumoare, unii începuseră să pufnească în râs sau să şuşotească între ei. Nu ştiu cât de convingător am fost, pentru că „kulturnika” a continuat: - De fapt, nu este suficient să-l verifici pe paznic doar la telefon, ar trebui să mergi dumneata până acolo să vezi dacă-şi face datoria cum trebuie. Tocmai mă pregăteam s-o atenţionez pe acea „mamaie” care părea căzută din Lună, că factura telefonului de acasă o plăteam eu, nu muzeul, că nu aş fi putut ajunge pe timpul nopţii din Şoseaua Alexandriei, unde locuiam atunci, până la muzeu decât cu bicicleta sau cu taxiul, iar, dacă m-aş fi plimbat noaptea pentru a-l păzi pe paznic, cum mi-aş mai fi putut face datoria de muzeograf a doua zi şi cine mi-ar fi decontat banii de taxi?! Discuţia devenise atât de absurdă şi hilară, încât am preferat să mă abţin; numai că ministresa nu s-a oprit aici. Părându-i-se probabil că spusele mele nu inspirau încredere, a continuat: - Eu cred că ar trebui să fii verificat mai întâi mata, dacă-l verifici pe paznic. Ia spune-mi şi mie, drăguţă, care-i numărul matale de telefon, să-l notez şi eu! În timp ce-i dictam numărul, am simţit un ghiont în spate de la un coleg, care mi-a şoptit: - Ai încurcat-o, vezi că i-ai căzut cu tronc babei şi o să te cheme la ea noaptea, când o avea insomnii sau vise „eroice”. După acest episod, de câte ori suna telefonul mai târziu de ora opt seara, credeam că mă caută Suzana, iar în fiecare noapte eram terorizat de un coşmar care se repeta: se făcea că mă zgâlţâia cineva de umăr şi mă întreba: „Ce faci, dormi? Du-te şi vezi dacă-i paznicul la post!”. Acel cineva era ba Suzana Gâdea, ba directorul, iar, uneori, soacră-mea. N-am scăpat de acel chin decât atunci când, într-un astfel de vis, i-am spus directorului că vreau să mă angajez eu ca paznic de noapte la muzeu, iar cererea mi-a fost aprobată. © Marcel Chitac 2012

TAUROMAHIE

Străbunicul din partea mamei – Tudose Avadanei – era un om de înălţime medie, îndesat, vânjos şi avea pe braţe nişte vene proeminente şi încolăcite ca şerpii în jurul unei crengi. În schimb, nu se putea lăuda cu prea multă chibzuinţă sau cumpătare, fiind cam arţăgos din fire. Nu-i trebuia mult ca să-şi iasă din pepeni şi să sară la bătaie. Totuşi, rar se întâmpla să-şi etaleze calităţile de luptător, poate şi din cauză că lumea din sat îi cunoştea năravurile şi evita să-l supere sau să-l provoace. Culmea este că era mai paşnic, mai pacifist, când se îmbăta, decât în restul timpului. La crâşma din sat nu mergea prea des, însă, fiind un om gospodar şi conştiincios în tot ce făcea, odată intrat, nu ieşea de acolo decât după vreo săptămână. Cârciuma nu avea standard de restaurant, oferea doar rachiu şi vin clienţilor săi, nu şi bucate. Străbunica avea grijă să-i ducă omului ei de mâncare în fiecare zi, cât dura cura de băutură, de parcă el s-ar fi aflat la lucru, la câmp. Pe atunci, unităţile de măsură pentru băuturile alcoolice erau ţoiul, oala sau burta, în funcţie de preferinţele clientului. Întotdeauna, Tudose Avadanei alegea ultimul tip de „recipient” pentru evaluarea consumului, îmbătându-se şi dezbătându-se de mai multe ori în cele câteva zile petrecute în acel mod ce putea părea unora cam monoton şi plictisitor, dar nu şi lui. La sfârşitul fiecărui an, cârciumarul îi făcea socoteala, prezentându-i nota de plată. Într-un an în care a avut o activitate mai intensă a trebuit să-şi vândă perechea de boi – folosiţi până atunci la tras la jug, boi ce valorau o avere pentru un lucrător al pământului – spre a-şi putea achita datoria faţă de „clubul” pe care-l frecventa. O singură dată s-a supărat nevastă-sa pe el pentru aceste apucături păguboase şi i-a reproşat, după ce s-a trezit din beţie: - Tudose, oamenii gospodari se ţin de casă, nu stau toată ziua sau toată săptămâna în cârciumă, ca tine! - Să ştii, muiere, că astă noapte, când am venit acasă, abia mai puteam să merg şi m-am ţinut de pereţii casei până am nimerit uşa şi clanţa! – a liniştit-o el. Într-o zi, înainte de a se însura, pe când era flăcău şi îi făcea curte străbunicii, aceasta l-a prevenit să nu mai vină pe la ea, deoarece fraţii ei nu-l plăceau şi îşi puseseră în gând să-l bată. Cei trei fraţi erau nişte hojmălăi mai înalţi decât uşa, iar atunci când umblau prin casă, ţineau capul plecat, pentru a nu da cu el de tavan. Auzind una ca asta, străbunicul Tudose s-a prezentat în seara aceleiaşi zile la ei, a intrat în singura odaie în care locuiau cu toţii, şi-a scos cojocul şi s-a adresat adversarilor lui: - Am auzit că vreţi să mă bateţi; care dintre voi începe primul? Ne batem până când ori mă omorâţi, ori vă omor eu pe toţi! Ca la o comandă, cei trei malaci s-au repezit toţi odată spre uşă, încurcându-se unul pe altul prin tindă şi s-au făcut nevăzuţi afară. De atunci, au căzut la pace şi, în scurt timp, fraţii şi-au acceptat cumnatul cu toate calităţile şi defectele lui. Odată, tatăl bunicului venea cu coromâsla şi căldările pline cu apă pe umăr, de la fântână. Taurul comunal, care era în grija lui Duţă, văcarul satului, tocmai rupsese lanţul, după ce a fost înţepat pe spinare de o streche, o muscă de câteva mii de ori mai mică decât el, dar dotată cu un ac foarte dureros. Nu se ştie pe unde umblase taurul şi ce mai făcuse până atunci, cum de a ajuns chiar în spatele lui tătuca Tudose că, dintr-o dată, fără somaţie sau avertisment, l-a luat în coarne pe tatăl bunicului, agăţându-l de pacheşti şi l-a aruncat cât acolo, cu coromâslă şi găleţi cu tot, vărsându-i apa. La un asemenea gest laş şi violent, de lemn Tănase să fi fost şi tot reacţionai într-un fel sau altul. Victima atacului prin surprindere s-a ridicat de jos, şi-a revenit repede din zăpăceală şi, când s-a dumirit despre ce fusese vorba, a trecut la contraatac. S-a apropiat frontal de taur, a flexat genunchii privindu-l în ochi, iar în clipa în care acesta s-a lansat spre el, „toreadorul” s-a răsucit pe vârful piciorului drept; taurul a ratat ţinta, trecând pe lângă ea şi în momentul când se aflau „umăr lângă umăr”, fiara a fost prinsă cu braţul drept de grumaz, iar policele şi degetul arătător de la mâna stângă i-au fost înfipte în nări ca un cleşte, ce a început să strângă progresiv. Taurul, cu ochii bulbucaţi, pufăia asemenea unei locomotive cu aburi şi arunca picioarele din spate în sus, împroşcând aerul cu ţărână şi fire de iarbă scoase din pământ cu rădăcină cu tot, învârtindu-se în cerc, încercând să se elibereze din menghina care-i provoca dureri cumplite, în acel loc care la el era mai sensibil decât boaşele. Bunicul mamei urma traiectoria impusă de adversar, numai că, în loc să slăbească strânsoarea degetelor în nările dihaniei – căreia îi curgeau balele şi mucii amestecaţi cu sânge – strângea şi mai tare, simţind cum îi intră unghiile în peretele despărţitor dintre cele două nări. După vreun sfert de oră de „dans”, ce evoca parcă scena din tabloul lui Delacroix, „Lupta lui Iacob cu îngerul”, namila a îngenuncheat întâi pe piciorul stâng din faţă, apoi pe cel drept şi, în cele din urmă, s-a lăsat pe o parte, scoţând un nor de pâclă pe gură, însoţit de un muget cutremurător, ceea ce echivala cu recunoaşterea statutului de învins. Ca urmare a acestui duel, de câte ori toreadorul de ocazie se întâlnea cu taurul, care venea cu cireada de la păscut, acesta din urmă o rupea la fugă, chiar dacă prin gestul său se făcea de râs în faţa haremului. La scurt timp după această întâmplare, moş Tudose cobora drumul de la bolniţă sau puţul sec spre podul de piatră, cu vaca şi viţica legate una de alta, mergând toţi desculţi prin colbul fierbinte cu miros înţepător de balegă încinsă la soare. Boierul Văsescu venea din urmă cu o brişcă trasă de un cal, fără a se auzi vreun zgomot, datorită şmilului cu care era unsă osia şi a covorului de praf, gros de trei degete, de pe drum. Văzând că cel ce merge în faţa sa nu schiţează niciun gest pentru a se da la o parte şi a-i face loc să treacă, boierul a intrat cu oiştea între cele două dobitoace, aruncându-le cu picioarele în sus în şanţul drumului. - Ce faci, coane? De ce nu bagi de samă?! – l-a dojenit moşul cu delicateţe pe conducătorul atelajului. Drept răspuns, a primit o lovitură de bici pe spinare, care i-a tăiat şi cămaşa de câlţi, şi pielea, începând să-i şiroiască sângele. Scena de final a fost cu un boier bătut bine, peste care se afla o bihuncă răsturnată, cu roţile învârtindu-se în vânt, în timp ce calul slobod păştea lucerna de alături, strănutând din când în când şi scuturând capul, şfichiuind aerul cu coama, de parcă ar fi vrut să spună: „Ţi-am zis, boierule, să-ţi vezi de drum că este loc pentru toată lumea?!” În primăvara anului 1907, străbunicul Tudose şi învăţătorul Cristea au fost arestaţi, legaţi de şaua cailor jandarmilor şi târâţi prin zloată, un amestec moloşag de zăpadă şi glod, cale de cincizeci de kilometri până la Dorohoi, cei doi fiind consideraţi capii revoltei din Horodiştea. În arestul de acolo se aflau toţi răzvrătiţii din judeţ, care erau deja condamnaţi la moarte, prin împuşcare. Norocul lor a fost că în noaptea ce a urmat a căzut guvernul. Pe atunci, se succedau la conducerea statului conservatorii cu liberalii, stagiul fiecărui partid fiind de la câteva luni la câteva zile. Ca o concesie, cei care au preluat puterea pe timpul nopţii i-au graţiat pe răsculaţi. Din păcate, în urma transportului, fiind dus remorcat de şaua calului, târât ca o sanie, străbunicul s-a pricopsit cu o pneumonie de la care, după mai puţin de un an, i s-a tras moartea. E adevărat că n-a fost o ieşire din scena vieţii prea glorioasă. Dacă ar fi trăit în Spania, ar fi rămas în istorie, ca singurul toreador autentic care a învins taurul cu mâinile goale.

© Marcel Chitac 2012

CHIURETAJUL

- Unchiule, să ştii că mă însor – îl abordează Felie într-o zi pe Moşu’ cu o mină serioasă, gravă. Acesta se uită la el pe sub sprâncenele stufoase, pe deasupra ochelarilor şicliţi, pe care-i ştergea uneori cu poalele halatului, oprindu-se din lucru şi încercând să ghicească ce obrăznicie mai pune la cale nepotul său. - Ce-i Felie, ai intrat în călduri, ţi s-a făcut de catrinţă, ţi s-a sculat şi ţie puţulica? - Nu, serios, unchiule, fata cu care sunt în vorbe a rămas gravidă… - Cum eşti tu spurcat la gură, poate i-ai zis nişte vorbe mai deocheate, de a ajuns biata fată în situaţia asta… Tu nu ştii că copiii nu se fac cu degetul şi nici nu-i aduce barza? Te-ai fi lăudat faţă de ea că pictezi la biserică, te-ai dat rotund, ai făcut pe artistul şi ai lăsat-o să înţeleagă că eşti plin de bani ca câinele de purici; şi-a dat seama cât de naiv eşti şi acum vrea să te stoarcă de parale, nu de altceva! Tu eşti în stare să faci copii, măi Alifie? Nici nu ţi-a crescut părul la cur… Ar trebui să-ţi dau mai mult de lucru, ca să nu mai ai timp şi nici chef de prostii! - Deocamdată am mare nevoie de bani, unchiule, să-i dau unui doctor să-i facă întrerupere de sarcină, dacă nu mă laşi s-o iau de nevastă – continuă Felie, cu o mutră de om care şi-a pierdut toată flota într-o furtună năprasnică. Moşu’ îl studiază mai atent, pentru a se convinge dacă vorbeşte serios sau joacă teatru şi-l întreabă: - Şi cam de câţi bani ai nevoie, Felie? - Păi, cred că mi-ar ajunge vreo două-trei mii, restul o să pună ea, din economiile ei. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor, văzându-l pe Moşu’ scotocindu-se prin buzunare, luându-le la rând, până a reuşit să dibuie un fişic, din care i-a dat nepotului două mii de lei, în bancnote de câte o sută – din alea albastre, cu Bălcescu pe ele – după ce le-a numărat de trei ori, pentru a nu se lipi mai multe din greşeală. Când am rămas singur cu Felie, l-am întrebat: - Cum ţi-a trecut prin cap o idee atât de nebunească? - Altfel, nu vedeam niciun ban de la el în următorii zece ani. După câteva zile, Moşu’ îşi aminteşte de „păţania” nepotului său şi-l întreabă: - Ia zi, Muşama, ai rezolvat problema cu avortul? - Da, unchiule, a fost fata la doctor, i-a scos copilul, cică era băiat şi semăna cu mine – adaugă el mândru, pentru a fi cât mai convingător. Acum, parcă-mi pare rău că nu l-a păstrat! - Dacă zici că semăna cu tine, mai bine că l-a aruncat la canal! Tu crezi, mă Tămâie, că la un chiuretaj făcut în luna a doua de sarcină se mai înţelege ce iese? E clar că te-a luat de fraier fata aia şi te-a păcălit… Să vezi cum faci, să-mi dai înapoi banii ăia pe care ţi i-am împrumutat. - Zi mersi că nu-ţi cere şi dobândă – am încercat să-l consolez eu mai târziu. Data viitoare, poate o să fii mai inspirat sau mai bine documentat. © Marcel Chitac 2012